desigur

Cântece simple: Mărior

Din nou ne cheamă iarna la sobă, să vorbim.
Ciori au bătut văzduhul ca nişte cuie şi-mi
place-n urechi tăcerea cum scârţâie... Pesemne,
iar au pornit, în uliţi, căruţele cu lemne.
Amurg. De-ar bate-n uşă deodată, cineva,
desigur că i-aş spune: intră! şi ai intra.
Tăcerea-n noi şi-n seara căzută-ntre covoare,
ar fierbe ca un cântec călduţ, de samovare.
N-ai întreba nimica şi-ai aştepta răspuns —
Ţi-aş spune: o lumină din mine s-a ascuns.
Vrei să ţi-i pun la sobă pantofii de mătasă?
Ţi-aş spune: ai picioare ca iepuri mici de casă;
şi vorbele-ar rămâne limpezi şi grele-n noi,
ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
Şi mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă
făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă,
cu capu-n mâni visată, deştept, de-atâtea ori!...
— Am bănuit că-i iarnă afară după ciori,
şi-aş fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză,
sufletul, cât o umbră crescută sub o frunză.

poezie clasică de Benjamin Fondane din Privelişti (1922)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

pisicuţe, motănei,
facem toţi cozonăcei,
şi, desigur, dacă vrei,
un masaj cu un ulei
parfumat, din flori de tei,
de stă-n coadă şi Grivei,
doar cotoiul lui Andrei,
e, se pare, dintre-acei
care fac doar ce vor ei,
nu cotoi, ci-un pui de bei
cu-o fixaţie pe femei,
dar nu d-alea de doi lei,
de la rude din Bombay
şi-a adus un soi de-ardei
şi trage pe nas cât trei,
cântă numai Siboney,
că a fost la Camaguey,
şi-n Cuba, ca Hemingway,
din cele două Corei
şi-a adus doi porumbei,

[...] Citeşte tot

poezie de Elena Malec din Trei feline cu buline
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joseph Dixon

Cine a engravat această harfă crăpată pe piatra mea funerară?
Pentru voi sunt mort, fără îndoială. Dar la câte harfe şi la câte piane
Am înnoit şi întărit strunele, acordându-le pentru voi,
Făcându-le să vă cânte din nou dulce?
Oh, well! Spuneţi ca harfa depinde de urechea care o ascultă;
Dar unde este urechea care comandă lungimea strunelor
Conform numerelor magice care zboară dincolo de gândirea voastră,
Dincolo de uşa care stă închisă în faţa încremenitei voastre mirări?
Nu există oare Urechea care, pe lângă urechea omului, să simtă
Prin strune şi coloane de aer sufletul sunetului?
Mă înfior când rostesc numele instrumentului care care captează
Undele subtile ale muzicii şi ale luminii, venind de departe,
Antenele gândului
Care ascultă până la ultimele frontiere ale spaţiului.
Desigur, armonia care îmi guvernează spiritul este dovada
Urechii care m-a modelat, capabilă să mă re-acordeze
Şi să mă folosească iarăşi, dacă merit să fiu refolosit.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi se întâmplă uneori, când sunt singur acasă, să încep a auzi deodată tic-tacul ceasornicului. A fost mereu lângă mine şi a bătut desigur mereu, dar, din neatenţie sau din obişnuinţă, nu l-am auzit. Se pierdea, odată cu multe alte zgomote mărunte şi vechi, într-un fel de tăcere, care suprimă rumoarea lucrurilor ce te înconjoară. Din această nemişcare, se desprinde brusc bătaia dinţată a ceasornicului, cu o violenţă şi cu o energie pe care nu i-o bănuiam. Tic-tacul loveşte scurt, în bătăi retezate, ca nişte pumni mici de metal. Nu mai este un ceas, este o mitralieră. Zgomotul lui acoperă totul, umple odaia, ciocăneşte nervii. Îl ascund în dulap – răzbate şi de acolo. Îl înăbuş sub pernă – sunetul continuă, depărtat şi vehement. Nu există alt leac decât resemnarea. Trebuie să aştept. După câtva timp, nu ştiu prin ce miracol, atacul încetează, roţile se liniştesc, secundarul se îmblânzeşte. Nu se mai aude nimic: tic-tacul a reintrat în tăcerea generală a casei, s-a topit în vacarmul insensibil al tuturor obiectelor.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga

Cred, Doamne, ca esti atoatestiutor
Ar trebui sa sti ca de foame mor,
Mor mii de oameni, ce nu mai au familie
Mii de copii, ce n-au copilarie
Căci le-au furat-o mai marii oamenirii
Doamne, ar trebui sa sti ca asta-i contra firii.

Doamne, te rog, intoarce-ti chipul spre Pământ
Fie-ti mila si tranforma-l intr-un loc mai sfant
Sa nu existe oameni rai, arme si razboaie
Daca nu, incet-incet omenirea moare

De asta, Doamne, la tine in genunchi ma pun
Si cu lacrimi in ochii toate astea-ti spun
Căci poate tu nu vezi si-n lume mult te-ncrezi
Te rog din inima lumea sa o salvezi.

