a se min�i pe sine �nsu�i

Ce nu e dragostea

Nu-i dragostea ca vara cum se trece
Pierzând din zi în zi mai mult elan,
Ci ea pe sine însăşi se întrece
Şi nu-şi blamează propriul castelan.

Nu-i dragoste când se-ntocmeşte-n pripă
Şi osândită e de cel plecat,
Când face de metafore risipă,
Dar e de-obişnuiţă-nduplecat.

Nu-i dragoste nimic ce se măsoară,
Nimic de socotit, nimic cuprins
În platidudinea care omoară
Şi va sfârşi prin a te fi învins.

E dragoste ce n-ai trăit vreodată:
O lacrimă, de versuri spânzurată...

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geometrie de timp

Iau timpul ca pe un elastic
Şi-l întind poză, o cocă, plastic,
Îl subţiind, mai mult s-ajungă...
Să nu deşire, îi fac dungă.

Îl pliez bol, sfârşit s-ascundă,
Că el îmi bate orice secundă
Şi-l bat şi eu să-l fac să curgă
Lin, lent, cum un balet de-o murgă.

Din drojdie îl mai fac alcool,
Să umfle lipsă, piardă gol,
Îl strâng, într-un final, în mine...
Ce l-am avut tot; 's timpu-mi 'n sine!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 4

Mândreţe de bărbat, de ce îţi iroseşti
Această frumuseţe moştenită?
Natura-ţi împrumută, nu-ţi dă fiindcă cerşeşti,
Şi doar cel care dă-napoi profită.
Şi-atunci, frumos avar, de ce batjocoreşti
Acest belşug ce ţi s-a dat din plin?
Orgolios zaraf, şi de ce cheltuieşti
O sumă mare, dar trăind meschin?
Şi nu e un secret, când ştii numai de tine
Pe eu-l tău ascuns îl vei trăda,
Iar când natura te va lua la sine
Tu ce justificare îi vei da?

Căci frumuseţii-n groapă-i faci sălaş
În loc s-o moştenească un urmaş.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perimabili organici

De "viul" ca să fie, să "existe" în timp... şi spaţiul să ocupe,
este cu chinul nesfârşit să-şi treacă "eu" de-o zi pe alta,
se consumând în energii doar să se ţină a nu se rupe...
deci nu "ştie" decât consum şi reprodus, cum tren vrea halta...
e clar, sau trebuie să fie, că anorganic, mineral
-ce e de sine stătător... şi umple întregul Univers
se trecând doar în propriul "său", pentru a rămâne "imortal",
etern pe veci, din "el" materii- acum... devine ergi ş-invers, revers,
fără a se pierde... e-un răspuns cert că "organism" nu-i nicio culme,
nu-i "el" extremul, nici vreun summum şi nu-i niciun evolutiv
-chiar de nu are nici conştiinţă, nu-şi pierde timp să-şi ia vreun nume,
să se identifice-n vreun fel-... nu-şi are gând, vise, motiv...
... pe când vrutul, de-"a fi", frugalul, îşi stoarce neîncetat din sine,
se sparge în clone nesfârşite, sau se acuplează să dureze,
îşi face minţi să prelucreze gânduri, să-şi aibă ce conţine,
făcându-şi neîncetat speranţe -ce-s aşa scurte- să creeze
un "nesfârşit" –ce nu-i oricum, că-i plin neantul de pieire-
ce doar ne pare; în fond doar suntem rău de "scurţi" la scara "este"
şi ne credem –c-o avem credinţă- că tot ce e, e-o povestire,
ce de n-o scriem noi, ea n-ar fi, doar material... Proaste celeste!!

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Firul de lână

Ies dealuri din caii răstigniţi pe fire de iarbă
un copil plimbă de un fir de lână
o potcoavă în loc de zmeu
soarele îşi face cruce cu lumina strâmbă
greu se naşte în piatră
o tăcere să latre la sine mereu
de ogarul îngropat sub stână
ce aleargă de la pământ la pământ
să-i aducă în gură apă ciobanului
să-şi spele faţa de ruşine
cu mâna dată din mână în mână
de el de mine de tine
de firul de lână!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la "Rondel din fugă" de Valentin David

O fi ştiind ceva cu dopul,
C-aduce ghinion în casă,
De-aceea sunt prudente, lasă
Să îşi atingă-n sine scopul...

Le vezi atunci cu limba scoasă,
Manipulând cu grijă mopul,
O fi ştiind ceva cu dopul,
C-aduce ghinion în casă...

Nu te stresa şi ia prosopul,
Îi faci un nod îl pui pe masă
Şi ieşi în fugă pe terasă,
În timp ce-aştepţi să treacă hopul...

Cât ele pun la sticlă dopul!...

poezie de Gheorghe Gurău din Rondeluri încrucişate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stropi de Cuvânt

Cuvântul nu a fost la început
Doar la început;
Cuvântul va fi la început
Şi la sfârşit.
Primul cuvânt a fost despre ce a urmat,
Adică despre sine.
Primul cuvânt nu a fost ceva de felul:
O, ce minune; ah, ce viaţă; mamă ori au!
Acel Cuvânt suntem chiar noi;
Fiecare om e o literă.
Cuvântul a fost la început.
Ne vom găsi noi locul în el,
Până la urmă!...

poezie de Marius Robu din Aproape alb (2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refuz şi acceptare

Tu ţi-ai refuzat chiar şi cele mai simple necesităţi;
De aceea
Crezi că eşti puternic.
S-ar putea să ai dreptate.
Cine ştie?

El nu refuză nimic din ce-i iese în cale.
Îţi spun:
Are dreptate.
Dumnezeu este mai mult decât mulţumit de el.

Eu refuz ceea ce Dumnezeu vrea ca eu să refuz.
Eu accept ceea ce Dumnezeu vrea ca eu să accept.
De ce?
Pentru că lumina-acceptare a mea
Şi puterea-refuz a mea
Contribuie la transcenderea de sine
Constantă a lui Dumnezeu
În mine.

poezie clasică de Sri Chinmoy
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem doar actorii

noi suntem doar actorii
dând viaţă la păpuşi
dar nu ştim că pândeşte
un monstru după uşi

noi suntem două taberi
care-am făcut un pact
dar nu ştim că decorul
e doar un artefact

şi când răpuşi de vlagă
în sine ne-am surpat
ne prinde somnul dulce
pe fiecare pat

de-aceea mă întorc
să-ţi fac subit un semn
când sufletul adoarme
în trupul meu de lemn

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?

sonet de Michelangelo din Poezii (1986), traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!