dea

Pe lângă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, când vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. Pentru aceasta el dase sfară în ţara lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va place din ele, şi el i-o va da lui de soţie.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeme din ciclul amintiri din copilărie: 1. când eram mic

când eram mic, eu gândeam lumea cam aşa:
mai întâi curtea cu toate orătăniile,
până-n deal era satul, după deal câmpia, după câmpie orizontul
şi lumea mea se reducea la popă, la preoteasă, la învăţător,
la tata, mama, fratele şi sora mai mare.
apoi tata a plecat în război şi-am rămas singuri cu mama,
sărăcie, ţiganii la bug, mareşalul antonescu,
gustând din mâncarea soldaţilor,
zicea:,, fraţi români, treceţi prutul..."
trecuseră prutul, zicea tata mare, notarul,
ce dracului mai căutau ei până-n fundul rusiei?
apoi retragerea, încercuirea de la cotul donului,
,, ce făcurăm noi, fraţilor, zicea leu paraleu,
acum îl loc să trecem pe sub arcul de triumf
venim ca proştii cu capul în jos acasă cu ruşii în spinare...
ăia o să ne călărească muierile noastre
şi-o să ne dea să mâncăm la gamelă.
,, măi staline, burtănos,
ce-ai dus lumea la colhoz?
măi staline, burtă mare

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (23 octombrie 2010)
Adăugat de Ion Ioenscu-bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui. Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut. Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului.
"Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă." Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare.
Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii, cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte.

Fănuş Neagu în În văpaia lunii (1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faurul-pământului deschise uşa făuriştei, ieşi afară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi de aşa mare izbândă. El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui Greuceanu o căruţă cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. După ce fură gata, suflă asupra lor şi le dete duh de viaţă. Luându-şi ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun şi porni la Roşu-împărat ca să-şi priimească răsplata. Merse, merse, până ce li se înfurci calea. Aci se opriră şi poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruţă un cal şi-l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roşu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbânda săvârşită; iară el rămase mai în urmă. Înaintând el alene, răsturnat în căruţă, trecu pre lângă un diavol şchiop carele ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt şi-l aruncă departe în urmă.

Petre Ispirescu în Greuceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi glisante

Sunt prinsă de gheara şoimului
Ce mă ţine pe rogojina lui
Îşi împreunează aripile glisante deasupra mea
când trebuie să mă apere de dragoni

E chioşc cuibul lui în care dimineţile îşi pierd penele
şi se învârt în jurul ciocului său cu aripile strânse
planează şoimul cutezător în resemnarea lui
şi mă caută în acvariul cu peşti
întinde gheara de care sunt prinsă fără să mă vadă
şi descrie cercuri concentrice
mici vârtejuri în inimă

Mi-e mâna obosită
şi gheara lui tremură
emoţie, tristeţe, nesiguraţă
să îmi dea drumul? lăsată să alerg printre culorile dragonilor de cretă colorată
îmi las părul să îmi fluture în curentul născut din bătaia aripilor şoimului

îmi dau seama că ochii şoimului privesc în ochii dragonilor de pe ceainic

[...] Citeşte tot

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trecu mult şi împăratul cu împărăteasa şi cu fiul lor fură poftiţi la nuntă la un alt împărat. Ei se duseră. În ziua aceea se ceru şi găinăreasa de la bucătăreasă cu rugăciune ca să o lase să se ducă şi ea prin cetate, să se mai răsufle puţintel. Bucătăreasa îi dete voie. Găinăreasa se îmbrăcă cu hainele de aur şi zicând: "Lumină înainte, întuneric înapoi, nimeni să nu mă vază ce voi face", se duse ca vântul şi, ajungând la nuntă, se prinse în horă tocmai lângă fiul împăratului. Acesta cum o văzu, îi căzu tronc! la inimă. Se îndrăgosti după dânsa, vai de lume! El o întrebă a cui fată este, şi de unde. Ea îi spuse alte gogleze. Iară el tot vorbind cu dânsa, îi luă un inel şi nu mai voi să i-l dea. Când fu înde seară, ea, cu grije, iară zise vorbele ce zisese la venire, şi pieri ca o nălucă din mijlocul horei. Bucătăreasa o certă că prea zăbovise. Ea îşi ceru iertare şi se făgădui că altă dat nu va mai face aşa. Fiul împăratului nu mai putea de inimă rea, că-i scăpase aşa bucăţică bună. După niţel timp, acest împărat fu iarăşi poftit la o nuntă de împărat. Fiul împăratului se duse şi el cu tată-său şi cu mumă-sa.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

fixat pe un ceasornic

Prezentul nu
nu ne-ncape, tindem spre dilatări
nostalgici de trecut: «bine mai era» – noi… eh!
… şi visătorii: «las că va fi bine» – ardem unicul aer
singurul trup prelins în vanitate
«Trăieşte clipa!»…. care?… deja trecu!

Să mi se dea un altfel de ceasornic
deşteptătorul să pornească-n viitor – ceru
«gândul responsabil cu speranţa» – dar dacă-i 11:59
şi gata, lepezi trupul
cine şi unde-ţi va purta trezirea?!

Un prezent supraelastic atunci, să vină pe măsură
glăsui «gândul ţiitor de garderobe, mime, gesturi» –
şi cu durerile n-ai teamă?!

Le vei dubla sau… chiar şi râsul!

Pasul stă jumătate-n aer, prezentul când este?

[...] Citeşte tot

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biata muiere începuse a simţi şi ea de dânsul; apoi, de frică ca să nu-şi facă seamă singur pentru dragostea ei, se înduplecă şi făgădui dascălului că-i va da găina s-o mănânce friptă, singur, singurel, după cum dorea. Cum auzi dascălul de una ca aceasta, îi zise că acum s-a încredinţat că şi ea îl iubeşte. Apoi puse la cale ca găina s-o gătească bucătăreasa lui. A doua zi, după ce porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ci s-o frigă aşa întreagă-întreguliţă, se duse la biserică, unde veni şi femeia cu copiii. Bucătăreasa făcu întocmai precum îi poruncise stăpânu-său, însă pe când era aproape să fie friptă găina desăvârşit, copiii se întoarseră de la biserică, deşi nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame, şi se rugară de bucătăreasă să le dea ceva să mănânce. Cu atâta gingăşie se rugară copiii, încât bucătăresei i se făcu milă de dânşii; le dete câte un codru de pâine şi, pe lângă aceasta, celui mare îi dete capul găinei, celui mijlociu pipota, şi celui mai mic inima, socotind că acestea sunt lucruri de nimic. Copiii mâncară repede şi se duseră iarăşi la biserică.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de fior

Dac-ar fi sa-nteleg, cand e clipa sa mor,
M-as ruga la ninsori pentr-un ultim fior,
M-as ruga de ninsori sa ma ninga fatal
Si sa pot sa ajung acest fel de final.

Tot mai dor mi-e, acum, de esente de frig,
Peste-un rau inghetat, catre lume sa strig
Si sa cad in zapezi ca-ntr-o moara de foc
Si nemernicul ger sa ma arda pe loc.

Desentatele veri sunt prea triste si dulci,
Am nevoie de frig, am nevoie de fulgi,
Am nevoie sa pot potoli cu ceva,
Un incendiu pornit dinspre inima mea.

Ma-nsotesc, prin oras, c-un ghetar invalid
Si calduri vor veni sa ne puna la zid,
Dar eu nu mai suport nici femele fierbinti,
Nici pavaje ce duc la iesirea din minti.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!