Mihaida - Fragment epic - Cântul I

Cânt armele române şi căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii şi liberară ţara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpaţi trecură de glorie încinse
Şi toţi românii-ntr-una uniră subt un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă nempăcată,
În van conspiră iadul să-i ţie-n întunerec
Ş-asupra lor trimite fatala dezbinare
Şi uneltiri străine ş-împerecheri civile,
Căci Domnul îi protege ş-îi ţine peste secoli
Şi i-a ales să-şi facă din ei tărie mare.

O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptăţii te-ncinde şi te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul şi cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acoardă cu unirea,
Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ţi divină,
Şi voi aprinde inimi, voi deştepta românul
Să te aţinte-n faţă, să te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse şi fapta-ndependinţei,
Şi fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Şi patriei, rempinse barbari ce şiroiară
Din Orient încoaci să-nnece libertatea,
Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge
Subt oţelosul paloş şi oarba neştiinţă,
Sforţând-o să îşi plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor şi fală!
P-acela cânt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Şi mai fatali din întru, şi soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
O naţie celebră.
Întreagă România gemea de ani atâţia
Subt jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală şi rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nălţa lucindă pe Dacia smerită.
Şi glasul mueginiu, în zi şi-n miezul nopţii
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăţ şuierată, şi răsuna profetic
Înfiorând creştinul în empia chemare
A numelui sinistru, ţipând: Allah! altá hu!
Cambana solemnelă cu totul amuţise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Şi ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
Pălită era crucea şi razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfaţă infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată şi însuşi neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viaţa n-avea în siguranţă;
N-avea să-şi plece capul, cu ce să-şi ducă traiul:
Fugar, fără colibă, îşi blestema fiinţa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesaţiu:
Domn, sclav, clăcaş, totuna; averi erau pericol
Şi lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea beţiilor de sânge
De ianiceri sălbatici şi crunţi în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat să-mparţă ultragiul şi durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorinţelor sfăţate, orgielor păgâne.
.................................
Eternul preapotente, ce nalţă şi doboară
Rigate mari şi naţii, şi altele realţă,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Şi-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii şi lumi de stele sânt pulbere de aur
Şi splendidă, ş-aprinsă, în spaţiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Şi orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede şi-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spaţiu arcanele abise
Şi cele mai ascunse ce faţă-i stau nainte,
Se uită şi s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginţilor române, a ginţilor creştine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Şi stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase să izbească, s-ameninţe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când îşi uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăţia într-un tată şi sclav face din frate;
...............................

poezie de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihaida - Fragment epic - Cântul II

............................
În case-era-ntunerec; în sus, în capul scărei,
O surdă licurire din îngânată lampă
Îşi revărsa lumina în lunga intrătură
Şi arăta vederii bătrâni, gălbui păreţii.
La uşa de intrare a salei de ospeţe
Sta un fecior din casă cu mâna sa pe cheie.
În fund, în fundul salei, un pat cât ţinea latul;
O scoarţă purpurie în late vergi florate,
Ţesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,
Şi atârna la vale stufoşi şi mândri ciucuri;
Şi laviţi prelungite în dreapta şi în stânga
Roşea într-o dimie întinsă-n ţinte albe,
Ţesută iar în casă. O tavolă rătundă
Şi mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,
Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,
Cu tot, de tot de aur; o carte fericată
În smalţ şi nestimate, şi luminări trichellii,
O vargă pastorală şi sacrele vestminte,
Pontificala mitră lucea naintea crucii.
În cap, în faţa uşei, un jeţ de nuc preaneted
Şi vechi din alte zile, cu perna, rezemântul
De catifea verzuie, cu ţinte pe el galbeni
Ş-auree-n jos funde. La răsărit, icoane
De la străbuni lăsate, ş-o candelă măreaţă
Ardea întru tăcere. În sus, deasupra uşei,
Însemnele băniei în arme-nchipuite,
Cu lănci între stindarde, în giurul unei perne,
Cu un toiag pe dânsa ş-o neagră gugiumană
C-o penişoară albă; şi două steaguri drepte
Drapa băneasca uşă. În partea cea din stânga
Era două coloane masive, de stil moric.
Din una pân' la alta, o vargă de fier groasă
Ş-o draperie deasă de dânsa suspendută,
Cu ciucuri şi cu funde, ţinea uşor intrarea
Cea largă, spaţioasă, formată-ntre coloane.
Un alt fecior din casă, nepot de sor' lui Manta,
Aci lângă cortină întroducea pe oaspeţi
În stanţa afundată, trecând prin întrătura
Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
Bătrânul banul Manta şi banul al Craiovei,
Mihalcea belicosul, şi vornicul Dumitru,
Şi Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,
Isar şi Teodose, mintoşi logofeţi ambii,
Vistierii Dan şi Pană, spătarul Vintilică,
Spătarul Văcărescul şi aga Vitejescul,
Şi aga Luca-Lungul, şi Radul Bărcănescul,
Tustrei fraţii Buzeşti, Calofirescul Radul,
Şi capul lor, păstorul Eftimie zelosul.

