aidoma

Şi-o mirare...

N-am niciun dubiu că Dumnezeu e bun, blând şi binevoitor,
Şi, dacă ar sta cu noi la o şuetă, ne-ar spune, bunăoară,
De ce micuţa cârtiţă-i de-o veşnicie oarbă sub ogor,
De ce o carne, aidoma cu-a Lui, trebuie să moară;

Ne-ar arăta motivul pentru care flămândului Tantalus
Râvnitul fruct îi dă cu sâc sau de toana cui, lovit,
Sisif trebuie să-şi care povara tot mai sus
Pe treptele-ngheţate-ale unei scări spre infinit.

Inscrutabile sunt căile Lui – şi imune oricărui catehism
Minţile confuze, absorbite de-ngrijorări inadmisibil
De mici pentru a înţelege cât de cât ce fel de mecanism,
Ce fel de creier misterios conduce-acel braţ teribil.

Şi-o mirare, iată, prinde-n gândul meu să se frământe:
A făcut un negru poet şi i-a poruncit să cânte!

[...] Citeşte tot

poezie de Countee Cullen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă te-ai născut Acum, câte din rahaturile astea mândre ale deşertăciunii cunoaşterii mai târâi în capul tău greu cât o butie plină cu vremuiala psihologică a gândurilor? Dacă te-ai născut Acum eşti creştin, budist, leninist sau pesedist? Dacă te-ai născut Acum, eşti bărbat sau femeie, eşti fiul lui x sau y? Dacă te-ai născut acum ce funcţie importantă ocupi tu de judeci aşa de sus oamenii şi le dai sfaturi ca şi cum ai fi vreun rege deşertăciunii? Căci Adevărat, Adevărat vă spun, Preaiubitul spune: "Până nu vă veţi reîntoarce şi veţi deveni aidoma unor prunci, nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor!" Un prunc nu a Învăţat nici măcar un nenorocit de gând DARMITE SPURCATA de minte şi totuşi toţi îl iubesc şi îl adoră, OARE DE CE? Vă e frică să vă spălaţi mintea pentru că minţii îi e frică să fie spălată de toată deşertăciunea ei, iar voi naivii vă confundaţi cu dracul de minte, de aia vă e frică să vă spălaţi mintea cum vă spălaţi de bun simţ şi chiloţii. Oare nu spune Preaiubitul, vorbind despre oamenii care se cred etern păcătoasa lor de minte, că pe dinafară sunt ca nişte morminte frumos zugrăvite, aşa pe faţă, dar pe dinăuntru îi mănâncă vremuiala gândurilor? Umbră şi vis, deşertăciune a tuturor deşertăciunilor este lumea aceasta.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absolut toate religiile sunt doar desert la masa timpului, dar doar EU, Absolutul, Dumnezeu servesc dintotdeauna şi pentru totdeauna timpul drept desert la masa mea! Vai de cel/cea ce nu vede că adevărata lui identitate nu e decât Libertate! Atât de frumos spune Preaiubitul: "Căci umbră şi vis este lumea aceasta, deşertăciune a tuturor deşertăciunilor!" Dacă "sfânta "Biserică" are nevoie să fie apărata atunci nu e deloc sfântă, ci o pacoste care a pierdut Adevărul pentru câteva palme de pământ şi câţiva zloţi de aur, pentru urzeala deşartă a tronurilor bisericeşti. Tot Preaiubitul spune: "Nu-L căutaţi pe Dumnezeu în Biserici/sinagoge în clădiri din lemn sau din piatră, căci el se tăinuieşte adânc în tăcerea profundă a inimilor voastre. Vai de cel/cea ce nu vede că adevărata lui identitate nu e decât Libertate. "PÂNĂ NU VĂ VEŢI REÎNTOARCE ŞI VEŢI FI AIDOMA UNUI PRUNC nu o să puteţi intra în împărăţia cerurilor." Ce avea fetiţa ta la o lună şi nu avea lumea, era ea monopolul vreunei religii? Este Dumnezeu monopolul celor 5 mari religii ale lumii? Fireşte că nu. Pentru că Absolut toate religiile sunt doar desert la masa timpului. Sunt o "mulţime" care vorbesc de identitatea lor de daci liberi... Ce mai ştim cu adevărat acum despre zamolxism? Peste 10000, peste un milion de ani cine îşi va mai aminti de religia creştină? Căci umbră şi vis este lumea acesta.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pantofii membrilor echipajului erau plini de noroi, care se uscase între timp, dat fiind că pe cărarea spre satul Nuriei, pământul nu era umed. Intrară în sat. Priviră spre colibele cătunului; erau destule. Construite primitiv, din lemne, bârne, paie, pământ uscat; cu acoperişuri confecţionate din crengi, nuiele, paie, ramuri întregi, frunze mari, uscate; intrarea fiind constituită efectiv dintr-o gaură, desupra căreia erau agăţate mai multe plante, ca nişte liane subţiri, ce alcătuiau un fel de perdea, pe care localnicii o dădeau la o parte cu mâna, pentru a intra în interior. Semănau cu nişte colibe, bordeie, sau corturile unor triburi amerindiene din trecut; cu noţiunea de "case", membrii echipajului nu le puteau asocia, deşi pentru locuitorii cătunului, în mod clar asta erau! Evident, nu aveau lumină în interior, decât ziua, când stăteau mai mult pe afară... Femeile, războinice şi îndrăzneţe, erau conducătoare şi în cadrul gospodăriilor micuţe. Dar văzură şi câţiva bărbaţi, retraşi, care nu îndrăzneau să li se înfăţişeze. În faţa femeilor din trib nici nu-şi ridicau privirea; era clar că erau marginalizaţi, dispreţuiţi chiar. Aveau bărbile lungi, neîngrijite; probabil nu se bărbieriseră niciodată. Privindu-i, constatară că toţi aveau părul fie verde, fie bleu, iar ochii galbeni, ca de feline. Se întrebau în gând dacă vedeau şi noaptea, pe întuneric, aidoma felinelor... Nuria îi conduse mândră spre cea mai impunătoare şi mai mare dintre colibe; foarte probabil a ei.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul ţipăt al pescăruşului

