propozitii cu cuvantul azu

Mai ninge...

Mai ninge, iubite, pe mine,
mai ninge în sufletul meu,
omătul e pur ca lumina,
iar dorul de tine e greu!

Mai ninge, iubite, cu stele,
cu sănii, cu daruri, cu flori,
în pomul de iarnă, iubite,
mai ninge cu albe chemări!

Aud nesfărşitele-ţi şoapte
prin fulgii de nea colindând,
mai ninge, iubite, pe noi,
mai ninge pe gândul flămând!

Pe umerii iernii, cuvântul
mai ninge cu dragostea ta,
mai ninge, iubite: în versuri
te caut în inima mea!

poezie de Aneta Timplaru Horghidan din În Albastru (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pegas

Un cal ce zburdă-n nostalgie
fără căpăstru, fără hamuri
Trecând c-o-ntreagă herghelie
Lasă în urmă stropi de lauri

Şi peste tot pe unde trece
Galopu-i ritmic se preface
În versuri care stau s-aplece
Cuvântul care încă tace.

Văzduhu-i plin de poezie,
De vânători pământu-i plin,
Mulţi prind un mânz, fără să ştie
Îi pun un ham şi nu îl ţin.

Tot versul greu se-gălbeneşte
Prins în căpăstru pe hârtie
Ce în cuvinte se doreşte
Un cal ce zburdă-n nostalgie.

poezie de Christian W. Schenk din Convorbiri literare (13 decembrie 2015)
Adăugat de Gheorghe Papuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

I

Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Gitanjali (1912)
Adăugat de Carmen Manuela Măcelaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu vă spuneam de multe ori în timpul ceremoniilor focului: Învăţaţi să descifraţi ce se întâmplă în faţa voastră. Aceste ramuri negre, răsucite, din care eu am făcut focul, priviţi ce produc: câtă splendoare reprezintă acest foc! Atunci, de ce vă încăpăţânaţi să vă păstraţi toate ramurile moarte în sinea voastră, în loc să le sacrificaţi, pentru ca ele să se transforme în căldură şi lumină? Ah, nu, cuvântul sacrificiu îi face pe oameni să tremure, le este mereu frică că vor pierde ceva. Ei bine, ei nu vor avea nici căldura, nici lumina.

Omraam Mikhael Aivanhov în Ce este un maestru spiritual?
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai dă-mi o şansă...

... mai dă-mi o şansă, Doamne, să ies cumva şi eu
din apele ce toamnei plătesc tributul greu
uscat precum e vântul ce bate în pustiu
şi liber cum cuvântul din versul ce Ţi-l scriu

mai dă-mi o şansă, Doamne, să scap cumva şi eu
de chinurile foamei ce-o duc ca un ateu
de golul care strigă la suflet însetat
de foc ce-ar sta să frigă şi tainic şi curat

de spaţii care-mi fură şi gând şi sentiment
şi pâinea de la gură şi ultimul moment
mai dă-mi, Te rog, o şansă să iau de la-nceput
această avalanşă de chinuri şi de lut

nu alte lumi mai drepte, mai fine şi mai moi
nu scară fără trepte spre cele de apoi
ci trece-mă cu rândul, cifrează-mă de viu
şi lacrima şi gândul şi bruma de sicriu

[...] Citeşte tot

rugăciune de Iurie Osoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze pierdute

Cincizeci de ani, de când încerci, mereu,
Condeiul, gândurile şi cerneala,
N-au mai ajuns să-ţi curme, fătul meu,
Frica de tine şi-ndoiala.

Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut,
De pagina curată şi de rândul,
Şi de cuvântul de la început.
Te sperie şi litera şi gândul.

Foile tale scrise, de hârtie,
Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă
Frunzele smulse-n vijelie,
Fără ca piersicul să şi le vadă.

La fiece cuvânt, o şovăire
Te face să tresari şi-ai aştepta.
Parcă trăieşti în somn şi-n amintire
Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta.

poezie celebră de Tudor Arghezi din Frunze (1961)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafăr în ceruri, luceafăr pe pământ

Din Ipoteşti s-a ridicat
până dincolo de nori,
cel de Dumnezeu creat,
să strălucească în zori.
Cu voia Celui de sus,
un loc de cinste i s-a dat.
Luceafăr - nume i s-a pus
şi ceru-întreg a luminat.
De multă vreme el veghează
întreg cerul şi pământul.
Omenirii-i luminează
şi calea, dar şi cuvântul.
Luceafăr în ceruri,
luceafăr pe pământ.
Mihai Eminescu,
luceafăr cu nume sfânt.
Ambasador al poeziei româneşti
în cultura mondială,
mereu să străluceşti.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cuvântul înţelepţilor de demult, oamenii din acest colţ de lume sunt copii ai pământului lor şi ai cerului lor. Trupurile lor se alcătuiesc şi cresc din anume hrană pe care o au la îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi şi livezi şi pe plaiurile muntelui. Firea şi sufletul lor au blândeţea acelor ţărmuri îmbielşugate unde i-a aşezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind în acelaşi timp schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, ca vânturile şi ca tot văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arşiţele şi gerurile.

Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patriotism

Caut cu disperare dezolantă un cuvânt,
Ce nu-l mai pot găsi pe buze, veştejite
De arid, de neştiinţă, pe măşti strâmb zugrăvite...
Să nu mai fie-n veci, înhumat în pământ!

Caut cu disperare, pierdut în empirism,
Cuvântul dispărut, ce nu-l mai pot găsi
Pe buze, veştejite de arid, de-a putrezi
Ce-a fost odată sfânt; cuvânt... patriotism!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 8

Suspinul pur ce-n boare se răsfiră –
când îmi ascult iubita ce cărare
spre cer şi-a făurit şi totuşi pare
că simte, că trăieşte, că respiră –

dac-aş putea să-l fac să-mi cânte-n liră,
ce doruri aş trezi! Cu-atâta-ardoare
mă caută şi tremură-n vâltoare
să nu mă pierd. Ea calea mi-o inspiră

şi drumul drept mă-nvaţă; când se-ngână
cuvântul ei cu ruga dulce, pură
şi mila ce strecoară-n glas mă frânge,

pe vrerea ei mă-nchin, căci de pe gură
dulceaţă-i sorb şi duioşii ce până
şi pietrele ar şti să facă-a plânge.

sonet de Petrarca, traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!