la*multi*ani*fratele*meu

Ne vom petrece eternitatea...

iubito, ne vom petrece eternitatea
acolo unde stixul desparte
cele două lumi posibile
lumea mitică, de lumea lucrurilor
doar avem simţul cosmosului
nu suntem prizonierii contingenţei
acolo va fi o iarnă nesfârşită
în eternitate,
grădina noastră pe poale
va fi învăluită în gheţari,
ţărmul eternităţii va fi străpuns
de lagune şi golfuri, de ape sclipitoare
mii de flori vor dansa sub tălpile tale în sandale
când dansezi, interiorul tău se face
copil, pasăre sau lună nebună
înghiţită de lupii suri pe furtună
alteori eşti faţa luminii din visuri
înecându-mă în ale tale abisuri
dar nebunia nu se termină aici
intri in văzul meu zburător

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost la Muzeul de Antichităţi din Atena unde m-au uimit figurinele şi statuile care exprimau foarte mult optimism, dragoste de viaţă, lume dezbrăcată, deci fără dureri, suferinţă. După mai mulţi ani, la bătrâneţe, am ajuns să mă duc la Tesalonic, la Muzeul de Bizantinologie. Aici am văzut un contrast enorm. Oamenii semănau foarte mult cu sfinţii din bisericile noastre, adică nişte figuri severe, îmbrăcate, totul era sobru, cu o atmosferă exact cum este în Biserica noastră Ortodoxă. Atunci am înţeles aceşti doi poli ai tratării suferinţei umane. Una a fost antichitatea greco-latină, cu o tendinţă către hedonism, către plăceri, către epicureici, şi după aceea creştinismul, care ne-a pus obiective superioare omului. Omul e legat de Dumnezeu, omul trebuie să sufere, să-şi ducă crucea, prin urmare complet diferit.

Aurel Romila în ziarul Lumina, interviu (6 februarie 2012)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinul

Acuzat de-aplecare spre plăcerile carnale;
Torturat de-arşiţa nopţilor tropicale;
Otrăvit, leşul al dispreţului pentru poezie, ştiu:
La inima lor n-ajung versurile pe care eu le scriu.

Demoni negri călcau deasupra apelor sfinte;
Am prefăcut apele-n vin roşu – şi păcatul a fost iertat,
Iar ei, bându-l, s-au înecat;
Am râs, apoi m-am încruntat.

În lanţuri, încuiate-n trupul meu,
Dorinţelor li s-a poprit dreptul de zbor;
În vreme ce rătăcesc aiurea, fără nicio ţintă,
Moartea se-apropie de mine surâzând îmbietor.

Pe ultimul drum, pentru o vreme cel puţin,
Voi păşi-n compania unui ulcior de vin.

[...] Citeşte tot

poezie de Abu Nuwas, 756 - 814, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din străinătate

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători

Şi inima aceea ce geme de durere
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibile din vale,
Dorminde cu un aer de pace; liniştiri
Ce respirau în taină plăceri mai naturale
Visări misterioase, poetice şoptiri.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum plângem din cauza tristeţii. Tristeţea urmată de iubire, de bucurie sau, în general de o cauză oarecare, face ca inima să împingă mult sânge prin artere şi de acolo mulţi vapori spre ochi care se transformă în lacrimi. Este nevoie pentru aceasta de tristeţe, fiindcă răcind tot sângele, îngustează porii ochilor. Dar întrucât, pe măsură ce îi îngustează, micşoreză şi cantitatea de vapori pe care ei trebuie să-i lase să treacă, producerea lacrimilor nu mai este posibilă, dacă în acelaşi timp cantitatea acestor vapori nu este sporită de o altă cauză oarecare. Şi nu există ceva care să o sporească mai mult decât sângele care este trimis spre inimă în pasiunea iubirii. De aceea observăm că cei trişti nu varsă neîncetat lacrimi, ci numai la intervale, atunci când meditează din nou asupra obiectelor pe care le îndrăgesc.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul colind, ultimul Crăciun

Ţie îţi colind măicuţă
În Ajun, la asfinţiţ,
În casa cea micuţă,
Ce mult mi-ai mai lipsit.
În casa cea micuţă,
Ce mult mi-ai mai lipsit.

