a se min�i pe sine �nsu�i

Risipitor de sine...

Sunt acel teoretician a fericirii
a cărui teorie foloseşte lumii
şi nicidecum mie...

Poezia mea e o terapeutică pură
pentru alţii, nu şi pentru neantul
din inima mea.

Prin ea, am eliberat oamenii
de frica de moarte şi de viaţă,
iar pe domnişoare –
de tulburările sufletului,
de stupiditate, de resemnare,
de prejudecăţile virginităţii şi
de prăpastia necunoaşterii gramaticii
limbii române...

Sunt un risipitor de sine
înduioşat de soarta aproapelui
şi departelui meu...

[...] Citeşte tot

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocoloşul şi Pietricica

"Iubirea nu pe sine vrea să se dezmierde,
Nu pentru sine-s angoasele care-n inimă-i tot cad,
Ea pentru altcineva cântă de frunza verde
Şi-nalţă-un Paradis, aţâţând focul disperării-n Iad."

Astfel fredona micuţul Cocoloş de Lut
Călcat zilnic de toate vitele-n picioare;
Dar din pârâiaş o Pietricică a ţinut
Să-i ciripească stihurile următoare:

"Iubirea doar pe sine vrea să se dezmierde,
Să-l lege în lanţ pe altul e marea ei plăcere,
E fericită să-l vadă cum libertatea-şi pierde –
Şi-nalţă-un Iad ca să provoace-n Paradis durere."

poezie clasică de William Blake, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe surse

Au fost vorbe ancestrale
Dar şi vorbe labirint
Unele îmbrăcate-n zale
Dar de existenţa lor
Se ştie numai succint
Mai sunt vorbele confuze
Şi cele vorbe ce mint
Iarăşi evidenţa lor
Cine poate să-o refuze
C-a scăpat de sub control
Când vorbele deochiate
Vin cu exaltare-n cor
Astea-s toate complicate
Astea şi mai tare dor
Purtând cu sine mesaje
Prin spaţiul exoteric
Răscolind clipe haine
Rătăcind peste pasaje
Performează de la sine
În alt univers himeric.

poezie de David Boia (10 decembrie 2016)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara la fermă

Paie – nişte fulgere domesticite zac pe iarbă
Sau atârnate în zig-zag gardurilor vii pun barbă.
Apă verde-n teica spre care caii diseară-or să se-îndrepte.
Nouă raţe calcă legănat în două linii drepte.

O găină scrutează-atentă cu un ochi nimicul,
Apoi îl ciuguleşte. De pe cerul gol, negru trăgând pe el ilicul,
Un lăstun plonjează şi, fulgerând din aripi prin hambar,
Se avântă, săgeată, spre înălţimi albastre iar.

Nu gândesc. Stau pe iarba moale-întins, timpul ignorând,
Mi-e teama de locul în care m-ar putea duce-un gând.
Alături, un greiere cu-alură de elen la proba de pancraţiu
Îşi întinde membrele şi pe sine însuşi se regăseşte-n spaţiu.

Sine peste sine. Stau pe-un vraf de euri sau intru pe o poartă
În regatul necuprins al timpului – şi c-o mână-abstractă
Ridic ferma-n aer ca pe-o pleoapă şi văd, ciorchine,
Fermă peste fermă-n fermă, iar în centru mă-întâlnesc pe mine.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste însingurată

Iepure, de frica celor o mie de ogari,
care în sine însuşi se ascunde.
O, tu, Mare Roşie cu gheţari.
Minut cu şaizeci şi una de secunde.

Muzică tăcută. Tăcere sonoră.
Zeu ce nu crede nici dânsul in sine,
Viaţă care încape-ntr-o oră
Umbră din alte grădine.

Amintire dintr-o viaţă anterioară.
Sau - din una ce se amână.
Două ruguri cu-o singură para.
Două duminici într-o săptămână.

Ce dragoste stranie! Şi ce dor enorm!
Numai cel singur le va cunoaşte,
Parcă ea urmează acum a se naşte,
când mie moartea-mi aşterne să dorm.

poezie celebră de Nicolae Dabija
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Sine...

Bucăţi de lumină desprinse din mine
Se revarsă în mare cu lacrimi albastre,
Şi ceru-i turcoaz se rupe din tine...
Căzute din cer sufocate din astre.

Eu cresc tu descreşti în aripi de timp
Prin iubire ridic vindecări de cuvinte,
Le atragi mai aproape aproprii-un răstimp
În vremuri ce stau pe buze-ţi s-alinte.

E trupul o formă lipită de vânt,
Îl unge tămâia cu sete de gând;
Mirosul de sânge se strânge la gât-
De sete-i setat de smirnă şi -atât.

Tăcerea plesneşte divinul din noi
Durerea-l cuprinde născută-n nevoi,
Ce face lumina în trup cu fior?
Alină fiinţa de Sine cu dor.

poezie de Elena Buldum din Paşii sufletului meu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia întâia

Închinată lui Dedal, întemeietorul
vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I

El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înlăuntrul – desăvârşit,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu din Elegii (Cina cea de taină) (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

... cine mânuie cuvintele cum armele
se dovedeşte pe sine...

poezie de Maria Podari
Adăugat de Maria Pîrlogea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

iarna nu este un anotimp
e doar o cădere a frunzei
în sine

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste alba

Ninge crescand in ochii nostri ceruri
si iarna asta parca e batrana
de-atata alb in glasuri si in moarte,
nici cei trecuti nu se mai inspaimanta
de forma timpului de stele...

Sa-mi canti in frunza alba, inghetata,
ceva ce nu mai poarta sunet,
ci e de-un alb ce creste inspre sine,
ca un copac din frunze inspre seva,
cand ninge nerostit primavaratic...

sa fim din nou copii si oameni de zapada,
sa colindam in alb si cuiburi inghetate;
sa ne uitam de-a dreptul inspre stanga,
pe unde a trecut o inima-travesti,
purtand in straita grea covrigi si o poveste
despre un cer ce alb cernea spre sine...

poezie de Anca Maria Morcovescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!