+satul +meu

Trei ani şi trei luni şi trei zile ţinu călătoria până să ajungă la satul părinţilor lui. Şi trecând pe la împărăţia lui Sefer împărat, l-a întâmpinat dregătorii curţii şi l-a petrecut cu dragoste. Şi trecând şi pe la ţara zânelor, acestea se întreceau care de care să-i arate mai multă cinste şi să-l petreacă. Daca ajunse la satul părinţilor săi, trase butca dinaintea bordeiului. Tată-său şi mă-sa nu-l cunoscură. El daca văzu aşa, ceru să-l găzduiască. Bătrânii priimiră, şi-şi cerură iertăciune că nu pot să-i dea mai mult decât ceea ce au, adică bordeiul lor. El se învoi şi mase acolo. Peste noapte se scoală, iese afară binişor şi, uitându-se la inel, îi arătă că doreşte să se facă un palat înfricoşat în locul bordeiului aceluia. N-apucă să isprăvească bine de gândit, şi mi se ridică, neiculiţă, nişte palaturi măreţe, împodobite cu de toate frumuseţile, cu grădini falnice, cu izvoare limpezi, de să te tot fi uitat la dânsele şi să nu te saturi. Dară încămite pe dinăuntru? Aci e aci. Cămările, lăviţile, aşternuturile, numai scumpeturi.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul morţilor

Spală-te cu apa ne'ncepută
Cum spun vrăjitoarele şi mitul.
Haidem la poarta satului
Să privim cum arde Răsăritul.

A trecut un ceas de când cucoşii
Şi-au strigat voioasele alarme.
Muncitorii toţi s-au dus în câmpuri,
Numai satul morţilor mai doarme...

Oare nu ştiau să le vestească
Ora de miraj când arde zarea?
Hai cu mine-n satul morţilor,
Să strigăm pe uliţi deşteptarea...

Poate s-or trezi şi muncitorii
Zăvorâţi în cel din urmă sat:
Să-şi dezmorţească braţele
Cari de-atâtea veri n-au mai lucrat.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Eusebiu Camilar
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi se stinge de la o zi la alta în trecerea prin ceasuri străine lui, iubesc satul românesc.

Azi avem satisfacţia totală că nu mai suntem parte componentă a sufletului satului. Dar pentru asta ar trebui să-i udăm vatra cu lacrimi, că morţii noştri nu-şi fac somnul de veci şi mormintele lor uscate sunt tulburate de agonizarea noastră cotidiană; trăim în absenţa totală a identităţii de fond, obsedaţi de o febră rebelă a succesului pe scena lumii, de a scăpa pentru totdeauna de mizeria vieţii.

Dar – inevitabil – ajungi o umbră depresivă.

O încordare a gândului aduce regretul că nu am făcut nimic şi că această dramă a devenit lacrima esenţială a omului de la moartea ultimului astru şi până încoace. Stelele îşi pierd strălucirea deasupra celor trecuţi în lumea împietrită. Cerul nu mai e senin deasupra noastră; anotimpurile sunt făcute de mâna omului înstrăinat de el însuşi – trăieşte doar să mănânce şi să respire.

El e moartea totală şi nu una aproximativă a rădăcinilor biologice care i-au adus naşterea în sufletul satului.

Camelia Opriţa în Intensitatea veşniciei este eternă şi tulburătoare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii. Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar. Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baraba

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
pe când în largul lumii cutreierai semeţ,
pe când cu lănci şi scuturi, cohortele străine
te căutau să-ţi ceară al vieţii tale preţ?
Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
când floarea vieţii tale îşi scutura podoaba?
Ca să te scap de lanţuri, de moarte şi ruşine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Şi pe-amândoi mulţimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

