stefan klein

Banchetul lui Alexandru cel Mare

(adaptare după Pseudo-Calistene)

"În săli de marmură sclipind
Sau în noroi de aş muri,
Îmi e la fel. Ce-ar mai conta?
Oricum ar fi, e moartea mea:
Tăcută mă va-nvălui
Şi tot ce-a fost s-ar nărui,
Şi cuceriri vijelioase,
Şi vise nobile, frumoase,
Iubiri în cuib de catifea,
Pe nimeni n-ar mai desfăta
Şi nimeni nu s-ar veseli,
Sărutul ei când l-aş primi.

E moartea mea o masă-ntinsă,
În luxul unui viu banchet,
Cu trufandale berechet
Şi lumânări, flori de-amarante,
Amfore duse de bacante,

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Cel Mare şi Vrâncioaia

Într-un loc frumos ca raiul, pe un deal bătut cu flori
o bătrână-şi ducea traiul, cu ai ei şapte feciori
un deal unic sub Carpaţi, ce-l bătea vântul şi ploaia
moştenit de şapte fraţi şi de mama lor, Vrâncioaia.
Cât era ziua de mare, ei munceau cu drag şi spor
privegheaţi de mândrul soare şi de ochii mamei lor,
tăiau lemne, coseau iarbă, păzeau oile cu miei
toţi frumoşi şi puşi pe treabă şi viteji ca nişte zmei.
Şi-ntr-o seară pe Dumbravă, că aşa se cheamă dealul
se auzea cum vine-n grabă un străin ce mâna calul.
Pe un armăsar de rasă un drumeţ la trap mergea
iar Vrâncioaia-n cale-i iese, cu glas stins îl întreba:
- Bună seara, măi, străine! Ce te aduce pe la noi?
Că aici nimeni nu vine, doar ciobanii de prin văi.
- Bună seara! Sărut mâna! Peste munţi am rătăcit
am văzut casa când luna de sub deal a răsărit.
Dumnezeu m-a îndrumat, se gândi în sinea lui
după ce-a descălecat de pe şaua roibului.
- Te rog să-nnoptezi aici, eşti flămând şi obosit,
îţi pun masa să mănânci şi un pat pentru dormit.

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea mea

Tristeţea mea o port pretutindeni,
Ea mă acoperă ca o mantie demodată,
Când ieşim în oraş, eu şi ea am putea părea
Doi soţi care nu s-au iubit niciodată.
Tristeţea mea e ba pământul, ba cerul,
Iar eu, împingând-o înainte sau ţinând-o pe umeri, sunt deopotrivă Sisif şi Atlas.
Pe cât de inutile sunt eforturile celui dintâi,
Fără eforturile celui de-al doilea, universul însuşi s-ar ruina.
E necesară atunci sau nu tristeţea mea?
Ştiu doar că pe unde trecem, lasă urme adânci,
Pârjoleşte câmpiile şi seacă fântânile,
Să dea de veste în lume că acolo s-a purtat un război,
Unde învinsul din mine a şi murit deja.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frica de frică

ieri şi mâine sunt în strai de nălucă,
plutim pe o clipă perpetuă
plătindu-ne timpului viaţa

ci totuşi este viitor
când clepsidra va avea sus oază
ci totuşi este trecut,
năruirea nisipului dedesubt şi cântec de lebădă

pe tine te ştiu din locuirea în frunză...
o, ce linişte-mi tace
în cauterizarea şoaptelor ce nu se poate face...!

nu mă lumeşte nimic
de miezul din ou stă să iasă
un ţărm de-ntuneric extirpând din sânge
sub lumina de nuntă crăiasă

tremur în haine a frică de frică,
îmbrac des grozăvii

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Anonimus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu râde citind înainte

[voiculesciană]

