veste

Împăratul ştia că le ţine pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorâte cu nouă uşi de fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieşind din casă, căci nu puteau. Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orânda. Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la peţitori; ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, până şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pândă la uşa domniţelor câte o noapte. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. Unsprezece flăcăi o păţise până acum. Ceilalţi cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se răpune atâţi tineri.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vânt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâne, şi feciorul de împărat nu se depărta de lângă soţia sa. Când vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse piatră pe inimă şi trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război. Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar. Feciorul de împărat sări cuc de mânie când îi veni vestea că acum nu e bine, că iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe cale să vină, să intre şi să fie precum de mult n-a mai fost... Bătaie adică, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi! Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decât să facă ce e de făcut. Aşa sunt feciorii de împărat! Oricât de în drag şi-ar păzi nevestele şi oricât de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, când aud de bătaie, li se zvârcoleşte inima în trup, li se frământă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vântul la război.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând barbarii

De ce-au venit în piaţă orăşenii?
Barbarii astăzi vor sosi.
De ce-i pasiv senatul, dezbaterile-s sfârşite,
Senatorii nu vor nimic, nici legi să decreteze?

Barbarii astăzi doar sosesc.
Ce rost mai are legi a decreta?
Sosesc barbarii, ei să decreteze!

De ce-mpăratul, trezit cu noaptea-n cap,
Tronează porţile oraşului
Şi tronul, şi coroana - pe toate le tronează?

Barbarii astăzi vor sosi.
Aşteaptă împăratul căpetenia lor
Să-i ofere titluri de onoare,-
E gata pergamentul cu ordine cu tot.
De ce pretorii, alăturea de consuli
În togă roşie s-au arătat,
Le-mpodobeşte braţele brăţare-n ametiste,

[...] Citeşte tot

poezie de Konstantinos Kavafis, traducere de Ion Vatamanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţi în alb-negru

Fotografia lor alb-negru
Ca moştenire mi-a rămas,
Ca şi-n arhivă, o scrisoare,
Şi-n blândă, un fragment de glas.

Şi am aflat o veste bună,
Că-n lumea noastră, orice-ar fi,
Există proceduri moderne
De refăcut fotografii.

Şi pozele-şi găsesc deodată
Culorile ce le-au avut,
Recursul nostru tehnologic
Acţionează în trecut.

Aş vrea să-mi colorez părinţii,
Blocaţi în limitele reci,
Să nu rămână, prin uitare,
În alb şi negru pentru veci.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi (25 iulie 2007)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie

Noiembrie şi-a pus amprenta
Pe oameni, câmpuri şi copaci...
Aş îndrăzni să-ntreb, iubito,
Cu glas de brumă: "ce mai faci?"

Priveşti pe geam copaci scheletici,
Sau sub povara toamnei taci?
Ori, înfrângând răceala brumei,
Prin parc, pe frunze moarte calci?

Eu? Stau privind strada pustie
Albită de-al brumei argint...
Şi primăvară-aş vrea să fie –
Şi-ncerc mireasma să i-o simt.

Dar vântul rece-mi dă de veste
- Cu sârg, să-mi spulbere visări –
Că nori, cu mohorâte creste,
Mi-aduce dinspre alte zări.

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată tânără pe patul morţii

Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanţul de braţe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă şi-n laturi s-abate
Când ziua e rece şi cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Aşa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Şi astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vestea

Şoarece sarind din gura-n gura

(pentru cei cu suflet de copil
ce-au ieşit pe brânci, printr-o spărtură,
din cetatea lor, şi vin tiptil;
pentru cei fugari din bătălie,
plini de praf şi asudând sub za;
pentru ucigaşii cu simbrie
dornici foarte a se boteza;
pentru făcătorii de hrişoave,
care iscodind din ins în ins
colectează ghicitori şi snoave
şi-ntreţin legenda dinadins;
pentru regii cu domnie scurtă,
care nu mai au decât un ceas;
pentru mamele ce-şi ţin în burtă
plozii, ca să-i nască la popas;
pentru epilepticii în care
diavolul e pedepsit să stea
în genunchi şi-n veşnica mişcare;

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe de zbucium

Iubita mea, te simt aşa departe...
Mi-ai pus pe frumte mâinile subţiri,
Dar, ca un zid puternic, ne desparte
O pânză de cernite amintiri.
Fiinţa mea întreagă când te cere,
Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti,
Şi câte taine pline de durere
Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti!
Eu chem osânda care mă omoară,
Sălbatic vântul patimii să bată,
Eu cer icoana ta de-odinioară,
Pe care n-am văzut-o niciodată.
O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele!
Atâtea nopţi pustii am adorat-o,
I-am dat şi jertfa tinereţii mele
Zâmbind... Tu numai inima mi-ai dat-o.
Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte
Ce stă deasupra unui larg abis...
(Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte,
Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!)

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Andra Iosifan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu privirea fixă...

Cu privirea fixă-n tine
Spune-mi sincer ce-i lumina
Astfel ca, privind în mine,
Să îmi văd cu claritate
Tot defectul meu şi vina,
Sesizând că am un frate
Ce-mi înlătură ruina.

O, fixaţi-mi dar privirea
În ce Este nu-n ce ştiţi;
Definiţi-mi ce-i iubirea
Cei ce-n adevăr iubiţi
Nu voi care-aveţi gândirea
Celor pe cere-i citiţi
După cum vă îndeamnă firea.

Spuneţi-mi ce e trăirea
Voi ce-n adevăr trăiţi
Nu voi care nemurirea
Ştiţi frumos s-o definiţi

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Din vicisitudinile vieţii (4 iunie 2020)
Adăugat de Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite şi să-şi împace nesaţiul ce avea de a se uita la dânsele. Dară rămase ca ieşit din minţi, când, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăiri. Încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi. Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta până a doua zi. în ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci ca paznici să se uite să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana aia! Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creştea şi seara da în pârg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pârga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă până într-atâta încât p-aci p-aci era să se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!