Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul II

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul
al cărui cerc de-amiazăzi învăleşte
în punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc roteşte,
ieşea din Gange cu acea Măsură
ce-i lunecă din mâni când se-mplineşte;

aşa că albii-obraji şi de purpură
ai mândrei Aurori, din locul meu,
de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu
şi-acum, aşa cum răzgândiţi drumeţii
cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

Şi iat-atunci, că,-n faptul dimineţii,
cum roşul Mars pe marea-ntunecată
adânc spre-apus străbate-alboarea ceţii

aşa văzui—vai, să-l mai văd o dată!—
venind spre noi un punct de foc pe mare
cum nici un zbor iuţime-aşa n-arată.

Şi,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare,
mă-ntoarsei spre maestrul meu o clipă,
mai luciu-l revăzui şi mult mai mare.

Şi de-ambele lui părţi se-ntinse-n pripă
ştiu eu ce alb şi, dedesupt,
acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu
până ce-ntâiul alb aripi deschise
şi-atunci pe-acest luntraş îl cunoscu.

— "Grăbit să cazi acu-n genunchi", îmi zise,
"şi-nchină-te! E înger acest foc.
De-acum solii de-acestea-ţi sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc;
nu vrea lopeţi, nici altfel de vântrele
decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele
şi bate-n vânt cu aripi de lumină,
cari n-au schimbare ca umana piele."

Venind mereu deci paserea divină,
vedeam cum ea tot mai de foc se face,
că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-aşternui. Şi-o luntre-aşa zburace
opri la mal, şi-aşa de fulg făcută,
că nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută,
la cârmă sta angelica solie
şi morţi în luntre-avea mai mulţi de-o sută.

"Când Israil ieşit-a din robie"
cântau cu toţii-un singur glas, în cor,
şi psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor,
pe mal au dat năvală aceştia iute,
iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei ţări necunoscute
şi-uimit părând, în jur privea poporul
cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul
în plină zi săgeţi şi,-arzând ferbinte,
gonea din miezul bolţii Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte
spre noi, a zis: — "Rugămu-vă, de ştiţi,
ce drum spre deal avem de-aci nainte?"

Iar dulcele maestru: — "Voi gândiţi
că poate noi am şti această ţară,
dar, ca şi voi, străini suntem, veniţi

puţin ceva nainte-vă, pe-o scară
a altui rău şi-atât de aspru drum,
că joc acest urcuş o să ne pară."

Băgând de seam-apoi cu toţii cum
îmi suflă gura şi că-s viu adică,
de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică,
se-ndeasă toţi s-aud-o noutate
şi-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-aşa steteau mirate
cu toate-acum, în faţa mea privind,
uitând că merg să spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind
cu-atâta foc să mă cuprindă-n braţă,
că fui mişcat şi eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viaţă!
De trei ori vrând să-l am la piept, bătui
de trei ori pieptu-mi, gol având în faţă.

De-uimire, cred, eu galben mă făcui,
dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-şi pasul,
iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat să stau, iar glasul
făcând să ştiu ce umbră e,-l rugai
s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

— "Cum drag în carnea morţii tu-mi erai,
mi-eşti drag", a zis, "şi-acum când mi-e luată.
De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?"

— "Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată
aici la voi, fac calea mea de-acum,
dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?"

— "Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum,
că el, ce ia oricând pe-oricine îi place,
de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere, vrerea lui se face
şi-i drept că, de trei luni, el ia-ntre-ai lui
să plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui,
de unde Tibru-ncepe ca să moară,
primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară,
căci orişicând aci s-adun-oricine
din cei ce nu spre-amarul râu scoboară."

— "Vro nouă lege dacă nu-ţi reţine
memoria şi-uzul cântului acel
ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puţintel",
aşa-l rugai, "că,-n trupu-i care moare
venind aici, mi-e truda morţii-n el."

"Iubirea-n gând cu mine vorbitoare",
aşa-ncepu şi dulce-aşa cântând,
că sună şi-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu şi eu şi toţi cei stând
cu el păreau că-n farmecul ce-avură,
n-aveau pe lume-altce nimic în gând

şi-atenţi la cânt şi nemişcaţi stătură,
când: — "Ce-i aici, de-umblaţi aşa de-ncete?"
strigă deodat-onestul moş din gură.

"Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete?
Urcaţi spre deal, spre-a rupe solzii-acei
ce-opresc pe Cel Etern să vi s-arete!"

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei,
porumbii ce s-adună la mâncare,
şi fără-a se-nguşa ca de-obicei,

deodată-şi lasă hrana, când le pare
că văd ceva venind ce-i înspăimântă,
cuprinşi fiind de-o grijă mult mai mare,

aşa văzui lăsând şi ceata sfântă
cântarea ei. Spre deal fugi-napoi
cum fuge-un om ce n-are nici o ţântă,

şi-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

Deşi-împrăştiaţi de fuga cea grăbită
pe câmp, întorşi spre muntele acel
la care-a noastră minte-n veci ne-nvită

eu stetei strâns de ducele fidel,
căci cine-ar fi condus a mea cărare
şi cum era să sui fără de el?

Şi-aşa-mi părea că-şi face-acum mustrare.
O, suflet demn şi nepătat, ce mică
greşeală-ţi face-arsuri aşa de-amare!

Când pripei, care-oricărui act ridică
nobleţea sa, el stavilă i-a pus,
iar spiritu-mi, strâmtat de-avuta frică,

lărgi atenţia ca din sineşi dus,
privii spre muntele, ce-şi face cale
spre cer din ape,-al lumii cel mai sus.

Dar soarele, ce-n dosul meu din vale
ardea, sta-n faţă-mi rupt, fiindc-avea
părete-n trupul meu luminii sale,

şi-atunci, speriat, mă-ntorsei făr-a vrea,
crezând că-s singur, când văzui, vezi bine,
pământul negru numa-n faţa mea.

— "De ce tot bănuieşti?", privind spre mine
mi-a zis, întors cu-ntreaga faţă, solul,
"nu ştii că te conduc şi sunt cu tine?

E sear-acolo unde-mi zace golul
vestmânt prin care-umbream când am trăit;
Brindis l-a dat şi-l are azi Neapolul.

Şi-n faţă-mi dacă n-am nimic umbrit,
mai mult decât de ceruri nu te mire
că unu-ntr-altul razele-şi trimit.

Să rabde-asemeni corpuri chinuire,
şi cald şi frig, le face-acel ce vrea
s-ascundă cum le dă şi-această fire.

Nebun acel ce speră c-ar putea
pătrunde-a voastră minte vecinicia
ce ţine pe-unul în trei feţe-n ea.

Să fiţi voi, oameni, mulţumiţi cu quia!
De-aţi fi putut vedea voi totul clar,
de ce-ar mai fi născut atunci Maria?

Dar n-aţi văzut dorindu-i în zadar
şi-atari a căror minte-ar fi-mpăcat-o
dorinţa ce li-e-acum etern amar?

Eu zic de-Aristotel, şi zic de Plato,
şi de-alţii mulţi". Şi-ngândurata frunte,
tăcut şi tulburat, el şi-a plecat-o.

În vremea ast-am fost sosiţi sub munte
şi-aflarăm mânecu-i aşa pieziş,
că nu-s pe lume-agile tălpi să-nfrunte.

Cel mai pustiu şi mai râpos costiş,
la Lierici şi Turbi',-ar fi uşoară
şi-o largă cale-n rând cu-acest costiş.

— "Mai ştiu eu p-unde-acest urcuş scoboară",
vorbi Virgil şi-oprire-n paşi a pus,
"să-l poat-urca şi-un om care nu zboară?"

Pe când privea-n pământ, pe gânduri dus,
şi-n sineşi judeca acel părete,
iar eu cu ochii-umblam pe stânci pe sus,

văzui la dreapta şirul unei cete de spirite,
spre noi părând că vine şi nepărând,
c-aşa veneau de-ncete.

— "Ridică-ţi ochii că sosesc, în fine,
maestre, duhuri, să ne dea vrun sfat,
de n-ai puteri să-l afli tu prin tine."

Atunci privi şi el şi-asigurat:
— "Să mergem noi spre ei, că vin ca-n silă,
iar tu-n speranţa ta să fii-ntrămat".