Îţi vizitează ochii tristeţi de ploi mărunte,
Pe aurul zâmbirii argintul lor îşi lasă...
Ce diavol, Doamne,-i clipa ce pacea ne apasă,
Sisifică-i secunda suind-o iar în munte...
Dar când se va preface şi azi în amintire
Şi mâine-a fi de păsări în viaţă singur cânt
În vieţuire noaptea s-o soarbă din potire
Vei şti atunci în sânge un drum ce-i timp înfrânt.
În imnul nefiinţei de Sus enigme-n tot
Luci-vor pe-a ta carne cu zborul în ruine
Aeriform cuvinte din taniţe le scot
Şi iată! Veşnicia în moartea noastră vine...
În rest aceleaşi umbre, fântâni ce-s de lumină
Când lor te-alegi pe cale, înmiresmată-n vină...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Twilight
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiu muzei mele

De-ar fi să-ţi fac altar, l-aş face din inima mea;
să fii din Soare şi Pământ o parte,
din mireasma primăverii şi ruginia toamnă,
din Eternitate,
a sufletului meu angelică doamnă.

De-ar fi să-ţi fac un templu, l-aş face din albii trandafiri;
să fii o parte din Eden,
din rugăciunea către Tatăl Meu, din albul purităţii,
să-mi fii imnul abisal de suflet, scris într-un catren,
tu, veşnică Lumină a divinităţii.

De-ar fi să-ţi scriu Poemul, l-aş scrie cu sângele de suflet;
să fii nemuritoarea doamnă a spiritului meu,
zeiţă divină,
ţie să mă–nchin, şi-apoi lui Dumnezeu,
în veacuri de lumină!...

poezie de Ştefan Radu Muşat (3 noiembrie 2009)
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amănuntul de a exista

(praf de raft)

degete de umbră, arătătoare de eternitate
în lăuntrul noţiunii de raft,
în şa de nemoarte,
galopul miezului clipei în interior
sub ochii lucind de a vedea

poeţii nu cunosc
amănuntul de a exista,
ei plutesc pe praful de raft
înveliţi în coperţile veşniciei
în interiorul unei singure clipe,
neîncepută şi fără sfârşit

muream uneori acolo,
stihul mă trăda de vieţuire
praful raftic îmi înconjura coperţile vieţii
eram un microb neînsemnat, fără apărare
alungat din trupul eternităţii de lacrimile

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Saturn
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfaturi desuete către sine

când îngeri îţi apasă pe-ai mănăstirii umeri
şi Ana ta zidită-i în moara-n hram de pâine
te ceartă cu uitarea dar mergi pe drum de mâine
iar stihurile-n lege judeţului să numeri...
cuprins de vocea muzei peniţei, ca de febră
în pajiştea hârtiei, cea albă, să aduci
nu dragostea-n notoriu, în zarva-n minţi celebră
ce se încheagă lesne-n murire pe sub cruci...
îţi vreau în freamăt teiul, ca-n de demult să sui
pe cerul de lumină izvoarelor corăbii
să-ţi fie, rece, spusa nezisă nimănui
şi-n teaca ta de vorbe să-ţi intre pacea-n săbii...
în rest, în rost de friguri canicula să-ţi clatini
şi să-nsumezi cu noul ce ţi-e deprins din datini

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Yo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare
Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit,
Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,
Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare,
Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit
Ce sta întins şi rece în turnul părăsit:
Şi mortul era visul suprem de aşteptare.

Şi noi omorâtorii stam palizi şi tăcuţi,
Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriţi.
Ah, nopţile din suflet ce triste şi amare-s!

Simţirăm plini de groază o mână nevăzută
Stând gata ca să scrie în noaptea grea şi mută,
Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.

poezie clasică de Ştefan Petică
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul trebuia să vină

Trenul trebuia să vină. Nu mai vine, nu mai vine.
Singur timpul e de vină pentru gara în ruine,
Dar desigur, călătorii ce aşteaptă pe bănci pline
Vor mai spune, vor mai scrie despre trenul ce nu vine.
Despre el vor zice multe, că e plin de flori de gală,
Locurile le-or descrie în manieră ideală,
Îngeri ce coboară-n staţii, îngeri care iar se urcă
Minţilor în aţipire le vor da prin vis de furcă.
Însă-n săli de aşteptare zac schelete opaline,
Fiecare ca-n răşină încleştat biletul ţine.
La ghişee trist suspină funcţionare sibiline.
Trenul trebuia să vină. Nu mai vine, nu mai vine.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!