impovarat

Deci, a îmbătrâni, doamnelor şi domnilor şi dragă Genua, este contrarul a ceea ce se crede în mod curent. În tinereţe, la vremea când nu ţi-ai definit încă opţiunile eşti împovărat de greutatea tradiţiei şi a adevărurilor cu care ai fost îndoctrinat. Tânăr fiind crezi în ideile răspândite, în cele care aleargă pe toate drumurile, eşti gata să aderi la tot şi la toate. Cari în spinarea ta greutatea familiei, a tradiţiei, a grupului din care faci parte, a societăţii. În ceea ce mă priveşte, am trăit înaintarea în vârstă ca pe o detaşare de toate aceste poveri. A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber. Într-un anumit sens, eşti mai bătrân când eşti tânăr şi mai tânăr când eşti bătrân. Avea dreptate Picasso când spunea că "îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr". Şi mai e ceva. Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea pe care o trăim este frumuseţea pe care anumiţi oameni ne-o creează din timp în timp pornind de la haos: tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu, spectacolele pe care le creează şi viaţa pe care o trăiesc. Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită. Aş zice chiar că este o operă de artă prin excelenţă.

Radu Beligan în Emisiunea "Profesioniştii... cu Eugenia Vodă" /TVR1
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima rugăciune

Gânduri frânte, reci şi grele
La pământ îmi pleacă fruntea.
Ochii nu mai vor să spele
Jalea ce-mi cuprinde mintea.
Inima îmi bate... dar...
Doar NIMICUL o pătrunde.
Şi îmi bate slab şi rar...
Sufletul? pierdut!... dar unde??

Jos, în colţ, văd o icoană,
Un Chip blând ce mă priveşte.
Şi îmi vine, aşa, o toană
Să m-apropii-ncet, hoţeşte.
E prea jos. Să-L pot vedea
La pământ îmi plec genunchiul,
Mă apropii de podea
Îmi aplec încet si trunchiul.
În icoana prăfuita este EL.
Sus, pe cruce pironit.
Blând priveşte ca un Miel

[...] Citeşte tot

rugăciune de Mina Vintage
Adăugat de Mina Vintage
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori Pascale...

Deschide-mi, Iisuse, ferestrele sufletului întunecat, să intre prin ele Lumina Sfântă a învierii Tale, aşa cum răsăritul soarelui inundă frumuseţea dimineţilor senine şi mulţumirea omului binecuvântat.
Deschide-mi, Iisuse, uşile sufletului împovărat de griji şi pârjolit de toate intemperiile vieţii, să poată intra în mijlocul lor toate harurile Tale divine, aşa cum intră splendorile câmpului înflorit pe Porţile primăverii.
Deschide-mi, Iisuse, ochii sufletului adormit, să pieptăn cu lăcomia privirii mele frumuseţile raiului pământean, imitaţia artei divine, să mă pot bucura de darurile vieţii, ca libertatea păsărilor de înălţimile cerului primitor, până nu e prea târziu.
Deschide-mi, Iisuse, urechile sufletului amorţit, să nu trec cu indiferenţă pe lângă glasul înţelepciunii tale, care curge limpede ca apa izvoarelor de munte, murmurând divin în calea mea, veşnic însetată de pace şi armonie.
Deschide-mi, Iisuse, pioşenia sufletului ispitit, să curgă din ea sfînţenia mesajelor tale divine, mărgăritarele vieţii mele, de care n-aş vrea să flămânzesc niciodată, aşa cum nici pământul nu ar vrea să fie însetat de ploile roditoare ale cerului.
Deschide-mi, Iisuse, larg braţele sufletului primitor, să cuprind cu ele iubirea celor patru zări ale orizontului tău divin, singura şi adevărata împlinirea pământeană, care niciodată nu-mi va lăsa bogăţia spiritului să devină sterp şi nici crucea vieţii mele să fie prea grea.
Deschide-mi, Iisuse, lada de zestre a recunoştinţei şi îngenunchează-mi florile sufletul în faţa patimilor Tale îndurate şi pentru mine. Primeşte florile pascale ale sufletului meu şi mulţumirea a tot ce mi-ai dat să trăiesc cu folos, pe acest pământ binecuvântat.

rugăciune de Valeria Mahok (aprilie 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi fi poet...

Nu poţi fi poet, până nu pândeşti primele suliţe ale razelor de soare, răsărind din culcuşul orizontului, inundând gratuit cărările spiritului omenesc şi pe cele ale pământului roditor, ca o sfântă binecuvântare matinală.

Nu poţi fi poet, până nu vezi cum creşte firul ierbii sub roua dimineţii sau deşteptarea ciripitorilor din frunzişurile verzi şi crude, purtând cu ele trilurile libertăţii spre marea cerului primitoare de frumos.