Deşi spre ei noi mersem poate-o milă,
era-ntre noi şi-acum o-ndepărtare
cât zboar-o piatră dintr-o mân-abilă,

când, strâns sub poala stâncii-n nemişcare,
a stat grămadă-n loc întreg poporul,
cum stai şi-observi când nu ţi se prea pare.

— "Voi, cei cu bun sfârşit", conducătorul
aşa-ncepu, "vă rog, pe sfânta pace
de care-aveţi, cred eu, cu toţii dorul,

să ne-arătaţi în care loc se face
mai lină coasta spre-a sui şi noi;
când ştii mai mult, mai mult şi graba-ţi place."

Cum una-ntâi, când ies din staul oi,
ori dou-ori trei, şi, timide să iasă,
cu bot târât stau cele de-napoi,

ce prima face toate fac şi leasă
stau proaste-n loc, deşi nu ştiu ce este,
când prima stă, şi-n coaste i se-ndeasă,

aşa văzui pe primii dintr-aceste
ferice umbre cum, pornind, veniră
sfioase-n chip şi cu mişcări modeste.

Ci,-n clipa când la dreapta mea zăriră
lumina zilei ruptă-n mersul ei,
iar umbra mea pe stânci cum se resfiră,

au stat şi s-au retras puţin, iar cei
ce-n urmă-le veneau, fără să ştie
ce cauză au de stat, au stat şi ei.

Şi-atunci: — "Făr-a-ntreba, ştiut vă fie
că-i viu în carne-i omul ce-l vedeţi,
de-aceea-n drum lumina o sfăşie.

Deci nu vă mire, ci credinţ-aveţi
că, făr' de-un har ce Domnul i-l trimete,
el n-ar cerca să urce-aceşti păreţi."

Aşa a zis Virgil. Iar capul demnei cete:
— "Vă-ntoarceţi deci, iar noi venim urmând."
Şi-apoi şi-un semn cu-al palmei dos ne dete.

Şi-atunci: — "Oricine-ai fi, să-ntorci mergând,
îmi zise-un duh, a ta căutătură
şi vezi de m-ai văzut, poate,-oarecând".

Eu fix privii frumoasa lui statură:
gentil la chip şi faţa sa bălană
şi-avea la ochi, sub frunte,-o tăietură.

Smerit i-am spus că-n viaţa lui umană
eu nu-l cunosc; iar el: — "Priveşte-anume!"
şi sus, la piept, făcu să-i văd o rană.

Şi-apoi zâmbind: — "E Manfred al meu nume,
nepot Constanţei celei mari, o ştii;
deci, rogu-te, când vei ieşi la lume,

frumoasei mele fete,-ai cărei fii
sunt celor două ţări mândrii regale,
să-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.

Când fui ucis prin două răni mortale,
plângând mă detei rob celui ce vrea
cu drag să ierte-oricui orice greşale.

Păcate-avui cumplite-n viaţa mea,
dar largi sunt braţele eternei mile,
încât cuprind pe-oricâţi se-ntorc la ea.

De-ar fi cetit în domnu-aceste file
păstorul cosentin, cel de Clement
trimis a mă vâna-ntr-acele zile,

mi-ar sta, la capul punţii-n Benevent,
şi-acum a mele oase neatinse,
având ca pază greul monument.

Ci-acum le spală ploi şi-un vânt le-mpinse
afară din regat, pe lângă Verde,
şi-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.

Ci-atât cu-a lor blăsteme nu se pierde,
încât să nu găseşti pe Domnul iară,
cât timp speranţa dă vrun mugur verde.

E drept că,-n fine, chiar de se-ndreptară
acei ce-n anatemă-le au murit,
sub râpa asta au să stea afară

de treizeci de-ori timpul ce-au trăit
cu-al lor blăstăm, vro pie rugăciune
de nu le scade-al lor decret menit.

Tu vezi acum de-mi faci servicii bune
făcând să ştie buna mea Constanţa
cum m-ai văzut, şi-a mea interdicţiune,

căci multă ni-e la voi aici speranţa."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IV

Când ori durerea-n noi, ori voia-bună
cuprinde-a noastr-oricare vro simţire,
într-însa-ntregul suflet ni s-adună,

deci parcă de-alta n-are nici o ştire;
cu-aceasta baţi eroarea care crede
că sufletul e-n om cu triplă fire.