Ajuta-i, Doamne, pe oamenii amarati
Ajuta-i pe oamenii de soarta batuti
Tu esti zeul mare al planetei noastre

[...] Citeşte tot

poezie de Marius Vintilă
Adăugat de Marius Vintilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângând pentru un amic

Războaie-au fost, chiar şi-n Irlanda,
Şi moşteniri nemuzicale
Şi setea după gingăşie
Când mergi, cu lanţuri la picioare.
Bineînţeles, că-s banii, totul,
Şi-ţi stă un nas nervos în prag,
De-aceea, te închizi în tine
Şi plângi pentr-un prieten drag.

Desigur, sunt mereu înfrângeri
Şi moartea rea ce te sfârşeşte,
Corpul desprins uşor de suflet,
Capul, ce visele-şi goleşte.
Există şi femei infame,
Păsări ucise-ţi cad în drum,
Simţi zborul lor, smulgând aripa
Când plângi pentr-un prieten bun.

Există-oraşe obosite,
Copii bătrâni, sărmani orfani

[...] Citeşte tot

cântec, muzica de Jacques Brel, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prieteniile camaradeşti nu reunesc un număr mare de prieteni;cine se arată prieten faţă de toată lumea şi se poartă familiar cu oricine îi iese în cale este considerat a nu fi prieten cu nimeni şi trece un om dornic cu tot dinadinsul să placă. Aşadar, şi numărul prietenilor trebuie să fie limitat şi desigur că limita maximă nu trebuie să depăşească numărul de persoane în intimitatea cărora îţi poţi petrece viaţa(căci, viaţa în comun este considerată elementul cel mai caracteristic prieteniei);or imposibilitatea de a trăi în comun cu prea multe persoane şi de a te împărţi între ele este cât se poate de clară. Ca să nu mai vorbim că, la rândul lor, prietenii noştri trebuie să fie prieteni şi între ei, din moment ce trebuie ca toţi să-şi petreacă timpul împreună, lucru dificil de realizat când sunt mulţi. Şi la fel de dificil ar fi să participi la bucuriile sau supărările unui număr prea mare de persoane, căci se poate să te vezi în situaţia de a împărtăşi, concomitent, bucuria unuia şi supărarea altuia. Deci şi o prietenie profundă este posibilă doar faţă de puţini.

citat celebru din Aristotel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastră peste timp

N-a fost, desigur, pură întâmplare
că ai venit atunci, la început de mai –
în ochi aveai doar semne de-ntrebare,
din vorbele-ţi rostite se năştea un rai.
Mă-nvăluiau cu-o vrajă absolută
curgând spre mine-n valuri, ca un vis,
cădeam vrăjit sub arcul de volută,
aprins în ochii tăi căzuţi din paradis.
Dar m-ai cuprins la pieptul tău, deodată,
mă rătăceam pe-o margine de infinit –
când m-ai lăsat din braţe m-am trezit,
privind buimac spre bolta înstelată.

A fost prea scurtă întâlnirea noastră,
mă-ntreb acum: ce mai păstrez din ea? –
doar chipul tău pe-a timpului fereastră,
deschisă-n amintiri cu raza dintr-o stea.
Erau pe drum vacanţele de vară,
cântau fanfarele în parcul regăsit,
un tren nebun tocmai sosea în gară

[...] Citeşte tot

poezie din volumul de versuri Poeme peste timp (2020)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus, prima mea lumină

În prima zi a vieţii mele
Pe Isus Hristos l-am întâlnit.
M-a îndemnat să nu fac rele,
Cu blândeţe multă mi-a zâmbit.

A fost prima mea lumină
Primită de la Dumnezeu.
Am văzut giulgiul, hermină,
Ce-învăluia trupşorul său.

Mi-a deschis drum luminos,
În viaţă ca să-l urmez.
Să-i fiu ucenic sfios,
La rându-mi să luminez.

M-am apropiat de cruce
Şi privind la chipul său,
Am jurat, când mă voi duce,
Să-l port în suflet mereu.

[...] Citeşte tot

poezie de Dumitru Delcă (5 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rena: Ai dreptate. Hai să continuăm scanarea. Vom alege locul de aterizare potrivit.
Als: Incredibil! Noi şi dinozaurii din Cretacicul Superior, pe la sfârşitul erei Mezozoice... Sună ciudat. Sper totuşi să nu cadă şi meteoritul ăla în curând; n-am mai avea cum să ne apărăm şi de el. Ăla ne-ar mai lipsi!
Rena: Ţi-am mai zis de atâtea ori că nu e sigur că asta s-ar fi întâmplat.
Als: Ştiu ce mi-ai zis; nu sunt uituc. Nici tâmpit. Dar de atâtea ori s-a vorbit pe Terra despre acest gen de sfârşit al dinozaurilor, încât ăsta mi-a rămas întipărit în minte. Nu-mi pot închipui ce altceva ar fi putut păţi giganţii ăia...
Rena: Ce altceva? De pildă, am fi ajuns noi în timpul lor...
Als: Şi noi am fi produs exterminarea lor?!
Rena: Glumeam, Als, ce naiba?
Als: Desigur, ştiam, ce crezi? Dar n-ar fi imposibil. Eu sunt un exterminator de temut. Deci, dinozaurilor, feriţi-vă! Vine Als, meteoritul vostru!

replici din romanul "Speranţa"... dinozaurilor! de Cornelia Georgescu (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!