+satul +meu

Steaua vie

În acea slăvită noapte,
se uita mirată luna.
- Ia uitaţi-vă, surate,
cum se poate?
murmura mereu străbuna.
O steluţă pe sub nori!
Ce fiori!
O steluţă fără nume
şi fără orbită-n lume!
Zboară-ncet şi se opreşte,
omeneşte,
parc-ar vrea un om să-ndrume.
- Cum? Să zboare şi să stea?
a răspuns atunci o stea.
- Cum? O stea fără orbită?
a spus alta mai uimită.
- Da. Căci nu e nici planetă,
nici cometă,
nici vreun pui din căi lactee,
nici vreun colţ de meteor.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem parte de o ploaie de citate din poemele "strălucite" ale epocii, învătate si în manualele acelor vremuri, gen Lidice a lui Eugen Jebeleanu. Dan Desliu se simte dator în coraportul ce vizează probleme ale poeziei să evidentieze realizările poetice ale timpurilor noi: "Printre poemele ample înfătisînd viata nouă trebuiesc amintite Despre pămînt de Maria Banus, În satul lui Sahia de Eugen Jebeleanu, Vară fierbinte de Victor Tulbure, Tovarăsul Matei a primit Ordinul muncii de Veronica Porumbacu, Sub frasinii de la răscruce, Copii de pe valea Ariesului si Miscarea de revolutie de Baconsky. Asa a fost în Baltica de Stefan Iures, Cincisutistul de Ion Brad, Întoarcerea în patrie de T. G. Maiorescu, Studenta de Aurora Cornu, Fete în uniformă de Valeria Boiculesei – si altele.

Nina Cassian în Un congres al scriitorilor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea face parte din viaţă, domnii mei, însoţin­du-­ne cuminte în fiecare clipă încă de la venirea întâmplătoare pe lume, punând stăpânire pe noi pe nesimţite, şi atunci când bem, şi atunci când călărim vreo muiere focoasă ori bicicleta, ca Gheorghe, şi când suntem deznădăjduiţi, cu lacrimile şi­roind pe obrajii mai scofâlciţi sau mai întinşi, loviţi de vreun necaz, pe care bineînţeles că­-l socotim o pedeapsă nedreaptă, dar şi atunci când, din vreun motiv uşuratic, ne simţim fericiţi ca un dulău de măcelărie sătul. De dus, ne ducem cu toţii, s-­au dus şi Cezar şi Vespucci şi Antoniu şi Columb, doar n-­om rămâne felcerul şi cu mine, însă ocolim să vorbim despre asta, socotindu­-l mai degrabă un lucru care li se întâmplă doar altora, iar faptul că buna mea soţie se îngrijeşte încă de pe acum de liniştea mea de după, nu poate decât să mă mul­ţumească.

citat din romanul Livrescu de Mihail Soare (octombrie 2014)
Adăugat de Daniela Mercan-Pepino
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcere

Lângă sat iată-mă iarăşi,
prins cu umbrele tovarăş.

Regăsescu-mă pe drumul
începutului, străbunul.

Câte-s altfel - omul, leatul!
Neschimbat e numai satul,

dup-atâţi Prieri şi toamne
neschimbat ca Tine, Doamne.

Aur scutură alunul.
Fluier zice. Cade fumul.

Greierii părinţilor
mulcom cântă, mulcom mor.

Cu aroma-i ca veninul
aminteşte-mi-se-arinul.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Lucian Blaga din La curţile dorului (1938)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu de lângă Prut

- Prutule, cu apă lină,
Curgi pe la mine în grădină.
Murmurând printre vâlcele,
Ducând dorurile mele.

Aşa-i dat de Dumnezeu,
Treci pe lângă satul meu.
Ţi-ai făcut o trecătoare
Printre stânci, printre izvoare.

Curge apa Prutului
Prin grădina raiului.
Printre florile de câmp,
Pe o palmă de pământ.

De pe bolta cerului
Îngeraşii Domnului
Zi şi noapte stau la strajă,
Satul nostru îl veghează.

[...] Citeşte tot

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respectarea obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti este un ajutor, nu un obstacol. Sunt rădăcini care leagă copiii de strămoşii lor. Sunt ca dulceaţa fructelor coapte, ca pâinea şi sarea în bucate oferite oaspeţilor de la nord la est, de la sud la vest. A fost o vreme când omul de la sat lua din rodul Pământului ceea ce era necesar şi nimic mai mult, acolo fiecare avea locul şi scopul său. Obiceiurile şi lucrurile făcute de părinţii, bunicii şi străbunicii săi au fost transmise din generaţie în generaţie, iar onoarea şi demnitatea caracteristice cu care s-a născut omul satului românesc au fost păstrate până la sfârşitul vieţii sale, lăsându-le moştenire pentru generaţiile următoare. Pe lângă admiraţia personală a acestui univers, mi s-a părut important să ne amintim de frumuseţile cu care a fost înzestrat cel mai frumos sat din România; Al tău.
Pentru că cel mai frumos sat din România este în primul rând Satul tău.

