Poezii despre despica, pagina 3

Definiţie

eu nu urăsc nimic
iubesc verdele crud
umilul fulg ce cade
peste înşelătoare linişti
sub plapuma visului
iubesc pânza ţesută de şoareci
din iarbă
roşul aprins al macilor singuri
chiar şi otrava rămasă
în sarea visului neagră
a lunii ce despică o brazdă
pune hotar pe pământ
între virtute şi rază
iubesc ceea ce sunt

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii tinereţii noastre

De s-ar despica oceane,
Lumea dacă s-ar sfârşi,
De s-ar prăpădi pogoane
Tot pe tine te-aş iubi.

Întorcând a mea privire
Spre copacul cel senin
Însuşi el mi-a dat de ştire
Că la tine am să vin.

Am să înfrunt nemurirea,
Flăcări ce se-nalţă, fum,
Ca să îţi salvez pieirea
Cetelor de ani de scrum.

Voi săpa în adâncime
Şi voi căuta semeţ
Anii tinereţii noastre
Ce i-am petrecut măreţ.

poezie de Andreea Catalina
Adăugat de Andreea Catalina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

deodată greierii nu mai cântă,
frunzele îşi pierd copacii,
într-o altă rotire praful se aşază pe geam.

alte culori despică lumina,
liliecii învaţă un nou echilibru
ascunşi printre stânci.
melcii tulburaţi nu mai ies la soare,
luna se deşiră murind în ochii mei.

cearcăne de toamnă se ascund în vie
tu eşti încă acolo, cu paşii tăi grăbiţi,
poteca de la capăt ce taie noaptea albă
vom regăsi-o poate, într-un decor, în vis.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salteaua cu cerbi

cerbii din pădurea
verde trec bega înot
cu tu-
multă greutate, aşa
cum ai despica o saltea (?!) cu apa în ea
cumva
cum ar fi şi genunchii unui bătrân
luxaţi de cascade... se
regăsesc unul cu celălalt, cu
coarnele bine
marcate pe malul opus: atât de aproape încât
de departe ajungi
să te întrebi dacă nu
era mai deştept de-ncercat
un salt – descris ca un pod –
peste râul
speriat de copitele ne-
apărat migratoare
în contra
naturii pădurii din estul

[...] Citeşte tot

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Duminică,
Soarele a înviorat dimineaţa
Se vedea cum primăvara a venit prea devreme
Căldura îngerilor pitiţi după mugurii
Ce abia aşteptau să plesnească în rod
Linia orizontului despica drumul
Plin de culoare ce urca spre munte
Vântul ca un şarpe îşi lăsa solzii aurii
Pe potecile ce duceau departe spre o lume a poveştii
La apus, Sfânta Duminică se ruga cu mâinile ninse
De linişte şi culoare.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delir

Se făcea că erai sâmbăta sfârşitului meu
deliram
erai barbarul ce-mi despica sufletul
în mii de cratime,
mâna ce-mi cosea respiraţia
într-o ie cu motive de stea

te-am visat
rănile-mi adăstau fluturii morţii
din acea zi ce se apropia de sfârşit
fără ca ei să zboare

zborul le fusese frânt
de strigătul sângelui meu
prin irosirea vieţii

dimineaţa trebuia să fie răsărit
sau cine mai ştie

era, însă, delir...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creatorul

Peste tot mă văd doar pe mine
Nu există om care să nu-mi semene
Şi nici măcar un animal
Care să nu geamă cu glasul meu
Pe unde calc pământul se despică
Iar morţii poartă chipul meu
Cerul şi pământul, după mine au fost făcute
Soarele, luna şi întreg universul
Mă urmăreşte cu mii de feţe ale mele...
Nu ştiu de unde şi până unde
Această stranie şi nebunească asemănare
Că doar sunt un simplu Dumnezeu

poezie de Iustinian Gr. Zegreanu
Adăugat de Iustinian Gr. Zegreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vraja

Plouă cu miresme. Dinastii de vorbe
drum în piatră taie, desfrunzind cărări.
N-am zăpezi destule, să le-ngrop pe toate
albele rusalce dănţuind sub zări.

Ape se despică, nesfârşite ape,
slovele sunt oarbe, jocul e-mplinit.
Clipele-s regate şi mă-nchid în ele
pânză de păianjen, zori şi asfinţit.

Perle temătoare, în abis captive,
urcă în poeme, înflorind chemări.
Ard mocnite focuri, sacre jurăminte,
n-am zăpezi destule să le-ngrop sub zări.

poezie de Elena Munteanu
Adăugat de Laura Radoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gol

tristeţea circulă ca o boală
prin ziua cenuşie şi rece
segmente de orizont se năpustesc în ochii mei
cuvintele se roagă să le scot din iluzii

tăceri rotunjite despică aerul
creând imagini de fugă
tu eşti într-un spectru nedescifrat
recompus pe curcubeul colorat de gând
în felul tău de a merge traversând nimicul

universul meu ghemuit e gata de zbor
ipoteze neflexibile se agaţă de tălpi
liniile drepte se rup pe verticală
un gol izvorât din neant
îmi caută umbra şi-o înghite.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!