Puteam să zbor din lume, sătul de-ai ei urgie.
Şi-atunci mulţimea oarbă te-ai fi cerut degeaba.
Dar M-am gândit la tine, privind spre veşnicie,
şi am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Te chem şi astăzi: Vino şi vom străbate norii!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Popa şi învăţătorul din satul Vereşti, ultimul însărcinat cu educaţia copiilor, celălalt îndrumând religia credincioşilor, propovăduiau asemenea poveşti supranaturale, cu atât mai vârtos cu cât le credeau din toată inima. Amândoi afirmau, "întemeiaţi pe dovezi" că vârcolacii bântuie prin ţară, ca vampirii, numiţi strigoi pentru că strigă, se adapă cu sânge omenesc, că stafiile rătăcesc printre ruine şi devin răufăcătoare dacă uiţi să le aduci seară de seară băutură şi mâncare. Există ielele, babele cărora se cuvine să te păzeşti să le ieşi în cale marţea şi vinerea, cele mai rele zile de peste săptămână. Ia pătrundeţi în adâncul pădurilor din comitat, păduri fermecate, în care se ascund balauri, dragoni uriaşi ale căror fălci se cască până-n nori, sau zmei cu aripi nemăsurate, care răpesc fecioare de viţă împărătească, ba şi pe cele de neam prost, dacă-s chipeşe. Iată destui monştri cumpliţi, pare-se şi care-i geniul cel bun pe care li-l opune închipuirea poporului? Nimeni altul decât şarpele casei, ce trăieşte prietenos în fundul vetrei casei şi căruia ţăannul îi cumpără puterea binefăcătoare, hrănindu-l cu fruntea laptelui.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa

I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaş de virgină,
Dimineaţa
Toarnă din belşug lumină
Peste valea toată.

Şi natura-n pripă deşteptată,
Parcă poartă pleoape ameţite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subţire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Demostene Botez din Floarea pământului (1920)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheorghiţă

Deşi nu am avut ocazia să ne cunoaştem niciodată
în sângele nostru se vorbeşte acelaşi dialect.
Pe aici încă se mai moare din greşelile altora.
În lumea aceasta pe care tu nu ai apucat să o distingi
toate dezastrele poartă acelaşi nume: OMUL.
Mama Lucreţie, deşi nu recunoaşte, încă te mai visează.
Uneori, ochii ei de un albastru infinit ascund de ochii celorlalţi lacrimi.
Gheorghiţă, stropii aceia de suflet sunt rugăciuni pentru tine
şi deşi nu îţi mai pronunţă de mult numele
abia aşteaptă să te revadă.
Satul şi-a schimbat doar faţa. Cămările oamenilor au rămas aceleaşi.
Şi cu toate că am plecat cu toţii din el
într-un fel am rămas acolo.
Tată Oane încă se mai teme de injecţii.
Odată a făcut preinfarct şi aproape că ţi-a simţit degetele pe mână.
Cândva te va legăna din nou cu aceeaşi neştirbită afecţiune.
Dar nu încă, dar nu încă...
Gheorghiţă, probabil astăzi ai fi fost un bărbat bine,
cu casă, cu familie şi cu copii.
Uneori am fi pescuit împreună din prăpastiile vieţii absolutul.

[...] Citeşte tot

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aruncarea în valuri

Iubita mea, să ne-aruncăm în mare
Împleticiţi în sare şi guvizi
Să fie marea templul nunţii noastre
Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi.

Iubita mea, te-ai îmbrăcat în alge
Şi te sărut cu univers cu tot
Pe zarea sfâşiată de păcate
Plutim râzând şi ne iubim înot.

Iubita mea, să ne-aruncăm în mare
Şi să trăim în mare neînfrânt
Să ne luăm dacă voieşti la vară
Trei săptămâni concediu pe pământ.

Ţi-am spus demult că pe pământ sunt rele,
Ti-am spus că marea-i căpătâiul meu,
Ţi-am pregătit o flotă scufundată
Şi-o nuntă pe-un vapor de minereu.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căţel emigrant

Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.

Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.

Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.

Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Volumul "Locuri comune" Editura Albatros - 1986
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!