atunci ne-am iubit pentru ultima oară
ştiu că făcusem bagajele
am privit încă o dată în cameră
să văd dacă nu cumva am uitat ceva
după care m-am băgat sub duş -
şi ţipătul pescăruşului s-a auzit
pentru prima oară

tu erai mai tăcut decât de obicei
nu ştiu ce dracu ţi se întâmplase
toată seara ai stat retras pe balcon
ascultând cum se repetă marea,

la un moment dat am venit lângă tine
şi te-am întrebat de ce eşti aşa trist
ai bâiguit ceva despre nişte amintiri -
la început n-am înţeles, vocea ta era acoperită
de zbuciumul valurilor

înainte să plecăm te-am dorit

[...] Citeşte tot

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Travestite

nu e deloc uşor să scriu despre cuvinte
arhangheli naufragiaţi şi fără aripi heruvimi
apărătorii Edenului răstălmăcirii travestite
în miez de noapte traversat pe o corabie cu vele
încurcate
ca pânza de păianjen între culori şi litere
silabele mă strigă aidoma regelui maliţios
schiţat pe coala de hârtie prins între colţurile-ngălbenite
ce râd un pic mai zgomotos
în timp ce dormi pe tine eu fumez
mă joc cu formele ciudate create-n zeci de variante
ce pot să spun la ora şase ce mă priveşte dintr-un nor
sunt ploaia fără stropi ce cade pe ţipetele nesfârşite
halucinez în fumul otravit crezându-mă cuvânt promiţător
ţigara mi se stinge neglijată dar aprind alta nu mă las
mă-ncurca rima asta blestemată în timp ce fierb ca un cazan
mă simt o topitoare de cuvinte
incendiată-n bălţi de tonuri ca o salbă
încerc să uit rimatele cuvinte mai bine ies de-aici
şi scriu pe fila următoare

[...] Citeşte tot

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celei care minte

Eu ştiu c-o să mă torni chiar mâine...
Dar fiindcă azi te dai o inocentă,
Accept scenariul,
Practică fiind,
Într-un hotel "five stars", curentă!...

