viclenie

Oare trecem nepăsători pe lângă forţa a mii de prăbuşiri, de calamităţi, de morţi, şi apoi hotărâm, printr-un proces de selecţie prea abstract pentru a fi măcar cunoscut, să ne fixăm asupra unora dintre ele anume? Da, şi până la urmă le lăsăm pe cele alese să ne coloreze viziunea cu tuşe de penel violente, viscerale, până când apriga opţiune ne subminează şi ne răstoarnă judecata. Şi, în cele din urmă, întreaga suprastructură (laolaltă cu protectoare viclenie a orbului) începe să se clatine.

Saul Bellow în Iarna decanului
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzvrătire!

Doamne, de-aş avea puterea
- Fie doar şi pentr-o noapte -
Aş reinventa-nvierea
Unui biet popor, pe moarte...

Mi-aş urla spre cer trăirea
Celor care dau din mâini
Ş-aş alimenta speranţa,
Înmulţind coşul cu pâini.

Aş lega, mână de mână,
Hora munţilor Carpaţi,
Ca speranţa renăscută,
Să unească fraţi cu fraţi.

Aş trimite-n Purgatoriu,
Sigilând pe veşnicie,
Tot ce e aleatoriu
Şi minţit cu viclenie...

[...] Citeşte tot

poezie de Marius Adrian Porojnicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

nvaţă-mă sā fiu egoistă! În ceasul acesta tardiv, tomnatic, făcând abstractie de zbucium şi agonii mărunte. Doar eu şi timpul cosmetizat într-un amurg molcom de septembrie, aruncând vâltorii clipelor umbre de paşi pe un suflet firav. Nu mă aştept să înţelegi. Sunt ostenită de pretenţii absurde aruncate pe sub mână, cu viclenie, din buzunarele pline de vise. Semănam cumva pe alocuri, recunoscut unui simplu gând. Voiam să fiu liberă, doar cu mine pentru prima oară, fără acest amalgam de străini, hoinari şi ursuzi. Să mă iert pentru inepţia de a mă uita definitiv în poveşti care nu-mi aparţin. Uite unde duce încăpăţânarea de a dărui! De ce nu mi-ai spus?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Operaţia asta

nu se poate numi auto
mutilare când în abdomenul
tăiat fără motiv adaugi o piatră
la început
apoi alta pentru greutate
şi nu te arunci în apă
nedorind să te sinucizi
nici măcar în glumă
adaugi în experimentul tău
un vierme la subţioară
într-o rană adânc deschisă
în trecerea timpului ca o ieşire
pe balcon cu două glastre-n
mâini şi picioare care atârnă
afară-n zbor planor de cocor chior
praf saharian presor în ochii larg
deschişi spre lumea interioară
a unui univers paralel trecut
în anonimat umblu
cam bezmetic cu viclenie jucăuşă

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un suvenir

Nu, nu se uită lesne, când, din copilarie.
Cineva iubeşte precum te-am iubit eu;
Şi blestem pe aceia care, prin viclenie,
Mi-au amărât viaţa şi tot amorul meu.

Mânia mea din urmă, mândria-mi cea silită,
Când ai şti acuma cu ce preţ le plătesc,
Şi cât, sub faţa-mi rece, mi-e inima zdrobită,
Tu te-ai mira poate că pot să mai trăiesc.

Aş geme la picioare-ţi, mi-aş arăta căirea!
Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul tău!
Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz pieirea
În rana ascunsă ce-o roade-un vierme rău.

Şi arburile,-ntocmai, ce focul mistuieşte
Şi îi suge sucul cu-ncetul şi p-ascuns, -
Când rădăcina-i arsă, când frunza-i gălbineşte,
Când cenuşa-i zboară, când focul l-a pătruns, -

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Cezar Bolliac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi încet, încet, ajunse acasă. Când îl văzu alde mă-sa şi auzi peste câte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-l mai văzu o dată în carne şi oase. Îi dete de mâncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare. Să înnebunească zmeul de ciudă! Văzu el că nu poate altfel să răpuie pe voinic, decât prin viclenie. Căta deci vreme cu prilej ca să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit. Într-o zi când voinicul se întorsese de la vânat şi era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dânsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl purta totdauna ascuns la dânsul. Şi ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dând câteva bice calului, îl dete pe poartă afară.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriu cu teamă de-astă lume

M-am retras în casa mea, am dispărut din peisaj,
N-am bătut la porţi străine, singură mi-am dat curaj,
N-am plâns, n-am cerşit iubire, am ştiut s-o cuceresc,
Dragostea păstrând-o-n taină pentru ea scriu şi trăiesc.

Cei ce mi-au zâmbit continuu arătând prietenie,
Vrând să fie-atrăgători afişau doar viclenie,
M-am îndepărtat de ei, nimic nu aveau a spune,
Am fugit lăsând în urmă fumul de amărăciune.

Am descris realitatea cea furată, crunt destin,
De prin flori sau de prin pietre, din furtună sau senin,
Însetată-am fost mereu de dorinţa de dreptate,
Să-l ajut pe cel ce-înoată în ape învolburate.

În scutec de frunze veşted toamna m-a înfăşurat,
N-am să scriu din obligaţii, nici să scap de vreun păcat,
Scriu cu teamă de-astă lume că rămâne-ndepărtată
De iubirea cea de suflet, de trăirea cea curată.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind. Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepurele, lupul, vulpea...

În Carpaţii noştri dragi
Plini cu zmeură şi fragi,
Cu alune şi cu mure,
Lupul, vulpea şi-un iepure
S-au sfătuit îndeajuns
Să îl doboare pe urs,
Fiindcă în pădure are
Puteri discreţionare,
Decretând, cu toţii,-n cor:
-Jos cu ursul dictator!
Vulpea prin natura firii
Făcu planul... loviturii!
-Iarna asta fiind grea
Ursul nost' va hiberna
Şi va pierde din putere.
Curajoşi, voi, în bârlog
Veţi intra la urs, mă rog!
Să îi cereţi abdicarea.
Grăbiţi, fără să discearnă
Şi abia ieşiţi din iarnă,

[...] Citeşte tot

fabulă de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul sau oratorul nu poate săvârşi ceea ce săvârşeşte eroul, el poate doar să admire, să iubească şi să se bucure prin intermediul eroului. Totuşi, poetul nu e mai puţin fericit; căci eroul este, ca să spunem aşa, natura sa mai bună, de care e îndrăgostit şi-n care se desfată pentru că nu mai este el însuşi, şi iubirea sa poate fi admiraţie... El îşi urmează chemarea inimii, iar când a aflat ceea ce căuta, rătăceşte pe la uşa fiecăruia cu cântecul ori cu povestea sa, pentru ca toţi să-l admire pe erou precum el însuşi şi toţi să fie mândri de erou, asemeni lui... Dacă rămâne astfel fidel iubirii sale, dacă înfruntă zi şi noapte acea viclenie a uitării care l-ar îndepărta de erou, atunci poetul şi-a desăvârşit opera, s-a alăturat eroului care l-a iubit şi el întocmai, căci poetul este natura mai bună a eroului, neputincioasă, într-adevăr, ca orice amintire, dar simultan transfigurată, ca orice amintire.

Kierkegaard în Frică şi cutremur
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!