dea

Omule pribeag

Tu, omule pribeag, te uită la soroace
Şi aminteşte-ţi că totul se sfârşeşte,
Întreabă-te mai des: "Cu viaţa ce voi face?"
Căci niciodată nu ştii apusul când soseşte.
De vei umbla aiurea prin ceaţă, fără rost,
Dând lungă amânare la timpul mântuirii,
Vei spune prea târziu: "O, Doamne, prost am fost
Că am pierdut cărarea şi ziua izbăvirii!"

Şi-atunci te vei ruga, să-ţi vină-n ajutor
Toţi cei de lângă tine, dar va fi în zadar,
Vei alerga-n genunchi pe drum rătăcitor,
Pierzând pentru-o himeră, cărarea spre altar.
Căci aţa cea subţire se strânge pe mosor
Şi nu îţi lasă vreme s-o mai întinzi odată,
Ajungi pe negândite condus de un sobor,
La locul tău cel veşnic, în cripta-ntunecată.

De-aceea om pribeag, nu amâna unirea
Cu Dumnezeu căci iată, de furi vei fi răpit,

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Constantinescu (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată dacă se va întoarce acasă, pentru că întârziase, întrebă dacă nu cumva are trebuinţă de o slujnică. Sânta Vinerea, care locuia înăuntru şi care priimi pe fată, îi răspunse că are trebuinţă de o asemenea fată; ea rămase acolo. Mai întâi îi spuse că treaba ce are să facă dimineaţa este să dea de mâncare puilor ce-i avea în curte, însă mâncarea să fie nici caldă, nici rece; apoi să scuture şi să deretice pân casă. Iară maica Sânta Vinerea plecă la biserică. Fata făcu tot, precum îi poruncise. Când veni acasă, Sânta Vinerea întrebă de puii ei, carii erau balauri, şerpi, nevăstuici, ciuhurezi, şopârle, năpârci şi guşteri, cum le-a dat mâncarea, şi toţi răspunseră că n-a fost băgat de seamă daca a lipsit ea de acasă; aşa de bine au fost căutaţi. Intră în casă maica Sânta Vineri şi văzu toate lucrurile aşezate la locul lor şi rămase foarte mulţumită.

Petre Ispirescu în Fata moşului cea cuminte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. "De ăsta nu mai scap!" crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. "Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie", gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului "ziua bună". Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar iubirea

Eu am crezut, de când mă ştiu, şi am simţit şi-am vrut şi am iubit
Ca, pestetot, pe unde am umblat, să am ceva de spus, de luat, de dat!
Eu am pretins, de când mă ştiu, că, a zidi iubirea, mi-e datorie castă,
Fără putinţă de refuz, prejudecăţi, tăgadă, pretext de inutilitate!
Ca şi cum Fericirea ar fi iubirea însăşi, Omul etern, credinţa, viaţa!
Dar dac-ar fi ca, toate-acestea să nu mai dea speranţei niciun credit,
Şi, mâine, între oameni, inoportună să devină, iubirea pe Pământ...
Şi, dacă singur-aş citi, cândva, îndemnuri la iubire, bunătate, omenie
Şi, nimeni să nu mai vrea să-adune în fiinţă Fericirea, fir cu fir,
Ca şi cum astăzi, Omenirea n-ar mai avea oameni adevăraţi pe Tera,
Eu, totuşi, aş rămâne-aici să dau, să întregesc, să cred, să împlinesc!
Aş sta aici etern, să semăn, să plivesc, să recoltez grăunţe proprii!
Dar, când efemeritatea, inutil, bizar m-ar sechestra eternităţii,
Ţărâna-mi, ireversibil, coagulant, credibil s-ar preface în iubire!
Ca şi cum, doar iubirea ar fi utilul, legitimul sentiment al omenirii!

poezie de Iulia Mirancea
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre ea...

pentru Clari

Te-am regăsit când nu aveam speranţă,
Că ai să vii, s-apari din nou la mine...
Şi cu iubire ai topit frica de gheaţă,
Şi m-ai iubit... cum te iubeşti pe sine.

Pe coridoare de nepătruns, înspre oglindă
Se presăra un praf de stele translucid,
Şi-o zână luneca să prindă
Acele suflete rătăcind avid.

Menirea-i fură somnul şi iubirea,
S-a dăruit să dea iubire celor mulţi...
Jertfindu-şi chiar şi fericirea
Salvând pe cei trăind ca morţi.