Mă-ntorc la tine, maica mea
Să-ţi spun adio, mă întorc.
Şi să pup sfântă mâna ta
Să-ţi cer iertare pentru tot.

Mă-ntorc la tine, tatăl meu
Să-ţi spun adio, mă întorc.
Chipul curat să ţi-l sărut
Să te privesc blajin, tăcut.
Chipul curat să ţi-l sărut
Să te privesc blajin, tăcut.

Mă-ntorc la tine, tatăl meu

[...] Citeşte tot

cântec interpretat de Fuego, versuri de Adrian Artene (1 decembrie 2018)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteva zile se bălăbăni ea aşa cu valurile apelor. În ziua a treia îi veni ceasul naşterii, şi făcu un dolofan de copil ca un îngeraş. Biata femeie! căci n-avu ea nici un ajutor omenesc în ziua necazului, decât suferinţele ei, şi alinător pe Dumnezeu! se mângâia oarecum în sufletul ei că se ştia nepângărită. Şi vrând Dumnezeu cu dânsa, corăbioara, într-una din nopţi, se opri. Ea simţi că corabia nu mai merge; sta pe loc. Până la ziuă, îi tâcâi inima de frică, neştiind pe ce ţărmuri se va fi oprit. Când se lumină, văzu că corăbioara poposise de marginea unei păduri. Ieşind la uscat cu copilaşul în braţe, rătăci încoa şi-ncolo prin pădure. Apoi se aşeză în scorbura unui copaci mare şi gros ca butia. Acolo stete ea mai mulţi ani, hrănindu-se cu ierburi şi rădăcini, ori cu roadele unor copaci. Ea îşi creştea copilul cu drag.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El avea un vis

Avea un vis şi întreaga lui viaţă, fidel,
A luptat şi-a trudit pentru el.
Plutind întotdeauna-naintea ochilor lui,
Acesta-i împurpura toate şesurile cerului:

Furtuni – nori se prăvăleau de-a valma sau cu rândul
Deasupra-i lătrându-l,
Pentru ca, apoi, calmă şi distantă, bolta să-şi îndepărteze norii
Colorându-le speranţelor bujorii.

Sclipire a luminii din paradis –
El avea un vis.
Trudea din greu, dar velele, subţirele
Erau prea fragile pentru vremuri rele,

Iar vijeliile i-au smuls bricul albit de neaua sării
Şi l-au împins undeva departe,-n imensitatea mării.
Dar lui nu-i păsa de catargul frânt
Şi nici de mare sau de vânt!

[...] Citeşte tot

poezie de Paul Laurence Dunbar, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inflorirea aripilor

Trezirea dintre aşternuturi,
Fiecare cută ciufulită de adorarea dintre noi
Sub auspiciul puterii necizelate, sălbatic învinsă pe fiecare atingere trupească
Se există fără a ne mai întreba. Firesc.

Eu te leg de fiecare pană să zbori,
Eu te leg dintre fiecare gând să exişti
Independent
De strofa catargică,
De strofa lui catharsis,
De strofa fecundată cu iubirea sinelui tău de către mine.

Când putrezeşte deziluzia pe fiecare lacrimă de fericire
Să ştii că lanţul meu te aleargă
Prin câmpie, prin pădure, pe lângă fragă…

Să ştii că atunci tot purul se deschide în nuanţe ireversibile de suprem,
Iar eu te trag în arc să încetezi a crede în altceva
Decât în sfânt…

[...] Citeşte tot

poezie de Ioana Camelia Popa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desculţ

Te voi regăsi
femeie de la margine de lume
pe faleza arsă de brume
în decembrie
în vântul purpuriu al orientului
pe ţărmul încărcat de sare albastră
şi veştede spume

Nu mai ştiu să te laud
am uitat lucruri şi nume
o să mă rog pentru sufletul tău
de crin roşu
cu tăceri şi bolboroseli fără şir
şi fără cutume

N-am fost niciodată doar cu mine însumi
ţi-am purtat părul
flacără de pe comori
strâns peste piept şi peste faţă
ţi-am purtat trupul în trupul meu schingiuit

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Radu Văcărescu din Gnoze (2004)
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!