cetatea soroca

La uşa deschisă norocului

Îmi împrospătam de fiecare dată memoria
dezordonată de atâtea informaţii
pe care nu le mai puteam clasa
separate-n sertare.

Pe undeva îmi căutam un loc de înnoptat
mai retras de privirile lumii
dar împins cu picioarele înainte ca un mort
rămas fără moarte în condiţii vitrege
urcam pe întuneric de mânie
şi mă scufundam sub lumina lunii
în cuvintele care deschid porţile zăvorâte
să intru-n cetatea cu pereţii de piatră
între care mă simt mai mic decât sunt.

Îmi găsesc cărarea şi lumina călăuză
la uşa deschisă norocului
şi nu-mi venea să intru în camera răcoroasă
cu paturi de fier
şi pleduri albe ca la bunica la ţară,

[...] Citeşte tot

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul. El deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele.

Nicolae Iorga în Geopolitica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degustătorul de antichităţi

mi-ar fi plăcut să fiu un cavaler
al antichităţii,
un fel de sol al păcii
dacă nu,
între zei şi titani,

Afrodita încă mai seduce muritorii,

mi-ar fi plăcut
să o salvez pe Elena de iluzia unei insule,
de misogini,
să o salvez de ea însăşi,
să o scot din legendele lumii
pe calul Troian,

a creat un precedent în mişcarea de
emanicipare a amazoanelor,

chiar şi îndrăzneţul Odiseu
trăia în matriarhat fără s-o ştie,

[...] Citeşte tot

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pravila toamnei

Sub căutătura-i de Don Quijote de la Istru,
zăgăzuit în nepăsare maiestuoasă,
cu mult lărgita-i albie patriarhală,
când soarele dă în pârg,
fluviul îşi şerpuieşte molcomit istoria milenară
ce curge îndărăt
spre Cetatea Medievală a Severinului.

De când şi-a tras (b)arca pe uscat,
la fiecare început de toamnă,
de ziua lui,
încercând să sfideze uitarea,
îşi descarcă prinosul de singurătate.

La umbra castanilor
– ce se toropesc năuciţi –
pe o bancă parfumată cu arome de prune
– din recolta anului trecut –
asistă neputincios la solemnitatea
– ostentativ de timpurie –

[...] Citeşte tot

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priceasnă

Mai plânge Maica din Carpaţi şi inima-i se frânge,
Îşi mai aşteaptă fiul drag şi-o Dacie mai plânge.
Mai sângerează rana lui Iisus pe crucea putrezită,
Şi cuiele bătute-n mâini le simte inima-mpietrită

La Cina cea de Taină în limba sacra a cuvântat,
Dar au cântat cocoşii în zori şi fraţii l-au trădat.
Nici ţintele bătute-n carne nu L-au durut mai tare,
Decât trădarea aproapelui în Vinerea cea Mare.

Voi nu l-aţi cunoscut în Rusalim bătut cu pietre,
Cetatea l-a primit cu sălcii, crescute în perete.
Pribeag în ţara lui de sus, pe muntele cel sfânt,
El ne-a iubit şi ne-a iertat, murind, ne-a mântuit.

Mai plânge Maica din Carpaţi, şi inima-i de piatră,
Îl mai aşteaptă pe Messia o Dacie îndoliată.
Nu plângeţi fraţii mei de cruce, ne spune El de sus,
Mă doare crâncen rana voastră, sunt Dacul cel Iisus.

poezie de Tamara Tomiris Gorincioi (5 aprilie 2018)
Adăugat de Tamara Tomiris Gorincioi
Comentează! | Votează! | Copiază!

