forta de frecare

Ho! Ho! Ho! De Noul An

Nu mai zicem azi: Aho!
Super cool e: Ho! Ho! Ho!
Aşadar copii şi fraţi,
Prin pieţe v-adunaţi,
Gură-cască pe beton,
Să faceţi Revelion,
... ori pe la cabane-n munţi
Oarecâţi-va, nu prea mulţi,
Iar voi, cei obişnuiţi,
Râdeţi! Beţi şi vă iubiţi,
Cu delicii ori posmagi,
Dar alături de cei dragi.

Ho! Ho! Ho! Şi la mulţi ani!
Dragi boieri şi dragi ţărani,
Boieri mari şi boieri mici,
Care-aţi mai rămas pe-aici,
Pentru toţi de pe Pământ,
Truditori întru cuvânt,
Daţi-mi voie să vă ur...

[...] Citeşte tot

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă mulţumesc (versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986)

Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.

Parcă trăiam exilul himeric în pustiu
Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine
Efectul formidabil al unui trăznet viu
Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine.

Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,
V-au dat strălimpezime durerile de jos
Şi-aţi doborât minciuna ca pe-o cumplită mască.

Necazuri sunt destule, în viaţa tuturor,
Şi fiecare-şi vede întâi pe ale sale,
Dar oamenii suportă necazul mai uşor
Când adevărul totuşi e cea mai dreaptă cale.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferice de cei cu inima...

Ferice de cei ce nu au simtit,
colt de inima, sfasiata.
Sfasiata de dintii reci ai fiarei,
ce a venit sa-ti fure, o parte
din inima.
Ferice de cei ce nu au trait,
durerea atat mare, in trup.
In trup sa-ti apese un fierastrau
rece, impartind iubirea in doua.
O bucata din tine sa urce spre
cer, si tu sa privesti neputincios
la ea.
Sa o conduci pe ultimul drum,
cu lacrima si floare, si sa vorbesti
cu celalta ramasa, inecata in potop
de suspine.
In suspine far' de raspuns si intrebare,
doar cu lumina si puterea, lui Dumnezeu.
Ferice de cei ce nu au trecut prin
marea de gheata, sparta doar cu

[...] Citeşte tot

poezie de Adelina Cojocaru (27 septembrie 2016)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ferestrelor

I
(Rătăcit)

M-am pierdut!
Hei... unde sunt?
Oare o-i fi murit,
Sau abia m-am nascut?

Ce ciudat mă simt,
E întuneric şi totuşi,
Nu văd stele....
E... probabil sunt ielele,
Acele ce,
Au întarziat cu surcelele.

Oare s-au terminat modelele
Şi-au dispărut mărgelele?
Sau oare sunt primul ce,
S-a rătăcit în linişte?
Habar nu am,

[...] Citeşte tot

poezie de Dan Dumitraşc (14 ianuarie 2011)
Adăugat de Dan Dumitraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă-te iubită

Nu încerca să pui sechestru pe iubire,
Vrând să o ţii doar pentru tine.
Nu arunca nimic deoparte, cotorul joacă un rol esenţial în felul cum e prinsă o carte.
Nu sta deoparte, hora e jucată atât de-un grup la unison, cât şi de fiecare-n parte.

Lasă-te iubită, asta îţi e menirea,
La fel cum lumânarea prin foc atinge împlinirea.
Nu încerca să controlezi, cu cât te vei forţa mai mult, cu atât mai puţine o să vezi.

Relaxează-te iubito, întinde-te pe spate, urmează calea desenată de ale mele şoapte.
Finalul nu e departe, însă există multe sfârşituri, şi toate sunt la fel de colorate.

Ai încercat mult timp să îmblânzeşti iubirea, s-o forţezi să facă tumbe atunci când pocneşti din bici.
Nu şi aici, unde gloanţele voinţei sunt oarbe, unde singura cale este să te predai curenţilor de aer, precum un marinar ce s-a pierdut pe mare.

Oare, nu simţi ce simt şi eu?
Oare nu-ţi simţi corpul atât de greu?

Oase şi carne ce par certate, gânduri veşnic alienate, mintea şi inima privind fiecare într-o parte.
Promisiuni deşarte, legăminte încălcate, ai trecut prin toate.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabulă darwiniană

În trecut, două amibe din oceanul primordial
Dezbăteau cu-nsufleţire un subiect esenţial:

"Hai să evoluăm, rostise cea dintâi zâmbind hoinar,
Până n-om mai şti ce suntem, nici ce specie măcar...
Să ne pierdem în visare în solfegii vegetale,
Să creăm marsupii, gheare, să fim nişte animale!
Nimeni n-o să ştie taina jubilaţiilor noastre
Când din simple euglene ne vom face alge-albastre,
Nici când luminos în soare ne-om întinde dornic cilii,
Nici de bucuria pură din spirale de cochilii..."

Dar cealaltă se răstise: "La ce-mi trebuie, surată?
Mie-mi şade-atât de bine să rămân neevoluată.
De nimica nu duc lipsă, hrană am în citoplasmă,
Pentru ce, ca o nebună, să-mi pierd vremea c-o fantasmă?"

