lumineaza-n ceruri luna

* * *

Poeţii ciocnesc inimi şi varsă jos cuvinte
Dansează Luna din cratere cu pace
Şi cântă moartea dulce suflând în oseminte
Se-aruncă foi, se strigă, se tace şi desface.
Poeţii
stau la masă
şi-şi plâng în palme munţi
în ochi îşi plâng misterul şi inima în pumni.
Poeţii!
Câtă groază să fie şi pe îngeri
Căci îi trezesc din somn
Şi le scrâşnesc din aripi
Şi se sărut pe frunţi.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea umblă-n frumuseţe

Ea umblă-n frumuseţe, ca noaptea fără nor
De pe-alte meleaguri, cu ceruri înstelate;
Şi tot ce e mai bun în întuneric şi mai strălucitor
Se întâlneşte-n ochii şi-n ţinuta ei aparte:
Acea lumină cu moliciuni de miere, de polen uşor,
Pe care paradisul o neagă zilei din care suntem parte.

O umbră în plus, o licărire mai puţin
Şi graţia ar fi fost compromisă jumătate,
Graţie care-învăluie fiecare pană-a corbului divin
Şi care tandru-i luminează chipul peste poate,
Chip pe care nobleţea gândurilor din plin
Reflectă cât de pur e-acel loc – mai iubit din toate.

Iar peste-acel obraz şi peste acea frunte,
Blânde, liniştite, mai elocvente cu-atât deşi,
Sunt zâmbete care înving, nuanţe luminând o punte,
Ele vorbind de zile-n trăite-n bunătate şi
Despre o minte în pace cu ea însăşi,
O inimă-n care iubirea-i inocentă ca floarea în caişi!

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umerii cuvintelor

Unde sunt florile panicei?
Din mâinile tale n-a rămas decât
fantoma lor
şi în păr reptila subterană a aromelor,
lamele săbiilor şi câte femei goale
măcelărite de lună pe nuferi?

Apoi vine asfinţitul pe panoplia lui de pluş
cu trifoiul umed al paşilor
cu apele îmbrăţişându-se în întuneric,
apele de zăbranic ale nopţii.

Pe acoperişele orelor
vântul joacă zarurile
din pietrişul clipelor.

poezie clasică de Stephan Roll din Ospăţul de aur (1986)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne gândim "ce iute trec toate pe luna asta!" Da, viaţa nu este nesfârşită cum ni se pare în tinereţe. Faceţi, faceţi mai iute tot ceea ce puteţi înfăptui, omenesc şi luminos în viaţă pentru oameni, altfel nu veţi apuca să mai faceţi nimic, cum n-a apucat bietul strungar să facă ceea ce i-ar fi înfrumuseţat şi umanizat viaţa!

Anton Cehov în Năcazul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna neagra...

In causul palmei tale, inima mea se sfarma,
Picurand sfasietor lacrimi moi de roua...
Cu fiecare clipa, inspir umbra ta adanca si cruda...
Sunt precum smoala in mainile tale
Usor, tandretea ta ma invaluie...
E rece mormantul tau, acolo, sus, in stele..
Ma avant cu aripile scaldate in lumina,
Prabusindu-ma tacut in tristetea abisului tau...
Caci nastem mereu... doar haos...
din iubire....

poezie de Roxana Breazu
Adăugat de Ana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emoţie de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit iarna, acopera-ti shalele cu ceva Cu o haina de piele sau mai bine cu pielea mea. Ma tem [...] | Citeşte tot comentariul

Dacă

dacă ar apune sorele-n inimi
şi norii ar fi sufletele noastre
cerul ar fi lăcaşul iubirii

dacă ar răsări luna de pe buzele sărutului
şi primăverile ar zbura ca fluturii
pământul ar fi la fel de frumos ca raiul

dacă am încerca să fim, ce eşti tu să fiu eu
şi eu ce eşti tu
iar nopţile şi zilele ar fi răsărituri din apusuri
şi dacă noi, ficare, câte doi, am fi unul şi acelaşi
într-un singur trup, fără anotimpuri
am rămâne nemuritori

poezie de Viorel Muha (iunie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj de toamnă

Strop cu strop, ploaia biciuie frunzele de bananier.
Binecuvântat e cel care desenează asemenea peisaj melancolic:

Bolta luxuriantă şi întunecată a copacilor îngemănaţi,
fluviul lung vălurind alb şi catifelat spre zare.

Ridic plosca cu vin, beată de-atâtea râuri şi dealuri.
Ruscsacul meu, respirând raze de lună, e plin cu poeme.

Priveşte – şi iubeşte tot ce vezi.
Oricine se pierde-n acest peisaj va fi fermecat.

poezie de Ho Xuan Huong, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

«Chiar de la ivirea-i dumnezeiască din Materia Informă, odată cu celelalte patru elemente, Focul deschide cea mai rapidă şi bună cale frăţească tuturor celorlalte: (1) face să zboare prin Aerul din ceruri mai tot ce se află pe / sub terestra scoarţă de Ţară ; (2) facilitează Apei să-şi lege cu fulgere norii, spre a şi-i plimba peste mai toată fiinţa ; (3) îngăduie Lemnului să-şi înalţe vasele liberiene-n dăcini, în palmieri, în cetini, în cedri,-n stejari etc. până la soare, până-n constelaţii ; şi (4) permite Pământului ca, periodic, în tornade piroclastic-încenuşate, să se avânte cu mult foc, spre slăvi...» ‒ (33) / 29 aprilie 2022
(Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Aforism-brazde" printre-nflorite stihuri despre elementul Foc» ‒, Timişoara, Editura Waldpress [ISBN 978-606-614-329-5], 2022, p. 117 sq.).

Ion Pachia-Tatomirescu în Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Af, capitolul «"Aforism-brazde" printre-nflorite stihuri despre elementul Foc» (29 aprilie 2022)
Adăugat de Ion Pachia-Tatomirescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ore

Milă tâlharului vânat.
Deochi la ochiul asasin!
Fier pentru fierul spadasin!
- De har mi-i sufletul însingurat!

Nebunul, sunt, din Pampeluna,
Şi mă-nfior când râde Luna,
Mahmură, cu văl funerar.
- Ce groază! Totu-i sub un cenuşar.

Simt zvon ca de huruitoare...
Mă cheamă ceasul de pierzare
- În golul nopţii: - un clopot... două... ia!

Patrusprezece ore lungi...
Ora e-o lacrimă - Tu plângi,
Inimă!... Cântă, nu mai număra.

poezie clasică de Tristan Corbiere din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Taşcu Gheorghiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!