Deci, când aude omul sau când vede
ce-i ţine duhul prins de-o vrajă multă,
nu simte timpul ce grăbit purcede,

căci alta e puterea care-ascultă
şi de-alta sufletul robit ţi-l ai;
făţişă-i una, şi-alta ca ocultă.

Pe-acestea sigur însumi le-ncercai,
pe când mergeam, pe Manfred ascultându-l,
căci soarele pe cer s-urcase mai

cinzeci de scări şi n-am fost observându-l
când fúrăm unde-acele umbre-alese
strigară-n cor: — "Pe-aici e ce vi-e gândul!"

Spărturi mai mari în gardul său adese
c-un braţ de spini ţăranul şi le-astupă,
pe când în struguri bruna faţă iese,

decât pe unde el întâi, eu după,
intră Virgil pe-un gang şi, călători
pe-alt drum, de-acum lăsarăm sfânta trupă.

San Leo-l urci, la Noli te cobori,
şi până-n vârf Bismantua e lină
s-o sui pe jos, ci-aici aveai să zbori

cu iuţi aripi, zic eu, cu goana plină
a marelui meu dor, de-acela dus
ce-mi da speranţă şi-mi făcea lumină.

Urcam pe scocul ruptei stânci în sus,
că de-ambii săi pereţi având strâmtoare
şi-având genunchiu-n locul mânii pus.

Pe nalta culme-a râpei suitoare
ajunşi apoi, pe-un liber brâu ce-avea:
— "Maestre", am zis, "ce drum s-alegem oare?"

— "De-acum la vale nici un pas", zicea,
"şi, pân-om da de vrunul care ştie,
mereu câştigă-ţi munte-n urma mea."

Dar vârf avea, ce nu putea să-mi fie
văzut, şi-urcuş aşa pieziş, cum ai
în sfert de cerc spre centru-o mijlocie.

Eram trudit când astfel cuvântai:
— "Te-ntoarce, tată drag, şi mă priveşte,
că mor pe-aici, de nu te-nduri să stai!"

— "Tu numai pân-aici te mai trudeşte."
şi-un brâu, ceva mai sus, ca semn mi-l puse,
ce-ntregul deal pe-aici îl ocoleşte.

Aşa-mboldit de vorbele ce-mi spuse,
trudit m-am tras pe brânci în urma lui
şi-n urm-apoi sub tălpi şi-acesta-mi fuse.

Şezu aici şi el, şi eu şezui,
întorşi spre zori, pe-unde-am suit pe cale,
că-n urmă-şi a privi e drag oricui.

Privii dintâi spre-al mării mal în vale,
spre soare-apoi, şi-am stat uimit văzând
la stânga mea cărarea roţii sale.

Virgil a cunoscut miratu-mi gând,
cum stau privind că Febus vrea s-apuce,
pe-o cale dintre noi şi nord intrând,

şi-a zis aşa: — "Când Castor şi Poluce
ar fi-nsoţind pe cer oglinda care
şi jos şi sus lumina şi-o conduce,

cu mult mai mult vecin cu Ursa-Mare
vedere-ai roşul zodiac pe lume,
de n-ai ieşi din vechea sa cărare.

De vrei să vezi, apoi, aceasta cum e,
închipuie-ţi că muntele Sion
şi-acest de-aici stau pe pământ şi-anume

aşa că au un singur orizon,
dar două hemisfere; lunga stradă,
cea arsă cu-al său car de Faeton,

ăst deal pe-o parte-ar trebui s-o vadă
şi pe-alta celălalt, de iai aminte şi clar
tu judeci ce-am adus dovadă."

— "Ei, da, maestre, clar mai înainte
nicicând nu-mi fu aşa ce-acum discern
şi ce-mi părea dincolo de-a mea minte,

căci cercul mediu-al cercului suprem,
numit equator de-una dintre arte,
ce stă-ntre nord şi sud fixat etern,

ne stă, din cauza care-o spui, departe
atât spre nord, pe cât de la evrei
se vede-ndepărtat spre calda parte.

