agonie si extaz...

ţăndările

Mi-ai zis să nu spun nimic
şi-am înghesuit cuvintele tale în mine
îndesând deasupra lor dopul.
În agonie am ţipat către tine zile întregi
simţind că mă sufoc…
dar m-ai lăsat să hoinăresc sub nemilosul soare
şi ai tăcut.
Ai fugit de mine şi te’ai ascuns;
m-am clătinat ca un om beat,
m-am agitat,
am combinat ceea ce ai pus în mine
cu tot ce am putut stoarce minţii mele,
şi când mi-am încătuşat tâmplele în palme ca să mă odihnesc
m-ai luat şi m-ai trântit de pământ
de mi-a sărit dopul;
şi vasul de lut s-a făcut ţăndări.
Durerea din urmă a fost incomparabilă, dar…
Cum altfel ai fi putut scoate afară comoara pe care ai ascuns-o înlăuntru?

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea este primordială în viaţa fiecărui om! Totul începe prin moarte şi tot acolo se sfârşeşte. Îndeosebi pruncul născut prin lanul de porumb înceţoşat, de către o lăuză moartă, ce a trăit cândva cele mai acerbe înţepături de pumnal. Cum se scurge aievea viaţa unui om mort prin propria măduvă... Aşa este moartea... Un sfârşit lent, nemestecat, şi totuşi... sfâşietor... A da viaţă e ca şi cum i-ai promite unui om că îl vei arunca în ghearele nefaste ale morţii... Ucigându-ţi propria creaţie carnală... Aşa este viaţa... un lung prilej de agonie şi o clipă neputincioasă de revelaţie.

citat din Octav Daniel
Adăugat de Daniel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec amar

Nimic nu-mi tulbură fiinţa, dar sunt tristă.
Sunt lovită de ceva lent şi întunecat,
deşi chiar înainte de-această agonie
am ţinut stelele în palma mâinii.

Cred ca este dezmierdarea inutilului,
tristeţea nemărginită de-a fi poet,
de-a cânta şi-a tot cânta, fără contenire,
marea tragedie a existenţei.

A fi şi-a nu dori să fii... acesta este móttoul,
lupta care epuizează toate speranţele,
de-a afla, când sufletul este-aproape mort,
că trupul nemernic mai are încă putere.

Iartă-mă, o, iubire, dacă nu te pomenesc!
În afara cântecului tău nu-s decât aripă uscată.
Eu şi moartea dormim împreună...
doar când îţi cânt mă trezesc.

poezie de Julia de Burgos, 1914 - 1953 din Din antologia FLORI DE PESTE ŞAPTE MĂRI ŞI DE PE ŞASE CONTINENTE –Editura Coresi , 2023, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragul cuvintelor şoptite

M-am rupt de liniştea dintr-un muzeu de artă
de dragul cuvintelor şoptite,
gândurile îmbrăcate de sărbătoare
hoinăresc prin imaginile admirate.

Nopţile din culori adorm în tablouri,
întunericul se preface în umbre de fantome
pierdute-n extaz de plăcere.
Limbi de şarpe pe fiecare urmă de foc
încerc să adun de pe miriştea timpului
în care se aprind lămpi de stele
şi mai departe moartea face tumbe
de bucuria veşniciei rămasă acasă.

Doamne, cât hazard mi-a crescut pe umeri
de mă apasă şi-n somn,
visele încearcă să-mi arate raiul
şi mă trezesc înainte să-l văd.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (18 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viteza este forma de extaz dăruită omului de re¬voluţia tehnologică. Spre deosebire de motociclist, alergătorul e prezent în trupul său tot timpul, silit să gândească întruna la oboseala şi bătăturile lui; omul care aleargă îşi simte greutatea, vârsta, este mai conştient ca oricînd de sine şi de curgerea vieţii sale. Totul se schimbă când, pentru a dobândi viteza, re¬curge la ajutorul unei maşini: trupul lui iese atunci din joc, iar el savurează o viteză pură, o viteză în sine, o viteză-extaz.