Nu poţi fi poet, până nu întâmpini valsul capricios al vântului pe mare, printre miresmele florilor de câmp, pe alei cu trandafiri înfloriţi sau lângă perdelele ferestrelor deschise, pentru a invita imunitatea naturii să-ţi intre în casă sau să-ţi însoţească bucuria întâlnirii, fredonând o melodie.

Nu poţi fi poet, până nu asculţi cascadele picăturilor de ploaie, căzând peste tăcerea amintirilor sau pe faţa omului îndrăgostit, care le-ar gusta la nesfârşit jocul ud, adunat în podul palmelor calde de melancolie sau fericire.

Nu poţi fi poet, până nu înţelegi plânsul iedului flămând urcând crestele munţilor după ţâţa caprei, până nu rămâi uimit cum îngenunchează stânca sub copitele sprintene ale ţapilor furioşi sau până nu surprinzi bucuria din privirile drăgăstoase ale copiilor, faţă de tot ce le este lor drag.

Nu poţi fi poet, până nu săruţi cu privirea iscoditoare clarul lunii pline, enigmatică în nopţile liniştite de iubire, până nu culegi buchete de stele din simfonia zodiacului ceresc sau până nu guşti amprentele sării de pe buzele iubitului, iubitei, ieşit din valurile mării.

Nu poţi fi poet, până nu-ţi laşi amprenta îngerească a trupului tău pe o plapumă de mărgăritare înzăpezite, în joc ca de copii, până nu dai mâna cu cerul de pe crestele munţilor inhalând aerul rece şi curat, plăcut spiritului înălţător şi până nu sfidezi ecourile munţilor lor cu cele ale fericirii tale.

Nu poţi fi poet, până nu înfrunţi gerul despărţirii de cineva drag şi până nu înveţi, că toate frământările vieţii, bune sau rele sunt daruri necesare şlefuirii tale spirituale, spre liniştirea sufletului împovărat de păcate, cu voie sau fără voie.

Nu poţi fi poet, până nu eşti cinstit faţă de semenii tăi, aşa cum ai vrea să fie ei faţă de tine şi până nu îi ajuţi să îşi corecteze defectele sau până nu le binecuvântezi altruismul voluntar, în funcţie de necesitate şi împrejurări.

Nu poţi fi poet, până nu iubeşti, dăruieşti sau eşti om, în adevăratul sens al cuvântului!

poezie de Valeria Mahok (30 mai 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascult

Ascult copacii – şi ei spun:
"Stai drept, dar înclină-te.
Fii tolerant şi flexibil.
Fii cinstit cu tine.
Stai singur, dar stai şi cu alţii.
Fii curajos.
Fii răbdător.
Cu timpul, vei creşte."

Ascult vântul – şi el spune:
" Respiră.
Ai grijă de tine –
de trup, de minte şi de spirit.
Fă-ţi timp.
Fii liniştit.
Ascultă-ţi inima.
Iartă."

Ascult soarele – şi el spune:
" Hrăneşte-i pe cei din jurul tău.

[...] Citeşte tot

poezie de Charles Roper, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...

Eu, nu mi-am strigat în gura mare fericirea nebună,
atunci când îmi clocotea în pieptul tânăr gata să-l rupă,
de frică să nu mi-o deoache oamenii răutăcioşi,
dar am imortalizat-o în cuvinte simple,
pentru voi, ce-i care mă înţelegeţi cu adevărat.
Pentru că, rucsacul iubirii oricât ar fi de greu,
merită cărat în spate toată viaţa.
Nici durerile sufletului nu mi le-am strigat în gura mare,
deşi tare aş fi vrut să o fac, ca să-l scap de poverile lui,
dar m-am bazat pe credinţă,
toiagul de sprijin al oricărui handicap.
Apoi mi-am zis:
oare, cui îi pasă de zbuciumul meu sufletesc, cu adevărat?
Cui, să mă plâng? Mai bine scriu...
Durerea altuia este cea mai uşoară durere,
pentru că nu o simte decât cel care o are.
Nici singurătatea firii sau ura împotriva viselor neîmplinite,
nu le-am strigat în gura mare,
de frică să nu par excentrică în faţa oamenilor,
care abia aşteaptă să mă etichiteze,

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (22 februarie 2010)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele şapte bătălii de pe Golgota

Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.

Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Clavar!

I. Lanţurile

Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domniţa Voichiţa

"Atunci voios şi aprig ea
războiul în fruntea oştii sale a trecut."
Puşkin: Poltava

Cu adormitele lui valuri
se mişcă Sociul între maluri
Şi pe deasupra lui uşor,
abia se simte-o dulce boare
de vânt, ce-n drum spre-o altă zare
pe mai departe pleacă-n zbor.
Ici-colo, salcia pletoasă,
pe maluri, tânăra-i tulpină
spre faţa râului şi-o-nclină
Vorbind cu unda somnoroasă.
Şi Sociu-n matca lui bătrână
c-un murmur şoapta i-o îngână.
Prin pânza apei străvezie
arar un peştişor tresare
Şi iar în adâncimi dispare
ca o săgeată argintie;

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!