Dar vreau să ştiu, maestre-al meu, de vrei,
cât drum mai e? Căci suie-a coastei frunte
mai sus decât s-o văd cu ochii mei."

Iar el: — "E grea, atare-i acest munte,
urcarea-ntâi, ci-atât cât urci omoară
şi truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.

Când calea-ţi va părea aşa de-uşoară,
încât urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un râu al luntrei ce scoboară,

atunci vei fi la ţinta căii-n fine
şi-acolo vei afla şi-odihna dată.
Nu-ţi spui mai mult, dar astea le ştiu bine."

Dar nu-i fu vorba-ntreagă terminată
şi-un glas vecin: — "Dar poate vei avea
nevoie pân-atunci să şezi vrodată!"

Ne-ntoarse-această voce-acum spre ea,
şi-n stânga-ne văzurăm o pietroaie,
ce-ntâi nici eu şi nici el n-o vedea.

Am mers la ea şi-n dosul stâncii-o droaie
de duhuri sta, supt umbra ei, trântită,
cum face-un om când multă lene-l moaie.

Din ele-o umbră, ce-mi părea trudită,
şedea şi,-având genunchii-mbrăţişaţi,
ţinea-ntre-aceştia faţa ghemuită.

— "O, dulce tată, dintre-aceşti culcaţi
priveşte, am zis, pe cel mai leneş,
care să juri că ei cu lenea-s cununaţi!"

S-a-ntors şi ne-a privit mai cu-ndemnare,
dar nu mai sus de şold, aşa-ntr-un fel,
şi-mi zise-apoi: — "Tu du-te, că eşti tare!

Atunci l-am cunoscut şi, puţintel
deşi pe-ai mei plămâni truda stăpână,
ea nu m-opri să nu mă duc la el.

Când fui aproape, abia mai sus de mână
nălţîndu-şi ochii,-a zis: — "Văzuşi tu cum,
pe stânga, Feb teleaga lui şi-o mână?"

Cuvântu-i scurt şi-al feţii leneş drum
mi-aduseră puţin surâs pe buză,
şi-am zis: — "Belacqua, nu te plâng de-acum,

dar spune-mi tu ce lene-aşa de-ursuză
te-a prins aici? Îţi faci tu-ndătinatul
tabiet al tău? Aştepţi vro călăuză?"

Iar el: — "Ei, frate, ce mi-e bun urcatul,
căci tot nu m-ar lăsa la prag divinul
portar să intru spre-a-mi spăla păcatul;

căci are întâi să-mi facă-n jur seninul
atâtea roţi ca-n viaţa mea trecută,
căci până-n moarte-am tot împins suspinul.

Şi-o rugă pân-atunci de nu-mi ajută,
ieşind din inimi dragi Celui-de-Sus,
ce poate-a mea, cea-n ceruri neplăcută?"

Virgil era plecat şi,-urcând, mi-a spus:
— "Porneşte-acum! Vezi, soarele e-n focul
de-amiazi pe cer şi,-n marginea de-apus,

al nopţii-amurg acopere Marocul."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

Lăsând acele umbre şi plecând,
urmam deci urma dulcelui meu duce,
când, dindărăt, cu mâna arătând,

un duh: — "Ia vezi, că parcă nu străluce
lumina-n stânga celui de desupt
şi ca şi-un viu el pare-a se conduce!"

Când m-am întors, văzui că ne-ntrerupt
fixat eram de-a lor căutătură
eu, eu şi jos al zilei luciu rupt.

Atunci Virgil: — "Ce gând nebun te fură,
încât şi-urcării-acum zăbavă-ţi face?
De-aceşti de-aici ce-ţi pasă ce-şi murmură?

Urmează-mă, iar ei şoptească-n pace!
Fii tare ca un turn ce nu-şi clăteşte
coroana-n vânt, de-ar bate-oricum îi place.

Căci omu-n care-a pururi se goneşte
un gând pe-alt gând, delungă ţinta lui,
căci unu pe-altu-n fugă se slăbeşte."

Eu ce puteam, decât că: — "Viu!" să spui?
şi-am spus şi-acel obraz puţin avându-l
ce-adese face demn să ierţi oricui.

