discursuri de sfarsit de liceu

* * *

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?

sonet de Michelangelo din Poezii (1986), traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bocet epuizant

M-aş aşeza cu capu-n pumni şi-aş plânge
pentru destinul meu ursuz de cuc,
că nu pot la sfârşit nimic să duc,
aş plânge lacrimi, ca să curgă sânge.

Să mi se scurgă sângele din vine
în bălţile finalului de veac,
să pară că vorbesc, dar eu să tac,
să tac în gura mare despre tine.

Să tac iubirea mea adânc-bolnavă,
să tac şi fulgerul că te-aş zdrobi,
să tac ca încleştatul de gingii,
să tac şi a revanşă, a gâlceavă.

M-aş plânge pân-la os şi pân-la nume
prin ochi, ca lacrimă să ies din lume.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a-nseninat

S-a-nseninat şi iată
ce splendid asfinţit,
când inima deodată
râzând a-nmugurit.

O tandră adiere
în suflet mi-a pătruns
şi tristele-i unghere
cu chiot i-au răspuns.

Ce binecuvântare
a-ncins fiinţa mea
că dintr-odată-îmi pare
că m-am născut abia.

Destinul meu tresaltă,
surâde încântat
că în sfârşit de-o altă
lumină-s sărutat.

[...] Citeşte tot

poezie de Anatol Covali (6 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angoasele triste ale unui vals voios

Adevărul este că vine-o vreme
Când nu mai putem plânge pentru o muzică
Devenită prea mult sunet nemişcat.

Vine-o vreme când valsul
Nu mai exprimă dorinţa, un mod
De a dezvălui dorinţa şi umbrele ei goale.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi-apoi
Există acel Hoon c-un munte de minte,
Care nu şi-a manifestat niciodată prin vals dorinţa,

Care-a descoperit toate formele şi ordinea-n singurătate,
Pentru care formele n-au luat niciodată chipuri omeneşti.
Acum, pentru el, aceste forme-au dispărut.

Nu există ordine în mare – şi nici în soare.
Formele şi-au pierdut strălucirea.
Există această imprevizibilă droaie de oameni,

[...] Citeşte tot

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Timpul a stat o clipă-n loc şi plouă
În ochii noştrii, azi, cu stropi de rouă...
Ne săgetează amintiri şi vise,
Gânduri rămase-n noi atunci, nescrise.

Ne fulgeră-n priviri întâia clipă,
Când cu sfială, paşii ni-i opream
În faţa clasei şi lăsam în urmă,
Lumea în care încă mai credeam.

Apoi ne-am ridicat vlăstari sub stele...
Cerneau din ochii noştrii scânteiri...
Aveam speranţe, vise efemere...
Şi în minuni credeam... şi în iubiri...

Când ne-am întors privirea spre vărsare,
Aceiaşi paşi timizi ne-au însoţit
Şi-acelaşi crez ne-a înălţat sub soare
Şi în oglinda vieţii ne-am privit.

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concluzionând, putem afirma că medicii au fost în mare parte responsabili pentru ecologia ucigaşă de la Auschwitz: alegerea victimelor, derularea procedurilor fizice şi psihologice ale exterminării şi echilibrarea sarcinilor de muncă cu cele de exterminare din cadrul lagărului. Deşi nu au condus în niciun caz Auschwitz-ul, medicii i-au conferit o aură de medicină deviantă. Aşa cum s-a exprimat un supravieţuitor care a observant îndeaproape procesul, "Auschwitz-ul a fost ca o operaţie medicală", iar "programul de exterminare a fost condus de medici de la început până la sfârşit".

Robert Jay Lifton în Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului (2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ales să iubesc un vis ce nu are sfârşit, doar început... Am ales să iubesc oamenii dincolo de greşeli şi vulnerabilităţi, sau poate că, tocmai aceste lucruri m-au învăţat cuvântul sfânt "iubire". Poate că mi-ar fi mai uşor să fiu indiferentă, dar cu siguranţă aş înţelege mai puţin taina de "a fi", aş fi frunză purtată de al zădărniciei vânt spre zări care nu dăruiesc culorile luminii. Preţul ar fi prea mare, dacă nu aş iubi. Aş simţi că mă las de bunăvoie prizonieră ego-ului, că iubesc puţin şi trăiesc exilul amarelor gânduri.

Lavinia Elena Niculicea în Ploaie de gânduri, Am ales să iubesc (martie 2012)
Adăugat de Lavinia Elena Niculicea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adeseori tinerele fete îşi creează imagini măreţe, fermecătoare, chipuri cu totul ideale, şi îşi făuresc idei himerice despre oameni, despre sentimente, despre lume; apoi, naive, atribuie unui oarecare desăvârşirile pe care le-au visat şi se încred în el; şi astfel iubesc în bărbatul ce-l aleg această făptură imaginară; dar, mai târziu, când e prea târziu să se mai smulgă din nenorocire, înşelătoarea lor aparenţă pe care au înfrumuseţat-o, primul lor idol, în sfârşit, se schimbă într-un schelet odios...

Balzac în Femeia la treizeci de ani. Istoria celor treisprezece
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, aşa cum nu ştii când şi cum ai adormit, la fel nu ştii când şi cum te-ai născut. Şi, ca în somn, la fel şi în viaţă începi să crezi tot mai mult în ce ţi se prezintă separat de Întreg. Şi, tot ca în somn, crezi din ce în ce mai mult şi în sfârşit te trezeşti, adică pierzi personalitatea care trăia în somn şi intri în starea în care erai înaintea somnului, dar nu în aceeaşi stare, ci într-una superioară, căci ai îmbătrânit, ai devenit mai deştept, mai bun.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e omul pe pământ

Ce e omul pe pământ?
O frunză purtată în vânt,
poate un simplu cuvânt
care n-are nici început, şi nici sfârşit.

Poate e o stea care,
Când vine noaptea,
Ea pe cer răsare
Şi când vin zorile moare?

Omul, cine e el?
O fiinţă plină de mister,
Care zice că se teme
De bunul Dumnezeu.

Dar face cum vrea el,
Şi bine, şi rău!
Căci aşa a fost şi va fi mereu,
Omul se socoate el singur pe pământ Dumnezeu

poezie de Vladimir Potlog (30 aprilie 2007)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!