Să te simţi bine,
Prinţesă printre stele-albastre bugetare,
Am rezervat un double-suite Regence, mai mare,
În pat cu ergonomică saltea
Tot să te bâţâi –
Arcuindu-te pe ea –
Şi cu energizante-soft la abajur de lampă vieneză,
Iar pe glazvant am atârnat o panoramă-ncântătoare,
Cu un calif în trap gonind,
Ca-n fuga din Bagdad, călare.

Cum trece timpul de uşor,
Pendula bate miez de noapte,
Râvnită-i clipa de amor,

[...] Citeşte tot

parodie de Constantin Ardeleanu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binefacerile lumii

Luna, care este capriciul însuşi,
se uită pe fereastră, pe când dormeai în leagăn,
şi îşi zise: "Îmi place copila".
Şi, plină de moliciune,
coborâ scara de nori şi trecu lin prin geamuri.
Apoi, se lăsă pe tine cu mlădioasă duioşie de mamă
şi îşi puse culorile pe faţa ta.
Ochii ţi-au rămas verzi, şi obrajii din cale-afară de palizi.
Contemplând-o pe această musafiră,
ochii ţi s-au mărit ciudat;
şi te-a strîns la piept cu atâta duioşie
încât ai rămas pentru totdeauna gata să plângi.

În acest timp, în împărtăşirea bucuriei tale,
luna umplea toată încăperea, aidoma unei atmosfere fosforice,
unei otrăvi luminoase; şi toată această lumină vie gândea şi zicea:
"Vei suferi veşnic înrâurirea sărutării mele. Vei fi frumoasă în felul meu.
Vei iubi ce iubesc eu şi tot ce mă iubeşte: apa, norii, tăcerea şi noaptea;
marea nemărginită şi verde; apa informă şi multiformă; tărâmurile unde nu vei fi;
iubitul pe care nu-l vei cunoaşte; florile monstruase;

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Canopus

nimic nu făcea concurenţă trupului alb marmorean
decât aceste umbre zimţate
desprinse parcă dintr-un abia perceptibil os calcaneu
- o sferă împinsă de vântul oceanic.
ascunsă privirii, derizoria noastră trăire pulsa.
o închipuire albastră pe jumătatea rănită de cer
învăluită întro spirală mult mai înaltă. deasupra fluviului
steaua Canopus cobora odată cu valurile
aidoma leneşelor mişcări de gondolă
surprinse în lumina farului, apoi
neobişnuite ninsori peste contururi colorate de şlepuri.
nici un fel de ţipât de pescăruşi, nici un fel
de perdea să acopere vidul cosmic. doar la stânga
obişnuia să moară, cu mâinile-n şolduri
câte un crab aiurit pentru a nu ştiu cât a oară.
se dezlipi de tot ce era vulcanic
de razele umile, sângerii ale nopţii
de câlcâiul primului Început, de ochiul
ne-nveşmântat coborât în mijlocul templului.
simţea obscuritatea strecurată sub fiecare fereastră

[...] Citeşte tot

poezie de Adrian Mondea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri dintr-o copilărie

Nu mi se-ntâmplă adesea, din păcate,
Dar azi m-am pierdut iar în pietate
Cu ochii-n lacrimi căutând părinţi
C-un dor nebun, mai mult decât de sfinţi.

Îmi mângâie timpanul vorba caldă
Ce-o avea tata... Mama iar mă scaldă
Cu mâini micuţe, parcă-n puf şi ochi de pluş;
Mă dojenind că-s iar murdar, un jucăuş.

Aş strânge-n braţe aerul de atunci, aroma
Ce am pierdut-o dar o simt. Sunt iar aidoma
În casa parcă din poveşti ce le-am doar file,
Cu grădiniţa îmbujorată, plină de zambile.

Sunt iar la masă seara, ca-ntr-un cuib
Sunt printre rândunelele ce puii îşi îmbuib...
Aud cum tata, Breul, cheamă fin pe mama;
"Jeni, hai la televizor, începe serialul, drama..."

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!