Pe munte-n acest timp, încunjurându-l,
venea spre noi, puţin mai sus, popor
cântând un Miserere-n cor, cu rândul.

Dar, când văzură că eu pui zăvor
luminii cu-al meu trup, schimbară glasul
şi-un lung şi sarbăd "O!" fu cântul lor.

Iar doi din ei îşi şi-nteţiră pasul
spre noi, spre-a ne-ntreba, ca o solie:
— "în care cerc vi-e dat aici popasul?"

Virgil atunci: — "Vă-ntoarceţi şi le fie
acestea celor ce-au rămas ştiute:
că-n trup acesta-i om în carne vie.

Din cauza umbrei lui, de-au stat umplute
de-uimire aşa, atât mai am de spus:
Onoare-i daţi, căci poate să v-ajute!"

Eu n-am văzut mai iuţi nici meteorii
s-aprindă-n faptul serii-a bolţii slavă,
nici soarele topind în august norii,

cum ei au curs la deal fără zăbavă
şi cum, ajunşi, porniră-n jos poporul
cum făr' de frâie cură-n câmp o stavă.

— "Sunt mulţi aceşti ce vin acum cu zorul,
vorbi Virgil, şi toţi cu vro rugare,
deci mergi încet şi-ascultă-le-n mers dorul."

— "O, tu, acel ce spre fericea stare
te duci cu trupul ce din mamă-l ai,
strigau venind, fă-ţi grabei alinare

să vezi de nu cunoşti pe vreunul, vai,
spre-a duce despre el în lume ştire!
De ce tot mergi mereu? De ce nu stai?

Noi toţi murirăm moarte-ntru cumplire
şi până-n moarte-am tot făcut păcate
şi-atunci ne-a luminat cereasc-albire,

încât, căindu-ne,-am ieşit iertate
din viaţa noastr,-amici cu Dumnezeu,
ce-acum prin dorul de-a-l vedea ne bate."

— "Oricât vă tot privesc", răspunsei eu,
"nu pot să vă cunosc. Dar, de vă place
să fac, aleşi părtaşi, ce pot să vreu,

vorbiţi şi vreu să fac, pe sfânta pace
pe care, alergând din sfere-n sfere,
s-o cat ăst duce ce-l urmez mă face."

Iar unul a-nceput: — "În buna-ţi vrere
noi credem toţi, chiar fără jurăminte,
de n-o fi poate-un caz să n-ai putere.

Eu unul deci, a toţi mai înainte,
de-i mai vedea tu ţara dintre statul
lui Carlo şi Romagna, ai aminte,

te rog, şi-n Fano fă-mi atât cu sfatul,
că doar prin rugi ei poarta-mi vor deschide,
să-mi pot spăla cumplit ce-l am păcatul.

De-acolo fui, dar rănile perfide,
ce scurser-al meu sânge-n care-am stat,
îmi fură date-n ţări antenoride,

în cari eu mă credeam că-s mai vegheat.
Un d'Esti mi-o făcu-ntr-o ură care
mai mult-a fost decât îi fu iertat.

Spre Mira însă de cătam scăpare,
ajuns de ei la Oriac când fui,
aş fi şi-acum la cei ce au suflare.

Fugii spre bălţi şi-aci-ncurcat căzui
în trestii şi nămol şi, desfăcută,
în lac de sânge, viaţa mi-o văzui."

Şi-alt duh apoi: — "Cum vrei să-ţi vezi umplută
dorinţa ce te-a-mpins pe dealul sfânt,
cu buna mil-a mea tu mi-o ajută.

Din Montefeltre-am fost, Buonconte sunt;
Giovanna şi-alţii grija nu mi-o poartă,
de-aceea-mi port eu ochii-aci-n pământ."

— "Dar ce-ntâmplare, am zis, sau care soartă
te-a dus departe-atât de Campaldin,
că nu ştim unde-ţi zace haina moartă?"

— "Oh", zise el, "din jos de Casentin
o gârlă e şi-Archiano e chemată,
din sus de schit născută-n Apenin.

Spre locul unde-i cu-Arno măritată,
fugii pe jos, însângerând pământul
cu ce-mi scurgea străpunsa beregată.

Aci-mi perdui vederea, iar cuvântul
din urmă al Maicei nume-mi fu şi-apoi
acolo gol lăsatu-mi-am vesmântul.