Era-nvestiţi cu toţii ca-n zile de paradă:
Îmbrăcătura strâmtă, îngust găitănată,
Intra în cizme galbeni ce zornăia în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în găitane late,
La căpătâi cu nasturi; pe umeri chepenege
În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
Pe margini cu hârşie, lovea-ntr-o parte coapsa.
D-o bellică cintură ce coprindea mijlocul
Într-o curea cu ţinte, cu zale aurite,
O sabie-appendută suna-n toată mişcarea.
De gât decora pieptul coloana cea de aur,
Cea rămăşiţ-antică de cavalerii Romei.
Pe spalte cădea plete din mica gugiumană
Şi pusă la o parte, cu fundul lăsat roşu.
Iar banii-avea pe umeri, în loc de chepenege,
Un lung şi splendid conteş; la mijloc cingătoarea
Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,
Masive, d-aur copce, ş-o pană-n gugiumană.
Iar chiriarhu-n straie de lână umilită,
Ş-o glugă monahală acoperea cărunte
Şi cuvioase plete, căci pân-atuncea încă
Gâmfarea bizantină nu corupsese clerul.
"Rău se-ncuibă păgânul în ţară, badeo Udreo!
Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!
Pe când eram eu june ş-aleserăm cu toţii
Din Afumaţi pe Radul, când paşa din Nicopol
Venea ca bei al ţărei, cinci bătălii tot una
Avurăm cu păgânii şi-nfrânserăm trufia
Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe ţară!
Cadiu în tot oraşul! Turcime în tot satul!
Junghieri şi pradă mare! Era turbaţi păgânii.
Junimea boierească p-atuncea avea sânge;
Cu mic, cu mare, ţara era în arme toată
Şi mi-ţi făcea pe turcul să ne respecte dreptul.
Turcii d-acum sunt loaze, borfaşi, suferiţi trântori.
Câţi cugetaţi să fie cu toţii-n toată ţara?'
"Sunt mulţi, ucigă-i crucea! răspunse Dan vistierul;
Vro trei mii rămăşiţe de la domnii trecute,
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare
Şi moalea cârmuire, rămaseră în ţară
Ca negustori, să zicem, şi-n faptă ca locuste.
Pe lângă ei veniră pungaşi cu punga seacă,
Acei ce-mprumutară pe hoţul de Lisandru
Să-şi cumpere o ţară ca s-o poată vinde;
Şi spre-a-şi lua iar banii, luară în arendă
Veniturile ţărei cu oameni dimpreună.
Şi datoria-aceea e rea, mare cangrenă,
Din zi în zi tot creşte, se tot mulţesc datornici,
Se-nfipseră în ţară ca lipitori mârşave
Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi şi carnea.'
...............................
Cu toţii trec în stanţa intrării şi vecină
Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina se deschide...
Boierii împreună văd toţi pe însuşi vodă!
Toţi răpede pun mâna şi-mpumnă strâns mânerul;
Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate:
Şi trădământul negru, ş-a planului plinire.
Ardea făclii sacrate, splendoarea era mare;
Uimiţi erau boierii la umbră de lumină.
"Încoa, boieri! le zice asigurat eroul,
Cu voi aveţi un frate ce stă naintea crucii,
Simbol creştin de chinuri, de moarte, de martiriu
La care el se-nchină spre mântuirea ţărei.
Curagiul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă
Şi piepturi credincioase şi braţele române
Îmi sunt prea necesarii la multa mea voinţă
Şi fapta ce-ntreprindem... Veniţi: eu sunt al vostru,
Şi voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu
Eu vă anunţ de bine: o soartă ne aşteaptă
Ş-o glorie comună. Veniţi, c-a mea chemare
Vă adună aicea.'
"Dar, fiilor, prorupse Eftimie zelosul,
Prepusuri la o parte! e mare domnul ţărei:
Această adunare ş-unire într-un cuget
Nu este a mea faptă, e planul său ce însuşi
L-a conceput în Domnul; el însuşi mă trimise
Şi-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea
Şi dorul pentru ţară.'

Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare
Şi focul ce s-aprinse în inime române,
Ce rechema acuma senaturele Romei,
Ce se lupta cu soarta şi-ntemeia mărimea
Împărătesei lumii. Răpiţi era boierii
În marea bucurie: li se părea-nceputul
La fericitul termin. A lor minte străbate
Pe aripe de flacări în glorioasa cale
Ce Duca le deschide. Vin toţi în giurul mesei;
Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană,
Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul
Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena:
Semn mare că triumfă cel închinat la moarte.
Cu tarea-i mână stângă eroul scoate brandul
Ce fulgeră-n tot latul şi punta o depune
Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreaptă.
Trag săbii toţi boierii, şi şuieră oţelul,
Şi punta se depune respectuos pe masă,
Onoare de oşteni.
Ce semăna eroul, o, muză sinaită
Ce-ncorporaşi într-una poporul Israel,
Dând naţiei un nume, un suflet ş-o viaţă?
Fiinţă muritoare pe Mihail-arhangel
Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flacări
În mijlocul de angeli când jură-n cer credinţă
Şi curăţă-empireul de impiile duhuri.
Imaginaţi acuma pe Mihail al nostru,
Cu gladiul în mână între române piepturi,
Că jură răzbunare şi curăţirea ţărei
De crimele păgâne, şi veţi putea-nţelege
Cereasca curăţire, pe cât poate icoana
Material aduce ideea spirtuală.
Păstorul ia în mână făclie arzătoare.
Şi-ntr-însul intră spirtul cel dătător de viaţă
Popoarelor căzute.

poezie de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!