trezirea constiintei

Poemă mondenă

Poemă mondenă, cum să ne petrecem viaţa-întrebare-
Sunt plictisit; sunt arătura de toamnă la ţară
Şi literatura e viermele ce roade drumul subteran
Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie
În provincie unde dădeau educaţie părinţii
Pentru păstrarea credinţei - a crezut că-i mai bine să vie
În oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine
Fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
Baletiste flori întoarse baletiste răsturnate
Arătaţi-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeia goală, în sală jenă, dar niciun
Gând sincer care să te doară, niciun actor care să moară.
Negrul din lună coboară (delicios) ca vrabia pe vioară
Şi dacă vrei iubita mea dacă vrei o să-ţi plătesc un capriciu.

poezie celebră de Tristan Tzara din Primele poeme (1971)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada sufletului

timpul s-a trântit la picioarele
pupilelor noastre hipnotizate
îmi transpiraseră aripile de emoţie

aceeaşi privire
pe care-n orice secol aş recunoaşte-o
slăbiciunea mea atemporală
tot câmpul conştiinţei plin de tine
dezbrăcându-mi toate învelişurile
frenetic atingându-mi cuprinzându-mi
eul profund

Suflet!
suflet cu ochi mari
topind asfaltul sub picioare-mi
doar galben fluid pe clape de aer
cu degete lungi alunecând
uşor fără semne de întrebare
de ezitare atât de blând

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandra Alb
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raport

Istoria stupidităţii mele ar umple paginile multor cărţi.

Câteva dintre ele s-ar împotrivi conştiinţei,
Ca zborul unei molii care, chiar dacă ar fi ştiut,
Ar fi avut oricum tendinţa de a se apropia de flacăra lumânării.

Altele s-ar ocupa de metode pentru calmarea anxietăţii,
Şoapta aceea abia auzită care, deşi-i un avertisment, e ignorată.

M-aş ocupa separat de satisfacţie şi de mândrie,
De perioada când eram unul din adepţii lor, ai celor
Care se făleau victorioşi, nesuspectând nimic.

Dar toate ar avea doar un subiect, dorinţa,
Dacă ar fi fost numai a mea – dar nu, nici vorbă; din păcate,
Am fost condus de aspiraţia de a fi asemeni celorlalţi.
Mi-a fost teamă de ceea ce era sălbatic şi indecent în mine.

Istoria stupidităţii mele nu va fi scrisă.
Datorită unui lucru, e prea târziu. Iar adevărul cere muncă multă.

poezie de Czeslaw Milosz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Donna Alba zâmbeşte... A sosit sfârşitul?... Se agită... vrea să plece?... Nu, zâmbeşte, dar rămâne, vrea să vorbească încă, mai are să-mi facă o destăinuire. Doamne, îşi mărturiseşte o veche amintire, o plăcută amintire, gândul ei, lumina justă a sufletului ei, când m-a văzut întâia oară, când marile dicţionare mi-au scăpat cu atât de puternică larmă din mâini. Doamne, a râs atunci, a râs pe drum înainte, cu toate că sufletul ei era în mare cumpănă în acele zile. Dar întâmplarea asta, aşa de nostimă şi neaşteptată, cât i-a limpezit sufletul ei, cât i-a întărit cugetul în acele momente de descurajare şi de teamă, când nu-şi mai găsea astâmpăr şi nu mai ştia unde să caute alinare. Zgomotul cărţilor acelora enorme a fost trâmbiţarea frumuseţii ei, a fost alarma farmecului ei, înaintea spaimei necunoscutului, a fost afirmarea conştiinţei de puterea acestei frumuseţi şi acestui farmec.

Gib Mihăescu în Donna Alba, Volumul II (1935)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vreme ce tot ce există şi se petrece pentru om nu e prezent imediat decât în conştiinţa sa şi nu se petrece decât pentru aceasta, e evident că predispoziţiile conştiinţei sunt ele însele lucrul cel mai important şi că lucrurile depind mult mai mult de ele decât de figurile care apar în ele. Ceea ce un individ posedă pentru sine, ceea ce îl însoţeşte în singurătate şi ceea ce nimeni nu poate să-i ia sau să-i dea, iată ce e mult mai important decât ceea ce posedă sau este în ochii celorlalţi. Un om de spirit se simte excelent într-o singurătate totală graţie propriilor gânduri şi imaginaţiei sale, în timp ce un prost se plictiseşte chiar dacă îşi petrece timpul numai în spectacole, serbări şi ieşiri în lume. Un caracter bun, blând şi moderat poate fi mulţumit în circumstanţe care lasă de dorit, în timp ce un caracter rău şi plin de invidie nu va fi mulţumit nici dacă este acoperit de bogăţii.

Arthur Schopenhauer în Arta de a fi fericit
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aura poeziei

În aura poeziei imaginarul n-are hotar
doar poeţii stau în umbra ei timizi,
verifică armonia cuvintelor în auz,
le insuflă har şi dragoste de fiinţă.