Camelia Opriţa în Odă satului românesc (septembrie 2016)
Adăugat de Ioan Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata babei luă lada şi plecă. Când se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, se cercă să ia şi nu putu; ea nu mai putea răbda de foame. Pe la puţ trecu cu jind, că nu-i dete măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă şi nu putu nici să se umbrească puţin de arşiţa soarelui. Ajungând acasă obidată de osteneală şi flămândă, n-avu răbdare, ci chemă pe mumă-sa la o parte şi-i zise să facă pe unchiaş şi pe fie-sa să iasă afară. Cum rămase singurele, deschise lada; dar ce ieşi d-acolo? balauri, şerpi, şi câte lighioni toate, cărora le arsese gâtlejurile când le dase de mâncare; şi îndată le sfâşiară şi le mâncară. Tot satul se spăimântă de întâmplarea asta; şi fiecare om băgă de seamă că asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moşneagului însă se căsători cu un flăcău din cei mai frumoşi ai satului, care o ceru de la tată-său şi o luă de soţie. Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, şi trăiesc în fericire până în ziua de azi.

Petre Ispirescu în Fata moşului cea cuminte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaudeamus

Când o fi să mă duceţi la criptă...
Nu pe mine, ci vasul rămas:
Deocamdată în vasu-i înfiptă
O făclie sclipind din cel vas
O senină
lumină
pe-un ceas;

Când o fi să-mi rostiţi la cuvinte
De iubire, dulceagul volum
Ce se-ndrugă la toţi pe morminte
Ba la unii popasuri de drum:
Să rămâie
tămâie
cu fum;

Aş dori să văd feţe voioase
Şi s-aud împrejuru-mi cântând:
"A scăpat o simţire din oase
Şi din carne scăpat-a un gând,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta îi trebui unchiaşului să auză, ca să-i dea un cuţit ascuţit prin inimă. El, vezi, nu se împăca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grije mare îl coprinse şi, de pe acum chiar, începu a plănui cum să facă să-şi scape copilaşul de un asemenea rău. Până una, alta, copilul creştea, asculta pe părinţi şi cartea cu care se născuse din mâini n-o lăsa. Cetea, cetea mereu pe dânsa şi învăţa, de se mira toată lumea de silinţa şi învăţătura dânsului. Când se făcu ca de nouă ani, ştia câte în lună şi în soare. El însuşi ajunsese să fie o carte, şi toţi megiaşii veneau la dânsul şi-l întrebau despre păsurile lor. Unchiaşul se bucura, nu se bucura de fiul său, dară baba ştiu că nu mai putea de bucurie, văzându-l şi frumos, şi cu atâta procopseală într-însul. Unchiaşul, vezi, era cu cuiul la inimă; ştia el ce ştia, dară la nimeni nu spunea. Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai învăţat. Tot satul îl cinstea şi îl asculta ca pe cine ştie cine; iară unchiaşul, de ce trecea timpul, d-aia se întrista.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine numărate, vreo şaizeci de case povârnite care încotro pe singura uliţă, împodobite cu un acoperiş năzdrăvan, a cărui coamă depăşeşte pereţii de chirpici, cu faţada privind spre grădină şi având drept etaj podul cu ferestruică, iar drept acaret un hambar părăduit, un staul strâmb de-a binelea, acoperit cu paie, ici şi colo un puţ străjuit de cumpăna de care atârnă găleata de lemn, două trei bălţi care "o iau din loc" pe timp de furtună, pârâiaşe cărora vaduri întortocheate le înseamnă albia, aşa arată satul Vereşti, ridicat pe cele două laturi ale uliţei, între talazurile piezişe ale trecătorii. Dar totul e proaspăt şi atrăgător; flori la porţi şi la ferestre, perdele de verdeaţă căptuşesc pereţii, ierburi ciufulite se amestecă cu aurul vechi al stufului, plopii, ulmii, fagii, brazii, arţarii, se caţără deasupra caselor "pe cât de sus se pot căţăra". Mai încolo se înşiruie treptele intermediare ale lanţului muntos şi în ultimul plan, albăstrite de depătare, vârfurile cele mai înalte ale munţilor se pierd în azurul cerului.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!