Eu spui ce-i adevăr, tu-l du-ntre voi:
m-a prins un înger, îns-al tău, inferne,
strigă spre cel din cer: — "Tu mă despoi!

Ai dus, din el ce-avea dintre eterne,
răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună,
dar celeilalte-altfel îi voi aşterne!"

Tu bine ştii-n văzduhuri cum s-adună
vaporii uzi ce-n ploi se-ntorc de-ndată,
ce-urcând ajung în frigul de sub lună:

deci vrerea rea ce numai rău-l cată
unind şi minte, vânt şi fum stârni
cu-a sa putere firii sale dată.

Şi-n faptul serii văile-nvăli
din Pratomagno până-n jugul mare
cu nori şi ceru-aşa-l acoperi,

că-n apă s-a topit întreaga zare,
iar câtă ploaie nu putu s-o-nghită
pământu-n el, prin văi cătă scăpare

şi-apoi, cu alţi torenţi mai mari unită,
căzu-n regalul râu cu-atâta hui,
că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.

Află-ngheţatu-mi trup la gura lui
umflatul Archian şi-n Arn' mă-mpinse
şi crucea-mi desfăcu care-o făcui

pe piept, atunci când zbuciumul mă-nvinse;
purtat pe fundul lui apoi, curând
întreg în prada-i de nămol mă-ncinse!"

— "Ah, când tu-n lume vei fi-ntors, şi când
vei fi-ntrămat gustând călătoria,
vorbi acestui duh, alt duh urmând,

vorbeşte şi de mine-atunci! Sunt Pia,
îmi dete Siena trup, Maremma moarte:
O ştie-aceasta cel ce-n cununia

cea nou-a mea inelul vru să-mi poarte."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VI

Când sparg un joc de zar, cel ce-a pierdut
rămâne trist şi-aruncă singur ţinte
şi trist repetă cum ar fi făcut;

cu celălalt merg toţi, care-nainte
şi care-n urma lui, şi, dându-i coate,
din lături altul îi aduce-aminte.

El nu stă-n loc, ci-ascult-ale lor toate,
iar cui îi dă se mântuie de el
şi scapă de-mbulziş astfel cât poate.

Aşa-ntorceam eu faţa-n desu-acel
popor sosit, spre toţi de lângă mine,
şi-aşa, prin promisiuni, scăpam la fel.

Şi pe-aretinul cel de mâni haine
ucis, de Ghino Tacc', aci-l văzui
şi-acel ce-n goană se-necă-n rovine.

Era şi-acel pisan, din cauza cui
Marzucc' cel bun aşa de demn păruse
şi mâni tindea spre cer, în plânsul lui,

Novell', şi d'Orso, ca şi-acel ce fuse
prin pizme şi-ură dat peririi pradă,
dar nu prin vina proprie, cum îmi spuse.

Eu zic de Della Brossa, deci să vadă
stăpâna din Brabant, cât timp e vie,
ca nu-ntr-o turmă mult mai rea să cadă.

Iar, când fui liber de-umbrele cari mie
astfel mi se rugau, spre-a fi-n putinţă
prin ruga mea mai iute-n cer să vie,

am zis: — "Tu-mi pari că negi cu stăruinţă,
tu, facla mea,-ntr-un text al tău că poate
să schimbe-o rug-a cerului sentinţă;

dar asta e ce-o cer acestea toate.
Sperează ei zadarnic aşadară,
ori spusa ta eu n-o-nţelesei, poate?"

Răspunse el: — "Scriptura mea e clară
şi nici nu sper-aceştia nebuneşte,
de judeci drept, nu cum ar fi să pară.

Dreptatea cea de veci nu se clinteşte,
că umple-n clip-o dragoste-nfocată
ce-acestor inşi pe-ncet li se-mplineşte.

Iar, unde-am spus acel cuvânt odată,
nu se spăşea prin rugă nici o vină,
căci ruga sta de cer îndepărtată.

Dar nu te-opri pe-o chestie-aşa de fină,
de nu te-ndeamn-acea conducatrice
ce dă-ntre minte şi-adevăr lumină.

