magnet

Poetul

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ani de studenţie

Port cu mine nostalgia
Anilor ce repede au trecut
Şi pentru ce a fost odată,
Oraşul în care am renăscut.

Faimă ar însemna numele tău,
Oraş drag cu-n parc Copou,
Aşezat pe şapte coline
Ca să te vedem mai bine.

Când la tine am ajuns,
Am crezut că trăiesc un vis,
Însă visul s-a transformat,
Într-un fapt de neimaginat.

Cănd sfioasă eu păşeam,
Pe al Sărăriei deal,
Un salut prietenos eu am primit,
Că aici voi fi binevenit.

[...] Citeşte tot

poezie de Georgeta Ganea (15 februarie 2023)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perspective la şefia Europei

Oltenii mei, Văsâie şi Caprina
Au voiajat prin Europa-ntreagă,
Trăgând cu ochiul lor după cortina
Apusului, cătând să-l înţeleagă...

Recent întorşi, Caprina şi Văsâie,
M-au vizitat acum, de sărbători;
Sunt nedecişi - să plece, să rămâie,
Dar iată ce mi-au spus, dragi cititori:

Ne este soră Franţa, dar francezii,
Exacerbând instinctul de stăpâni –
Chiar dacă ne adoră maidanezii –
Nici la mormânt nu vor vecini români!

Germanii, oameni foarte socotiţi,
Au fost călcaţi mai an de nişte hoţi...
Aflând că sunt români cei doi pârliţi
Ne socotesc răufăcători... pe toţi!

[...] Citeşte tot

poezie de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu îngerar

"Eşti plin de vise", mi-a zis de parcă aş fi fost plin de râie,
"sunt", i-am răspuns, "de aceea şi plutesc aşa, ca o văcuţă gonflabilă din reclame"
"şi de paradoxuri desăvârşite"
"şi de gol", adaug zâmbind,
e nevoită să-mi dea dreptate, deşi nu-i convine deloc: "mda..."
Aşa începea mai mereu cearta noastră
un fel de război de o sută de ani,
îmi reproşa că pun cuvintele acolo unde nu te aştepţi
şi caută cu săptămânile până să-mi poată spune ceva,
că de multe ori plec pe neaşteptate
lăsând rezemat de geam între muşcatele rozalii un carton de la o cutie de pantofi
înfăţişând o siluetă incertă pe care scrie "eu"
că-l mângâi mai des pe Montaigne, motanul, decât pe ea,
se enervează la culme când găseşte lipit cu buburuza cu magnet
de uşa frigiderului un bilet din hârtie galbenă caligrafiat artistic:
"sunt cu Cervantes la băutură",
o să scot odată şi odată în stradă frigiderul acesta nenorocit
în care-ţi ţii morţii din romanele alea de care nu te mai apuci
în paranteză fie spus sunt cel mai prolific autor de cărţi nescrise
şi mai are o mie de motive pentru care-mi scoate ochii

[...] Citeşte tot

poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul (2012)
Adăugat de Marius Cantemir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnul meu!

(Ioan 20,13)

De câte ori citesc la rând Scriptura şi-ajung la misterul cel sfânt al învierii,
Un licăr tainic de sclipiri mă-nvăluieşte, ca adierea-nmiresmată-a primăverii.
Citeam deunăzi despre Maria, întâmpinată de Isus după-nviere,
Şi mi-a sărit în ochi, ca o străfulgerare, un cuvinţel micuţ, dar unul dintre-acele
Fără de care ai atât folos citind Scriptura, cât are-un peşte căruia i-ai dat
Mâncărurile lui cele mai bune, dar nu în apă, ci afară pe uscat.
Spune Ioan că-n zorii neuitaţi ai învierii, când întunericul îşi disputa supremaţia,
Grăbea cu paşi precipitaţi de spaima nopţii, dinspre cetate spre mormânt, sfânta Maria.
Colţoase pietre, mici bucăţi de stâncă, se-ngrămădeau izbind-o pe cărare;
Iar zgomote sinistre clocoteau văzduhul, ca lava din vulcan în revărsare.
Dar cum nu-i cine-mpiedica lumina zilei să spulbere ai beznei reci fiori,
Nici cine să oprească alergarea vreunuia din miliardele de sori,
Nu s-a găsit nici cin' să stânjenească nestăvilita-naintare a Mariei,
Căci sursa ce-o purta era o rază a dragostei din înălţimile veciei.
Ajunge în sfârşit până la grotă. Dar ce-i văd ochii? Piatra nu mai este!
Şi-n spaima disperării-acum aleargă la ucenici ca să le dea şi lor de veste.
Şi după cum în cursa nopţii înspre grotă n-a fost nimic care să-i poată sta-n cărare,
N-a fost obstacol nici de astă dată care s-o poată-mpiedica din alergare.

[...] Citeşte tot

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!