biserica neagra

Taci!

Aştept din sfere-nalte s-apară o minune
Şi-ntreb pământul-cuib: - Cu rănile ce faci?!
Aud cum din adâncuri el strigă: - Uniune!
Însă o forţă neagră degrabă-i spune: -Taci!

Dar gândul fără hamuri începe să alerge
La strămoşeşti morminte, acolo unde-s daci,
El vrea enigma sorţii cumva să o dezlege,
Că tu, române, stai cu fruntea-n jos şi... taci.

Cuvântul cel de taină ţâşneşte-n rugă mută,
Pentru că brazda-i dată pe-o mână de pitaci,
Oare nu-i nimeni treaz şi câinele s-asmută,
Când eşti furat, române, însă de teamă, taci?!

Suflarea mea lezată se-agită-n neputinţă,
Văzând pădurea, lunca, mâncate de gândaci
Şi munţii cei din veacuri jelind a umilinţă,
Iar Dunărea-ntrebând: Cât timp o să mai taci?!

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

Cine eşti tu, moarte?
Sau, ce eşti?
Te-am personificat ca proştii, moarte!
Într-o bătrână hidoasă
ce taie firul vieţii
cu coasa
cu secera.
Când tu eşti slabă şi neputincioasă.
Moartea nu coseşte niciodată!
Nici măcar nu seceră!
Pentru asta îti trebuie forţă!

Orbi, am zărit hidoşenia în chipurile bătrâne.
în zâmbetul blând
şi uneori tâmp
al celor încercaţi de viaţă.
Când tu, moarte, stai în trupurile pline de vigoare
cu sufletele mutilate de ură
sau de nebunie.
Săracă moarte! Câtă nedreptate!

[...] Citeşte tot

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un flăcăiandru sărman de părinţi. El argăţea pe la unii şi pe la alţii ca să-şi câştige hrana vieţii. Şi fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dânsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. Când se adunau seara şi bârfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i căscăundul satului. Stăpânii unde slujea el erau foarte mulţumiţi de dânsul şi se băteau care de care să-l apuce. Când trecea prin sat, fetele îşi dau coate şi se uitau la dânsul pe subt sprincene. Şi ce e drept că aveau la ce se uita. El era curat la faţă şi chipeş; chica lui neagră, ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui albi ca zăpada; mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus; dară apoi ochii? Avea nişte ochi, neiculiţă, de băgase pe toate fetele în boale.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o uriaşă ursoaică albă, iarna se aşeza în patru labe, mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze. Întărâtaţi de acest mormăit, asupra Dobrogei îngheţate năpădeau şerpii şuierători ai uriaşelor viscole. Între cer şi pământ, dela zare la zare, viscolele vânturau şi vânzoleau zăpezile neprihănite Parcă ardea pretutindeni cu freamăt, un fermecat foc alb, rece. Cum era atunci Dobrogea? Dobrogea, toată Dobrogea era atunci de argint. De argint era atunci Dobrogea. De argint îngheţat. Bursucii dormeau ascunşi în bârloguri. Dropiile grase se piteau în nămeţii cât casa. Iepurii cu urechi ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi ai răzoarelor. Drumurile... Drumurile, câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haitede lupi flămânzi. Pe coşurile bordeielor ciobăneşti, pe coşurile colibelor turceşti şi ale aşezărilor tătărăşti se ridicau, negre, fuioare de fum. Dobrogenii, veri de ce naţie ar fi fost, hibernau. Numai marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică. Vuia! Vuia a pustiu şi vuia a pustietate. Vuia a tristeţe şi vuia a bucurie...

Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974, Anotimpuri dobrogene
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndată şi le tăie şi feciorul de boier şi începu a ronţăi şi dânsul, ca să nu rămâie mai pe jos decât ciobanul. Toată noaptea nu s-a putut odihni de durere. Se zvârcolea ca lipitoarea când îi dai sare. Dară îi era ruşine să ţipe ori să geamă. Ciobanul adormi şi trase un pui de somn până a doua zi, de să se ducă vestea. Când se sculară, fură poftiţi înaintea sfatului împărătesc ca să-şi aleagă fata un mire; când colo, ce să vază? Feciorul de boier slut, ciont şi plin de sânge ca un stârv, pe care îl deteră afară ca pe un marţafoi şi becisnic. Apoi porunci să schimbe hainele ciobanului, şi îl luă de-l duse la biserică, unde îl cunună cu fata. Să lăsăm că veseliile ţinură multă vreme; dară băgând de seamă împăratul că ginere-său nu e prost, ci că din ce în ce iscusinţa lui se ascute, îl puse să judece câteva pricini din cele mai grele. Ginerele împăratului era din firea lui om drept, blând şi cu frica lui Dumnezeu. Sfatul împărăţiei rămase cu gura căscată când auzi hotărârile cele drepte ce dase el. Atunci împăratul, mândru că i-a trimis Dumnezeu un aşa ginere ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăţiei, fiindcă era şi bătrân şi puse pe ginere-său împărat în locul lui, care, de va fi trăind, împărăteşte şi azi.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După câteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fântâni şi tot striga că moare de sete. Îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămând. Şi dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămândului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe. Se duse, se duse şi iară se mai duse. Iară când fu să treacă nişte munţi, întâlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte şi când fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă. Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu. În calea lor mai întâlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor. După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dânsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita. Merse ce mai merse şi, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape în toate cazurile în care cineva spune contrariul a ceea ce intenţiona să spună, intenţia perturbatoare exprimă o opoziţie faţă de intenţia tulburată, iar actul ratat reprezintă conflictul între aceste două tendinţe inconciliabile. "Declar deschisă şedinţa, dar aş prefera s-o închid", acesta este lapsusul comis de un preşedinte. Un ziar politic, acuzat de corupţie, se apără într-un articol care trebuia să culmineze în cuvintele: "Cititorii noştri ne sunt martori că întotdeauna am apărat binele general în modul cel mai dezinteresat." Dar redactorul însărcinat să redacteze această apărare scrie "în modul cel mai interesat". După părerea mea, expresia exprimă gândul său intim: "Sunt obligat să scriu că e albă, dar eu ştiu sigur că e neagră." Un deputat care îşi propune să declare că trebuie spus împăratului adevărul fără menajamente ("rückhaltlos") percepe deodată o voce interioară care îl pune în gardă în pofida îndrăznelii sale şi îl face să comită un lapsus în care cuvintele "fără menajamente" ("rückhaltlos") sunt înlocuite prin cuvintele "îndoindu-ne spinarea" ("rückgratlos").

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naufragiatul

Plutesc în derivă spre Nord, pe Atlantic
Cătând orizontul limanului Scandic
Căci doar o părere, departe-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât noaptea şi vântul.

Pe neagra oglindă de ape mă duce
Un rest de catarg, înfipt ca o cruce
Pe-un lemn ce odată corabie-a fost...
Sau poate-o nălucă, plutind fără rost.

Cu secera Lunii aş vrea să retez
Oceanul de smoală şi-al nopţilor miez
Dar sus e Selena, iar mâna mi-e grea
Abea de mai ţin lemnul vâslei cu ea.

Spre Nord, către ţărmul visat, călăuză
Mi-a Steaua Polară, pe-a cerului spuză
Doar norii -ah, norii- să-i spulbere vântul
Căci negru de-i cerul, pierdut e pământul.

[...] Citeşte tot

poezie de Mihail Mataringa (9 mai 2007)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prutule

"Prutule – a Ţării punte,
Curgi agale de la munte.
Eşti al Dunării mic frate,
Dar, ne tai, pe viu, deoparte,
Dureros, în jumătate –
Ducând lacrima furată
Pân-la marea cea sărată...

Râule, curgând la vale,
Cunoscut-ai multă jale –
Două veacuri de dezbin,
Lupte, foamete şi chin –
Al Moldovei greu destin...

Râu-pârâu, n-ai mal abrupt,
Însă, glia, tu, ne-ai rupt,
Iar străinii s-au înfrupt.
Mâini vrăjmaşe te-au hoţit –
Pe români i-au despărţit...

[...] Citeşte tot

poezie de Vlad Mischevca din revista "Literatura şi Arta", nr. 37 (3550) (12 septembrie 2013)
Adăugat de Vlad Mischevca
Comentează! | Votează! | Copiază!

România

Câmpia ne zâmbeşte, de flori împestriţată
Ca un chilim ce-l ţese natura-n feţe vii;
Şi iarba cea subţire, de vânturi aplecată,
Ascunde mii de fluturi cu aripi argintii.

Când florile mişcate de-o blândă adiere
Se-mbată de lumină sub soarele cel cald,
Din sânul lor albina cu poftă soarbe miere
Notând din floare-n floare pe marea de smarald.

Deodat' un nor năpraznic astupă mândrul soare,
Un văl ursuz şi rece se-ntinde peste flori;
Se-ntunecă pământul de-o noapte-ngrozitoare;
Şi fluturi şi albine-s cuprinse de flori.

Dar iată că pe ceruri, spărgând nemila ceţii
Un înger se iveşte, trimis de Domnul sfânt:
Împrăştie toţi norii, cu raza dimineţii,
S-aşterne iar voioasa lumină pe pământ.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!