În poezie sufletul meu se regăseşte întreg
încoronat de un spirit angelic,
o ficţiune pură uimeşte mirificul
mai mult decât tot ce este real.

Până şi pietrele capătă inimă
şi lucrurile au suflet interior,
o pace lăuntrică împrumută obiectele
şi respiră în jur o stare contemplativă,
o imensă dragoste de a gusta mirarea.

Taina se ascunde dincolo de noi
unde visătoare plutesc destăinuirile
în imaterialele bule ale conştiinţei
unde se sedimentează vii trăirile

[...] Citeşte tot

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amarele nelinişti

Cresc neliniştile-n noi ca veninul în guşe de şerpi.
Spre ireale zări ale gândului negru
ne îndeamnă haotice ascunzişuri
ale sufletului nostru bântuit de grele furtuni.
Cine ne va putea da liniştea,
liniştea în care să nu mai simţim că suntem aievea,
după care tânjim cu priviri purulente
ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,
unde în colţuri apar şi cresc tristeţile,
tristeţile cenuşii, tristeţile mai sumbre dacât moartea?
Cine ne va lecui de neliniştile ce ne rod,
Cum viermii sfartecând un creier într-un sicriu de lemn putred,
atunci când planăm în zbor frânt dincolo de zarea conştiinţei
şi gândurile noastre nu mai au speranţe,
şi sufletele noastre nu mai au vise?
Când suntem pustii ca nesfârşitele, vastele deşerturi
ce nu au nici nisip, nici gheţuri eterne să le acopere?
Când dincolo de noi şi de sufletele noastre nu mai e nimic,
Când vântul negru-al nefiinţei ne bântuie amar,
neînchipuit de amar şi fără sens?...

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tonul care vibrează constant nu vibrează singur. Un şir întreg de sunete alăturate, cărora creatorul inventiv nici măcar nu le-a dat naştere, vibrează şi ele laolaltă şi se întrunesc într-o multitudine complet nouă şi rezonantă. Acestea sunt sunete armonice, acele apariţii adiacente, direct subordonate: epifenomenele imediat următoare. Coarda elastică, ce a fost întinsă între două puncte, coloana de aer care a fost închisă într-un spaţiu cilindric, nu poate vibra pe de-a-ntregul. Trebuie să se împartă după legea masei inerte. Iar din aceste subdiviziuni rezultă o serie de sunete care aparţin sferei familiei sunetului de bază. Aşadar, sunetul de bază nu este singur. Este mereu însoţit de familia sa, care îi aparţine şi îi este aproape. Şi foşnetul, o sumă indefinibilă de surse ale sunetului, are armonice. Acestea sunt, însă, de neperceput pentru funcţia de întemeiere a conştiinţei mele, pentru că sunt nediferenţiate.

Sergiu Celibidache în Despre fenomenologia muzicală
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerşetorul de ocazii

În mileniul nostru aspru unde-i soarele torid
Cerşetorul de ocazii de-un bătrân e-ndrăgostit,
Urcă-n trenul conştiinţei, jură că n-are picioare,
Degetele de la mâini sunt întoarse către soare,
Ochii sunt cruciţi, cu dânşii cercetează stelele
Când adorm în tren bătrânii, uitând portofelele...

Numai că bătrânul nostru, coborâtor de pe munte,
Dur şi aspru, prefăcut, gândurile îşi ascute,
Nu adoarme, dar se face că-i în lumea lui Moş Ene,
Cerşetoru-i ia bănuţii şi-i ascunde în izmene.
Moşu-i pune stânga-n gât şi cu dreapta-l nimereşte
Unde banii i-a ascuns. Toată lumea se trezeşte.

Cerşetorul de ocazii vrea sa fugă, cale nu-i,
Trenu-aleargă peste şine cu viteza calului,
Apoi fluieră, nechează, de durere cerşetorul,
Fiecare răsuceşte, ba o mână, ba piciorul,
Plin de lacrimi şi mânie încă varsă-njurături,
Pe spatele lui scrie: eşti parlamentar, să furi?

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă am existat, înseamnă că te-am iubit

sap înlăuntrul meu
să aflu izvorul binelui şi răului
sap neîncetat să aflu izvorul conştiinţei mele
în singurătate -mi se desfată sufletul însetatul
fiindcă adâncă mi-e inima,
mină de aur neexploatată,
sap să ajung la frumuseţea cea dintâi zidită,
la chipul lui Dumnezeu,
ascuns înlăuntrul meu,
ferit de patimi şi nelinişti,
ferit să devină ogor neroditor
sufletul meu nu oboseşte în silinţa sa
sunt un zâmbet al lui Dumnezeu după creaţie
sunt o lacrimă a iubirii fără de moarte
jumătatea unui întreg indestructibil,
sunt un vis al copilului
ce am fost şi nu voi mai fi
o rugăciune a mamei ce nu voi mai fi
am fost şi eu, odată, copilul iubit al lui Dumnezeu...
am fost stea în marea galaxie...

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!