Şi-a plecat mâhnită prima, târşâind pseudopode,
Se duse să evolueze la râpa Uvedenrode,
Unde zac în adormire formele neinventate,

[...] Citeşte tot

fabulă de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea viorii

A luat cu sine o vioară şi a urcat in vârf de munte;
Acolo unde numai vântul si vulturii puteau s-asculte.
Şi-a început să plângă-arcuşul; să geamă lemnul din vioară
Iar strunele plângeau şi ele; şi-au plâns o zi, şi-au plâns o seară,
Apoi, venit-au de-au plâns norii şi ceru-ntreg plângea cu stele
Pe corzi, arcuşul se-nconvoaie; ştia de dorurile-i grele!
Pe trup de stânci, pietrişu-ncepe încet-încet a tremura
Ca dup-un timp, nebun, sălbatec, în crunt şuvoi a-aluneca!
Prelungul plânset al viorii ia ceru-n piept şi îl despică;
Vârtej de of şi ne-mplinire spre neagra gaură ridică.
Plângea în strunele-i chemarea iubirii încă ne-mplinite,
Plângea-n arcuşul ei visarea şi frica marilor ispite!
Plângea tot ce se putea plânge... şi dor şi depărtarea grea;
Iar tot acest mănunchi de plânset ajunse-ntr-un sfârşit la ea.

Ecoul a purtat cântarea şi peste munţi... şi peste mare!
La ceas de taină şi hodină, prea brusc trezind-o din visare.
Deschise ochii tulburată de forţa cruntă a naturii;
C-un gest de spaimă îşi ascunse sub larga pânz-a iei nurii
Apoi, mirată de ce-aude sări ca arsă în picioare;

[...] Citeşte tot

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii fără conţinut

MISTAH KURTZ – MORT

UN PENNY PENTRU BĂTRȂN

I

Noi suntem oamenii fără conţinut,
Noi suntem oamenii balonaţi,
Sprijiniţi unii de alţii,
Cu capetele umplute cu paie. Alas!
Vocile noastre uscate, când
Şoptim împreună,
Nu se aud şi nu au sens,
Sunt ca vântul în iarba uscată
Sau ca piciorele şobolanilor peste sticlele sparte
Din beciul nostru gol.

Înfăţişare fără formă, umbră fără culoare,
Forţă paralizată, gest fără mişcare;

[...] Citeşte tot

poezie de T.S. Eliot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Extazul

Acolo unde, ca o pernă-n pat,
Poiana se umfla pentru-a susţine
Al purei violete cap plecat,
Unul comoară celuilalt, cu tine
Eram întins. Unite-ntr-un balsam
Curgând din ele, mâinile în pace
Şi ochii, împreună, ni-i lăsam
Pe-un fir unic pe care fusu-l toarce,
Acest altoi de mâini era, acum,
Singurul mod al nostru de-a fi una,
Iar chipurile-n ochi, născând ca-n fum,
Unicul mod de a procrea într-una.
Cum Soarta, între două mari oştiri,
Întârzie nesigura izbândă,
(Ieşind din trupuri, pentru convorbiri)
Stăteau a noastre suflete la pândă.
Şi-n timp ce ele discutau, noi doi
Zăceam ca nişte statui pe morminte;
O zi am stat aşa, iar între noi
N-au fluturat, cât a fost zi, cuvinte.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de John Donne din Sunete fundamentale, traducere de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul nărăvaş al minţii

Aşa cum recolta are nevoie de ploaie ca să crească şi focul are nevoie de vânt ca să se-nteţească, la fel şi mintea noastră are nevoie de meditaţie ca să se liniştească.

Meditaţia nu este despre fixare, ci mai degrabă despre decongestionare. Nu este ca şi cum îţi lipseşte ceva şi trebuie adăugat, ci mai degrabă ai prea multe pe cap şi trebuie să le oferi în dar.

Oferă-ţi gândurile în dar liniştii.
Oferă-ţi agitaţia pradă tăcerii.

Nu ai de ce să vrei să controlezi această zbatere - mintea e ca un deţinut ce îşi fixează singur lanţurile şi apoi se roagă pentru libertate. Nu îi asculta lamentarea, nu îl salva, pentru că nu asta vrea. E singura dată când nu e nevoie să fii erou; e singura dată când ceea ce se zbate, trebuie să piară. Nu există final fericit în acest film, dar ah, ce fericire după ce se termină.

Calul minţii e unul nărăvaş - într-un moment te înalţă la ceruri, doar ca în următorul să te trântească la pământ. Încerci să ţii frâiele în strânsoare, dar cu cât încerci mai mult cu atât îi alimentezi forţa mai tare.

Soluţia? Nu îl stârni, lasă-l să zboare.

Nimic nu poate opune rezistenţă la nesfârşit - va exista un moment în care se va aşeza extenuat deoparte, trăgând un pui sănătos de somn. Pentru o vreme va fi linişte şi pace, lucrurile vor reveni la normal.

Ai trăit deja astfel de momente - o plimbare în parc când lumina soarelui părea să aibă o strălucire aparte, când aerul părea să îţi desfunde căile respiratorii şi când simţeai de parcă ai zbura în loc de a păşi.

O dimineaţă în care te-ai trezit simţindu-te neaşteptat de bine. Ai zâmbit tuturor fără motiv, molipsindu-i cu fericirea ta, tot fără motiv. Dacă cineva te-a întrebat ce e cu tine, de te simţi aşa de bine, probabil că i-ai spus că ai ‘o zi bună' şi că ‘totul merge strună'.

Cu toţii ştim însă că viaţa e departe de-a fi un drum drept, fără urcuşuri sau coborâşuri.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!