Poezii despre lumina diminetii, pagina 11
Lumina stelelor
Cred că florile dimineții nu sunt de ajuns
Pentru inima ta și ochii tăi atât de frumoși
Cred că zâmbetul tău e atât de curat,
Cum izvorul soptește printre pietre,
Ascuns într-o pădure
Orice șoaptă contează, mângâierea ta
Încălzind-o ca o adiere de vânt
Seara și dimineața te desfaci ca un mac,
îmbujorând pereții,
Ca farul bizantin
Și dacă stai lângă mine vei primi
Mângâierea sufletului meu îngeresc pe veci,
Atingând infinitul, cu ochii până la lumina stelelor
Ce limpezesc în culori, dimineața.
poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Emoții perfecte
speranța-i un vapor cu zece nivele
a ocolit pericole în Triunghiul Bermude
trăiește aventuri transpuse-n nuvele
se afundă în valuri printre baracude.
speranța mea-i un suflet de vioară
nopți și zile cântă armoniile vieții
petală de iubire într-o floare rară
scăldată-n lumina și roua dimineții.
speranța-i o minune ține moartea departe
împarte cu mine speranțele tale
freamătul romantic ascuns într-o carte
cerul să ne umple cu surse vitale.
emoții perfecte, speranțe selecte
toate implicate în zeci de proiecte.
sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Privesc...
Privesc spre zarea îndepărtată,
Și aud cum liniștea se așterne.
Mă uit la omul care a fost odată,
Și văd prin versuri cum discerne.
Privesc des spre zorii dimineții,
Și aștept cu multă nerăbdare...
Poeziile sale sunt râurile vieții,
De unde mă adăp cu încântare.
Privesc spre locul care o să vină,
Și observ că, el este deja prezent.
În jurul său este numai lumină,
Luceafărul strălucește-n testament.
Privesc spre marea învolburată,
Prin care Eminescu ni se arată...
Constat că spiritul lui încă trăiește.
Azi, la 170 de ani, el ne zâmbește!
poezie de Ovidiu Kerekes (15 ianuarie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sunt musafirul zilei
Sunt musafirul zilei de azi
Sub învelișul unei logici întoarse
Am mentalitatea unei prăzi
Dar nimeni nu mă miroase.
Am fost chiar invitat la masă
La limita dintre viață și moarte
De niște clipe arțăgoase
Dar mi-am văzut de drum mai departe
Într-un timp ce se înghesuie-n gamele
Pentru a mai fi turnat încă odată
Gânduri oferite sub formă de acadele
Într-o societate atât de abrutizată
Unde tot ce există, de fapt nu există
Un ochi dezvelit de zorii dimineții
Așteptând primul fir de lumină suprarealistă
Reflectat în pleoapa greoaie a nopții.
poezie de Iustinian Zegreanu
Adăugat de Iustinian Zegreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vântul s-a oprit!
Cinci degete se împrăștie în mine ca o umbră
Umblu pe ape, soarele din ochii tăi e visător
Cosași se duc la apă
Dimineața plutește ca un puf de păpădii,
Mă așez lânga tine cu trupul răsărit din soarele dimineții
Te întreb: Ți-e cald sau ți-e frig?
Afară e lună plină.
Cinci degete mă mângâie,
Uneori mă ceartă
Eu le sărut palmele cu gura, descântundu-le de deochi
Atât de încet auzindu-se, lumina din cernitele izvoare
Vântul s-a oprit!
Semnele zăpezilor din mine seamănă cu fulgii de zăpadă Nenăscuți din căușul palmei cu cinci degete.
poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fii
Lasă soarele să îți ajungă la inimă,
îmbracă veșmintele frunzelor verzi
și tulpina trupului culc-o în livezi
ce fructele-și coc cu sâni de lumină.
Zâmbește dimineții, cum ea îți zâmbește,
ca flăcările răsăritului ce țipă strivit
de geana iubitei prin aerul împietrit,
pe frumusețea prelinsă de zbor iubește.
Mângâie-ți ziua cu umbra în smarald,
Ce truda ți-o scaldă cu roua boreală,
De plouă sau ninge sau râde o boală
Ce tună turbată, tu fii suflet cald...
Apleacă doar nopții pupilele-n glastră,
Când totu-i hilar, fii taina măiastră!
sonet de Aurel Petre (9 iunie 2018)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!
În atelierul minții
vreau să bag aspiratorul în sufletul meu
să aspir impurități care s-au decantat
amăgiri, tristeți, regrete am trăit mereu
dar în cerul fericirii des m-am avântat.
în focul divin vreau să ard uscăciuni
vreascuri de gânduri din arborele vieții
să scot adevarul pur dintre minciuni
ca să mă purific cum mă-nvață sfinții.
cu evlavie sacră înalț rugăciuni
când lumina surâde cu zorii dimineții
timpului nestatornic îi fac plecăciuni
ca să îndulcească anii bătrâneții.
în atelierul minții repar stricăciuni
scot umbre de temeri din poemele vieții.
sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Poemul dimineții
Dimineață!
Culorile soarelui răsărind
Ca un șoim ce caută lumina
Unul se unește cu doi,
Umbra cu liniștea frunzelor de trifoi
Urcă spre cer fluturi cu dreptul la zbor și odihnă
Pusta mustește de stele ulcioarele
Câmpul despică liniștea
Își trece razele prin oglinzi
Duminica, ochii păsării sunt aprinși
Poteci de lup alb neumblate tot latră la moarte, în noapte
Luciul apei sclipește pe spatele unui pește
Se citește aurora ce tot dansează,
Amestecând vraja și serpii în poartă
Așteaptă vântul să construiască cântecul mierlei.
poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cu drumuri de iarbă crudă
O enigmă pe fața acestor zile
surâsul privirii mirat,
c-un joc de culori și umbre
încearcă să treacă prin ele
ploi de lumină.
Azi,
fluturii-n zbor de pe iile fetelor
mi-au lipit genele cu polen,
păsări de pradă au pus întuneric în ferestre,
eu caut prin vorbe nespuse,
să leg cuvintele de umerii dimineții,
o lumina de aripa îngerilor
răsăritul.
Peste câteva ceasuri
în praful de vitraliu pe fața oglinzii,
mă plimb grăbit către toamnă
într-o cabrioletă de aur
unde așteaptă caii vântului
[...] Citește tot
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Halucinații nocturne, cu flori de-anason
Substanța pură a întunericului zilei
(noaptea minții),
nu ne poate lua aurorele vieții
și nici zornăitul arginților negri
nu are căderea să ne profaneze aromele
și roua dimineții...
Ni-i de-ajuns patima caldă a muzicii
și a sângelui, care ne-acoperă
trupurile golite de lumină
și invadate, uneori, de obscuritate,
de înaintarea negrului neant,
a neculorii eterne,
în care consistă ultima consecință
a unui blestem ereditar...
Ne străjuie, totuși, o lumină roz-albă,
cadoul naturii: o salbă,
cu flori mici de-anason
mă tem că je t' aime, Simonne!
poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!