S-a ferecat într-un castel fără ferestre
Deşi, lumina îi e prezentă peste tot...
Cuvintele-i nu sunt decât măiestre

[...] Citeşte tot

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbeşte

Zâmbeşte azi, zâmbeşte mâine
Fă ca pe faţă zâmbetul mereu să fie

Zâmbeşte mie, zâmbeşte celora din jur
Şi noi îţi vom zâmbi ţie la fel

Zâmbeşte tu, la fiecare om
Chiar dacă este doar un trecător

Zâmbeşte chiar daca tu eşti trist
Adu-ţi aminte de ceva frumos

Zâmbeşte şi fă lumea din jur mai bună
Că mulţi de zâmbetul tău au nevoie

Zâmbeşte sincer, fii cu sufletul deschis
Lasă ca inima să-ţi dea la tot răspuns

Zâmbeşte şi atunci când eşti jîgnit
Toţi uneori greşim fară să ne gândim

[...] Citeşte tot

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se apucă de croi din nou, şi în şase săptămâni abia putu face ceva care să mai semene a grădină, iar argatului îi făgădui o sântă de bătaie, sor' cu moartea, de s-o mai întâmpla una ca asta, şi să fie şi gonit. Împăratul se luase de gânduri văzând pe fiică-sa tot tristă. Ea acum nu mai voia să iasă afară nici din casă. Hotărî dară să o mărite şi începu a-i spune de cutare şi cutare fiu de împărat. Ea nu voia să audă de nici unul. Iar daca văzu aşa împăratul, adună iară sfatul şi boierii şi îi întrebă ce să facă? Unul din boieri îi zise să facă un foişor cu poarta pe dedesubt, pe unde să treacă toţi fiii de împărat şi de boieri, şi pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ţine în mână, după acela s-o dea împăratul. Aşa se şi făcu. Se dete sfară în ţară că este hotărârea împăratului să se adune mic şi mare şi să treacă pe sub poartă. Toţi trecură, dară nu lovi nici pe unul.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de prinprejurul împărăţiei sale îi cerea sfaturi: atâta era de drept şi înţelept. Când se isca sfadă între dânşii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată şi, cum zicea el, aşa se şi făcea, fiindcă era judecător drept şi iubitor de pace. Când fu aproape de bătrâneţe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simţi împăratul când a văzut că dobândi un moştenitor. Toţi împăraţii vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puţin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturi şi poveţele lui cele de mult folos, a dobândit fecior. După ce se mări, îl puse de învăţă carte. El era aşa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de învaţă aşa repede. Ceea ce învăţa ceilalţi copii într-un an, el învăţa numai într-o săptămână. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să înveţe. Iară tată-său scrise carte împărătească la nişte filosofi vestiţi ca să vie să ispitească cu învăţăturile lor pe fiul său.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste fragedă

Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire,
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară.
Cântec nou, de înflorire, străluceşte în privire
Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!

Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară
Iar zefirul unduieşte firul ierbii ce-mi zâmbeşte.
Pădurile şuşotesc, frunzele se-nveselesc
Şi obrajii-mi se roşesc, c-au aflat cât te iubesc!

Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire.
Primăvara dă de ştire, vieţii de a ei sosire
Şi mă-nvăluie-n iubire, armonie, strălucire
Şi iubesc a ei menire şi iubesc, iubesc, iubire!

Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară,
Geana şi clipirea lor ca petala florilor,
Florilor de viorea care-mi ascund dragostea
Şi mă rog, iar să mi-o dea, ca să gust amar din ea!

[...] Citeşte tot

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata-l fetei, împăratul, carele ştia că umblă nişte zmei să-i răpească copila, nu mai putu de bucurie când îi văzu măcelăriţi. Şi cu socoteală că de aci înainte fata îi va fi scăpată, puse să se strige prin toate răspântiile cetăţilor din lume că cine va fi acel viteaz care a răpus pe zmei, să se înfăţişeze ca să-i dea fata după dânsul, şi jumătate împărăţia. Nu trecu mult şi iată că vine la împărat un ţigan urât şi buzat, şi negru, ciumă nu altceva, şi spuse că el a omorât pe zmei. Şi ca să încredinţeze pe împăratul de spusele lui, îşi arătă cu mândrie satârul plin de sânge şi hainele stropite. El îşi umpluse satârul şi hainele cu sângele unui cal al său, stătu de bătrân şi plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, şi-l ucisese ca să-i ia pielea. Împăratului nu-i prea venea la socoteală să aibă ginere pe un ţigan, dară fiindcă apucase de-şi dedese cuvântul, voia acum ca să şi-l ţie. Şi până să se facă logodna, pofti pe ţigan la o masă pe care o dădu împăratul pentru mântuirea fie-sei de zmei.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!