+fata +cu +ie

Râseră fetele şi se veseliră, hihotind şi glumind între ele. Fata cea mică însă nu voia să se ducă. Cele mai mari nu o lăsară în pace, ci, cu voie, fără voie, o aduse şi pe dânsa lângă masă, şi cam cu îndoială întoarse şi ea foaia şi ceti: "Pe fata cea mică a acestui împărat are s-o ia de soţie un porc". Trăsnetul din cer de ar fi căzut, nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. P-aci, p-aci era să moară de mâhnire. Şi daca n-o ţineau surorile, îşi şi spărgea capul căzând. După ce se dezmetici din leşinul ce-i venise de inimă rea, începură s-o mângâie surorile.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei se duseră de la faţa împăratului, care îi oropsise, cu lacrămile în ochi şi cu inima smerită, şi-şi aleseră loc de trai un bordei în care ţinuse împăratul nişte bivoli. Apoi aducându-şi aminte fata împăratului de ceea ce făcuse în grădină, îl îndemnă să-şi cheme calul. Argatul, ginerele împăratului, făcu precum îi zisese soţia, chemă calul şi-i porunci să-i facă nişte palaturi sub pământ, fără seamăn pe lume. Calul nu întârzie şi le făcu nişte palaturi înfricoşate. Nu se găsea la împăratul în casă ce se găsea în palaturile lor. Şi bogăţii, şi scumpeturi, şi tot ce ai poftit se găsea la dânşii.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La cuconu Filip acasă, în dosul curţii boiereşti, veneau oamenii să se tânguie că nu pot ara, că vântul îi nebuneşte de cap şi-i usucă! — Nu ştiu ce-a fi, cucoane Cilipe, dar dacă nici acu, după vântoasa asta, n-a veni ploaia, apoi ne-am stins de pe faţa pământului. Acu-i de cherit: merge plugu ca-n cremene. Domnul premare mână după noi vătăjeii, da' dumnealui nu vrea să ştie de nacazu omului! — Dă, bre, răspundea gros cuconu Filip; aveţi datorii, ş-aista-i lucru boieresc, lucru sfânt, nu-l puteţi lăsa! Oamenii gemeau încet: — Vai de maica ce ne-o făcut! şi-şi plecau frunţile privind într-o parte.

Mihail Sadoveanu în Venea o moară pe Siret, Capitolul I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 33

Ce multe dimineţi în viaţă am văzut
Cum cu un ochi stăpân ating creste trufaşe
Şi cum pe pajişti verzi pun auriu sărut
Şi poleiesc cu aur alchimic pârâiaşe.
Apoi, josnicii nori îi lasă ca să vină
Cu hâdul lor alai pe faţa lor cerească
Şi chipul şi-l ascund de lumea ce suspină
Şi pe furiş spre-apus încep să o pornească.
La fel şi al meu soare cândva a strălucit
Şi-a lui splendoare fruntea din plin mi-a luminat,
Dar ce păcat că numai o oră mi-a zâmbit,
Căci faţa i-a ascuns-o un nor întunecat.

Cu toate-acestea el iubirea n-o huleşte,
Dar lumea se-ntinează când soarele lipseşte.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Milioane de morţi, milioane de ucişi pe toate continentele, de secole, în numele lui Dumnezeu, cu Biblia într-o mână şi cu sabia în cealaltă: Inchiziţia, tortura, cruciadele, masacrele, jafurile, violurile, spânzurările, exterminările, decapitările, arderile pe rug; comerţul cu sclavi, umilirea, exploatarea, şerbia; genocidele, etnocidele conquistadorilor care nu ieşeau din cuvântul Domnului; asocierea cu toate fascismele secolului XX, Mussolini, Petain, Hitler, Pinochet, Salazar, coloneii din Grecia, dictatorii din America de Sud... Milioane de morţi pentru dragostea faţă de aproapele nostru...

Michel Onfray în Traite d'Atheologie (2005)
Adăugat de Magia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domniţa

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprâncene.

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i - spelbă floare de ceară străvezie -
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

Ca un potir de sânge un roşu trandafir -
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făraşul cu stele

Am netezit pavelele gândului
Cu florile aşezate pe gulerul pământului,
Mi-am pus inima într-o cafea descântată
Să fie citită în irişi de fată.

Păcatele s-au rostogolit în gestul făcut,
Ca pe un gard cu vise în ie cusut,
Orbeşte curcubeul m-a dat peste cap,
În braţele tale mă-nghesui să-ncap.

Rodii din crengile stelelor pline
Mi-atinge uimirea sculptată în bine,
Pun catifea pe dâra cu semne,
Inelele iubirii sunt răni şi însemne.

Stejarul din noi izvoarelor cântă,
Ghinda speranţei ne binecuvântă,
Suntem zămisliţi sub canoanele-i grele
S-adunăm bătrâneţii făraşul cu stele!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conştiinta că arta noastră trebuie integrată în procesul măreţ de transformare a ţării, proces din care ea însăşi avea să iasă transformată, deschidea în faţa noastră o uriaşă perspectivă de dezvoltare, impunând însă în acelaşi timp şi formarea unei responsabilităti de esenţa nouă. Nu se ridica numai problema rezolvării unui rol, ci şi a eficacităţii regeneratoare asupra conştiinţei spectatorilor din sală. Pentru ca să fii la înălţimea unei asemenea misiuni, trebuie să pătrunzi mult mai adânc şi mai profund rolul, cu atât mai mult cu cât ceea ce reflecţi, se cristalizează şi evoluează sub ochii tăi.

Ştefan Ciubotăraşu în revista Teatrul, Nr. 3 (anul VI) Martie 1961
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe malul mării

Stau pe malul mării, valurile ascult
Mă-ncălzesc la soare, însă vreau mai mult
Cerul e albastru, pescăruşii zboară
Roiuri de albine acum mă-nconjoară
Briza răcoroasă spulberă nisipul
Văd şi două stele ce-şi arată chipul
Pacea mă cuprinde, cerul sus se ţine
Dar cât de plăcut e când te văd pe tine.

Fiindcă ceru-albastru pare că păleşte
Când a mea privire ochii-ţi întâlneşte
Şi deşi e soare toată dimineaţa
Eu prefer să plouă, dar să îţi văd faţa
Ce încerc să spun cu mintea haihui
E că îmi doresc ca tu să rămâi
Mare, soare, stele, roiuri de albine
Eu renunţ la toate, dar nu şi la tine.

poezie de L. Kimberley Simpson, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din iarnă

Blânda toamnă dunăreană desmierdindu-ne s-a dus.
Totu-i alb şi rece totul: jos—omătul, bruma — sus.
Moartă-i lumea cea albită, peste care fără faţă,
Fără nori şi fără soare greu atârnă alba ceaţă.

Şerpueşte-n aer fumul şi se întinde alburiu
Din colibe troenite ca sicriu lângă sicriu.
În zădar privirea-ţi cată negre benghiuri în albeaţă:
Pan'şi umbrele sunt albe pe cea marmură de ghiaţă.

Însă iată, că şiraguri de calugărei în sbor,
Văd ceva negrind în zare: doar ele pe şes cobor
Şi de spânul chip ai ernei vesel croncănind s'agaţă...
Mult mai drag mi-e viul negru, decât albul fără viaţă.

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!