veste

Iarba copilăriei

Iarba copilăriei e până la cer de înaltă,
Străjeri am de soi, vajnicii greieri,
Ostaşi, toţi brotacii pitiţi într-o baltă,
Vântule, ţara mea abia de poţi s-o cutreieri.

Pădurile cu arbori umăr la umăr,
Ape la vale se dau rostogol,
Bătranii, nu pot să-i mai număr
Crescut sunt în poveştile lor.

Mierle şi grauri prin lanuri se ceartă,
Hulubii pe coame-s la ceasul de-amor,
Lumea de-aici de-i la fel cu cealalta

Nu-mi pasă cand vine ceasul să mor.
La Tine cand ne chemi, rând pe rând, fără veste,
Stiu Doamne ca ţi-e dor doar de-o nouă poveste!

poezie de Valeria Tamaş (4 august 2008)
Adăugat de valeria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedespărţiţi

Şi dacă voi pleca de-aici,
Acolo unde e poveste,
Aş vrea, de vrei, atât să-mi zici
Că vei dori să-ţi dau de veste

Atunci am să cobor cumva,
Să îţi aduc din cer aripe,
Ca tu, zburând, să poţi urma
Un drum spre ale mele clipe

Nu trebuie decât să-mi spui
Dorinţa ta de-a fi cu mine,
N-am să te las a nimănui,
Când eu visez să fiu cu tine

Iar dacă visele răzbesc
Aici, precum şi-n altă lume,
Promit că am să te găsesc,
Acolo unde n-avem nume

[...] Citeşte tot

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priviri

Privirile din apus
Se intersectează cu trecutul
Privirile din sud
Se răsfrâng cu căldură
Iar cele din nord cu gerul
Câte vin de est
Estetice să tot fie
Şi cele de miazănoapte
Se duc mult mai târziu
Cele dinspre vest
Ar fi echipate cu veste
Nu voi lăsa să dispară
Privirile de nici un fel
Nici măcar în găuri negre
Ca să nu fie uitate definitiv
Amintirea lor imagine pură
Să tot fie retrăită
În proiecţii la orizont
Orizont multiplu de căutări
Evocări nostalgice

[...] Citeşte tot

poezie de David Boia (3 februarie 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare şi singurătate

Oamenii uită de ce au trăit cu sufletul la gură
În schimb nu fac nimic
Se ascund în spatele gândurilor de mai bine
şi găsesc în aşteptare o speranţă bolnavă.
Timpul trece călător şi nu iartă pe nimeni
Iar moartea îşi ascute coasa pe cruci de piatra.
Lumea alunecă pe topoganul întâmplărilor zilnice
şi scapă frumoasele clipe de înălţare a spiritului.

Tulnicăresele au plecat şi numai dau nicio veste
Doar clopotele mai bat într-o dungă
Cu limbă de metal vechi
E o rătăcire-n singurătatea aspră
şi rare întâlnirile de bucurie şi binefacere
s-a mutat totul la oraş.

Cu o tristeţe înlăcrimată
Privesc frumuseţea ce mă înconjoară
mă bucur de ea
până mor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comoara

Dintr-un sat uitat de lume
fumul alb s-a ridicat,
anunţând că o minune,
de curând s-a întâmplat.

Pe tăpşanul de la moară
a apărut din senin,
miraculoasă comoară,
indicată de lumini.

Mulţi săteni veniţi la moară,
minunea ca să o vadă,
au săpat după comoară
şi-au găsit-o într-o ladă.

Când lada a fost deschisă,
ochilor s-a arătat
zapis, cu veste trimisă
de la Isus Împărat.

[...] Citeşte tot

poezie de Dumitru Delcă (august 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa vine cu aceleaşi eşecuri şi tragedii şi pentru optimişti, şi pentru pesimişti, dar primul le înfruntă mai bine... Optimistul se retrage după o înfrângere şi, oarecum sărăcit, o ia de la capăt. Pesimistul renunţă şi cade în depresie. Din cauza agerimii sale, optimistul are mai multe de câştigat la locul de muncă, în şcoală, şi pe câmpul de joc. Optimistul are o sănătate mai bună şi poate trăi mai mult. Americanii vor să fie conduşi de un optimist. Chiar şi atunci când lucrurile merg bine pentru el, pesimistul are premoniţiile unei catastrofe. Pentru pesimişti, asta înseamnă o veste proastă. Vestea bună e că pesimiştii pot prelua talentul optimiştilor pentru a-şi îmbunătăţii calitatea vieţii.

Martin Seligan în Optimismul învăţat
Adăugat de Sinziana Mihalache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mugure bătrân

Era suavă ca cicoarea
Şi cerul nins un câmp deschis
Avea privirea ca răcoarea
Iar inima un paradis

Ningea pe mirişti, prin porumbe,
Din ochii calzi, argintul pur,
Fântâni de vis zburau din tumbe
Şi umbra ei era de mur,

Cânta-n înalturi ciocârlia,
Câmpul robit dădea în pârg,
Era o fată cum e ia,
Dar altfel nesfârşitul sârg.

Ceruse soarele şi luna,
Rodul păgân din spicul greu,
Ceruse steaua şi cununa,
Ca să îmbrace chipul meu.

[...] Citeşte tot

poezie de Constantin Păun din Patima izvoarelor (1995)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paiaţa pedepsită

Ochi, lacuri cu beţia 'nălţării mele peste
Biet histrionul care eram, cu drept înalt
Penaj funingini joase de lămpi în orb tresalt,
Fereastră, -n zid de pânză, tăiat-am fără veste.

Limpid înot de gambe şi braţe maloneste
Răului Hamlet! apa cu fiecare salt
O despicam ca pentru a-mi face alt şi alt
Cavou, virgin să intru-n vreunul din aceste.

Râs de cimbal de aur lovit cu pumnul brusc,
Surprinsă goliciunea-mi de soarele corusc
Adie pură dintre răcorile-i de nacră,

O, noapte-a pielii, rânced asupră-mi cum tresari,
Fără de-a şti, vai mie! că tot ce mă consacră
E fardu-mi şters de unda perfizilor gheţari.

poezie clasică de Stephane Mallarme, traducere de Şerban Foarţă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ireal itinerant

Dezbracă teii de floare
trupul tău prea ireal
trupul tău de fată mare
înflorind pe-al nopţii val

Trupul tău prea ireal
care totuşi parcă este
nufăr tragic tras la mal
dintr-o magică poveste

Care totuşi parcă este
trupul tău de fată mare
pe pământ ultima veste
dezbracă teii de floare

Trupul tău ca o poveste
care nu-i atunci când este

poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare ţăran era dator, cînd i se trimitea vorbă că o vită a lui a murit, să vină, să o ardă. Altminteri, acele limpezi creste, muiate în azur, ar fi părut bîntuite de ciumă.
Pentru a feri munţii de o asemenea degradare, de îndată ce primeau veste, cei din sat se grăbeau să urce, şi, după ce-şi plîngeau animalele pierdute, clădeau peste ele, resemnaţi, rugurile necesare. Cînd erau gata, tăiau un brad tînăr, cu care le împodobeau. Aşa îşi luau rămas bun de la ceea ce fusese averea şi marea lor mîndrie. Apoi, dădeau foc, şi, pînă seara, nu mai rămînea decît un morman de cenuşă, pe care vîntul înălţimilor se grăbea să-l poarte, încă fierbinte, în abisuri.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!