Milan Kundera în Lentoarea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te mai caut

Un vânt rătăcit, zănatic, zvâcneşte
Prin crengi prea tinere, prea crude,
În urma-i un blestem bombăneşte
Puzderia rănită, însângerată, de dude.

Harnice gânduri se întorc grăbite,
Zumzăind ca şi albinile-n prisacă,
Îmi rănesc tihna cu schije înălbite
De o vină neîmblânzită şi posacă.

Streaşină ochiului, o noapte, îmi pun,
Cu îngeri şi stele zburând în armonie,
Să nu mai simt răsărituri ce apun
Şi moartea-n amurg, a zilei, în agonie.

Plumbu-i topit de o oră a tristeţii,
Amintirea scapără amnarele în noi,
Când se piaptănă lumini despletite
Cu păduri îngâmfate, de pini şi de foi.

[...] Citeşte tot

poezie de Liliana Puşcaşu-Ravar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apariţia romanului fără substanţă a dat romanului o lovitură de moarte. Gata cu afabulaţia, cu personajele, cu intrigile, cu cauzalitatea. Obiectul odată excomunicat, evenimentul abolit, tot ce rămâne este un eu ce-şi supravieţuieşte, ce-şi aminteşte că a existat, un eu fără viitor, care, cramponându-se de Indefinit, îl întoarce pe toate părţile, pe toate feţele, îl converteşte în tensiune, iar această tensiune duce tot la ea însăşi: extaz la hotarele Literelor, murmur incapabil să explodeze-n ţipăt, litanie şi monolog al Vidului, apel schizofrenic ce refuză ecoul, metamorfoză într-un extrem care ne scapă, căruia nu-i urmează nici lirismul invectivei şi nici al rugăciunii.

Emil Cioran în Ispita de a exista, Dincolo de roman
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutări

Te-am căutat ca pasărea rănită,
Lovită de furtuni fără-apărare
Ce plânge-n zbor în noapte rătăcită
Cerşind lumină, cuib şi îndurare.

Te-am căutat cu inima – epavă,
Un cord ucis de- atâta neiubire
Transplantul să mi-l faci fară zăbavă
Şi-artere noi să-mi pui spre fericire.

Te-am căutat prin frunza ruginie
Cu sufletul mereu o rece toamnă,
Răscolitoare, în veşnică- agonie
Să-mi las durerile din el ca vamă.

Te-am căutat cu patimă şi sete
Printre zăpezi celeste neumblate
Şirag să-mi pui la gât de amulete,
Hlamidă de speranţe atârnate.

[...] Citeşte tot

poezie de Angelina Nădejde (12 februarie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

a iubi (vezi şi a fi îndrăgostit)

A iubi cu adevărat înseamnă a înceta să trăieşti doar pentru tine şi implică a face ca toate sentimentele omeneşti, aspiraţia, speranţa, încântarea, fericirea, afecţiunea, bucuria, plăcerea să depindă de fiinţa iubită; înseamnă a te cufunda îmbătat de fericire în infinit, a nu găsi nici o limită a simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită: a turna măreţie în banalitate, a găsi alinare în lacrimile de dor, plăcere în suferinţa despărţirilor şi suferinţa de a nu oferi totul în plăcere; cu alte cuvinte, aceasta presupune a întruni în tine toate contradicţiile generatoare de extaz datorită iubirii.

definiţie de Gregorian Bivolaru
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost...

trec zile, trec luni,
în grabă, grămadă
tu vrei să mor de dorul tău
te-am căutat femeie, o viaţă întreagă
ne-am întâlnit în parcul de castani
la margine de timp, la margine de ani
te aşteptam odată într-o gară de doi
nu ai venit sau poate timpul a uitat de întâlnire, ai uitat de noi
cine azi mai ştie, cine...
îmi era dor acut de primul nostru sărut
pierdut azi între ani
ce a rămas din noi
o tristă agonie a unui vis
mă arde încă dorul tău şi plâng în gând de dragul tău
eu am plecat spre veşnicie
să plâng pe o coală goală de hârtie
tu cauţi alt bărbat şi alt tărâm de dor
aşa este în viaţă
totul este trecător

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!