La secţia de reanimare a anotimpurilor

Anotimpul meu preferat
Este la reanimare.
I-am promis ciocolată, bomboane...
Ascultă şi taci!
În somnul adânc,
Braţe-copaci caută cu disperare un vraci,
Căci vara se teme de ruginiul din toamne.
Eu sufăr şi plâng, ea,
Cu sărutul de maci,
Cu pivirea de grâne,
Cu trupul de val şi mlădieri de sirenă,
Se apleacă în rugi,
Nemişcată rămâne...
Sângerează-n apusuri,
Fecioară indigenă ce se tânguie
Ascunzându-şi nudul
Sub rochia în culorile rogvaivului.
Are febră aftoasă
Şi pojar de petale.
Îi trebuiesc ploi reci

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos îl ascultă şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebându-l unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întâmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că acum merge să caute pe hoţ. Lupul îi spuse că hoţul era împăratul păsărilor. Că el când venea a fura merele, aduna pasările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de le culegea. Că acea pasăre se află la împărăţia de la marginea acestei păduri. Îi mai spuse că toată megieşia se vaietă de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arătă drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi îi aduse un merişor frumos la vedere. Făt-Frumos priimi merişorul şi-l băgă în sân, apoi, luându-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătând desişurile pădurei, ajunse la cetatea în care se afla acea pasăre. Cercetă prin cetate şi se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem despre singurătate

Viaţa e un dar, o feerie de trăiri şi simţăminte,
de rugi şi dureri neîmpărtăşite
prin singurătăţile-n doi trăite, cetatea sângelui uitat
din inima unui homo sapiens sapiens.
Viaţa e suma adevărurilor nerostite, ascunse în ochii toamnei,
dar şi a cărărilor ce nu duc nicăieri
pentru că le-am ferecat în ceruri de rai
cu cheile lacrimilor de Jad
din pădurea suspinelor nopţilor albastre.

Am obosit.
trebuia totuşi să plec
spre zarea din inima Atlantidei
atât de departe
încât teama de singurătate să nu-mi cotropească
fiinţa-mi de petale şi rouă,
să nu-mi otravească clipocirile sângelui sfârşitului de toamnă.

Stau în cumpănă
Singuratatea-i o durere, un dat sau un dar?!

[...] Citeşte tot

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre peştii din apă

Apa-i elementul natural al oricărui peşte,
Luaţi-i apa şi va muri, pe uscat nu îi prieşte;
Şi, au spus unii, care legile sfinte-au încălcat,
Că cel mai mare bine-i atunci când n-ai niciun păcat.

Apa-i elementul natural al oricărui peşte,
Lăsaţi-l acolo, e locul care i se potriveşte.
Aşa-i şi omul care, pe al vieţii întortocheat traseu,
Spune, luaţi-mi tot, dar lăsaţi-mi Dumnezeul meu.

Apa-i elementul natural al oricărui peşte,
Acolo el face sport oricând sufleţelul lui râvneşte;
Aşa-s şi rugăciunile pentru oamenii cu har ceresc,
Sunt în elementul lor când întru Dumnezeu convieţuiesc.

* John Bunyan, 1628 - 1688, scriitor şi predicator baptist englez; a fost condamnat la 13 ani de închisoare pentru convingerile lui religioase, perioadă în care a scris celebra alegorie creştină "Călătoria pelerinului" (The Pilgrim's Progress), pelerinul fiind creştinul/ creştina pe drumul anevoios către Cetatea Cerească.

poezie de John Bunyan, 1628 - 1688, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de dune

am încercat să îmi vând armele pe un preţ de nimic într-un bazar, departe de tine.
negustorul mi le-a evaluat cu ochi răi, întrebându-mă dacă le-am furat sau doar le-am găsit în deşert.
nu am ştiut să răspund,
crescusem atât de înalt, încât vorbele mele nu încăpeau în cortul de pânză ponosită
şi a trebuit să-l omor.

murdar de sânge, am reuşit să mă strecor printre oameni ferindu-mi privirea şi strângând din dinţi,
cu banii luaţi pe o marfă nevândută, mi-am cumpărat un cal înaripat de la un profet mincinos.
fără nici o grabă am zburat peste arinii retezaţi de o dimineaţă venită prea târziu
şi am poposit liniştit în braţele de bronz ale unei femei pe jumătate îmbrăcată în lumină.

djinii s-au grăbit să îmi ridice casa cu acoperiş albastru asemeni cerului fără nori.
credeau că împreună vom porni către cetatea în care sunt zidite fecioarele dervisilor.
timpul era viu, clepsidra neîntoarsă
şi buzele nemuscate de gelozia ta

poezie de Eduard Dorneanu (8 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!