Eu nu ştiu de-nţelegi, zic de Beatrice.
Pe culmea ăstui munte-acolo sus
vedea-o-vei senină şi ferice."

— "Să ne grăbim, deci, duce-al meu, am spus,
căci nu mai sunt trudit ca mai nainte,
şi iată dă şi-n umbre-al serii-apus."

— "Vom merge azi, răspunse-al meu părinte,
atâta cât ţi-e scris să te ridici,
dar altfel lucrul e, nu cum ţi-e aminte.

Căci pân-atunci vedea-vei, tot de-aici,
venind pe cel ce după deal dispare
şi-aşa că raza-i n-o s-o mai despici.

Vezi colo îns-un duh, stând singur, care
spre noi acum priveşte cu-aţintire:
ne-o spune-acesta pe-unde-avem cărare."

Ne-am dus la el. Cu ce despreţuire
ăst duh lombard şi cât de mândru sta,
mişcând încet onesta lui privire!

El nu ne-a zis nimic, ci ne lăsa
s-urmăm în mers, ci-al nostru mers urmându-l
cum face-un leu, când stă-n odihna sa.

Virgil se duse-aproape-atunci, rugându-l
să-i spuie-un drum pe unde urci mai bine,
ci,-al său răspuns el nu-ntrebării dându-l,

de viaţă ne-ntrebă, de ţară-n fine.
— "Din Mantua...", -nceput-a aşadară,
iar umbra-ntreagă, concentrată-n sine,

grăbitu-s-a, de unde-a stat, să sară
şi: — "Mantovane", a zis, "eu sunt Sordell".
Şi unul p-altu-atunci se-mbrăţişară.

Oh, slujnico Italie, trist ospel
şi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,
nu doamnă de provincii, ci bordel!

Acel prea nobil duh, cum fu cu totul
grăbit, la singur sfântul nume-al ţării,
să-şi strângă-n braţe-astfel compatriotul!

Şi-acum trăiesc în focul dezbinării
cei vii ai tăi, mâncându-se câineşte,
câţi au un şanţ şi-un zid al apărării.

Ai mării ţărmi, nemernico,-i priveşte
în jurul tău şi caut-apoi în tine,
de-ai vrun partid ce-n linişte trăieşte!

Dar ce-ţi făcu-mpăratul ţie bine
că-ţi dete frâu, când gol e locul şeii?
căci făr' de el, n-ar fi aşa ruşine.

Ah, neam ce-ar trebui şi-orânduielii
să-i fii supus şi-n şea să laşi cezarul,
de ştii ce-ţi scrie domnu-n evanghelii!

Nu-ţi vezi turbat zburdându-ţi armăsarul,
căci n-ai ştiut din pinteni să-l struneşti,
când frâu-n mâni ţi-l dete-odată harul.

Germane-Albert, tu, cel ce-l părăseşti,
că-l vezi nebun în furia lui drăcească,
în loc să-i sari în şea să-l stăpâneşti,

din stele cadă furie cerească
pe capul tău, şi nouă şi deplină,
încât al tău urmaş să se-ngrozească,

căci printr-a ta şi-a tatălui tău vină,
ţinuţi dincolo prin nesaţ, procleţii,
ne stă pustie-a regnului grădină.

Hai, vezi Montecchi tăi şi Cappelleţii
şi-ai tăi Monalzi, o, tu nepăsătorul,
pe-aceia trişti şi-n drum pe-aceştia, bieţii!

Hai, vezi, cumplite, cum îţi sug poporul
baronii tăi şi curm-a lor păcate
şi vezi cât de vegheat ţi-e Santafiorul!

Hai, vezi cum Roma ta, plângând, se zbate
şi zi şi noapte,-o văduvă săracă:
— "De ce nu eşti cu mine,-o, tu,-mpărate!"

Hai, vezi cum se iubesc ai tăi! şi, dacă
pierduşi de noi de tot compătimirea,
ruşine propria faim-atunci să-ţi facă!

De pot să-ntreb, tu, cel ce răstignirea
În lume-o suferişi, supreme Joi,
sunt ochii drepţi ai tăi întorşi airea,

ori poate pregăteşti tu lucruri noi
în vecinicul tău sfat, spre-al nostru bine,
departe-adânc şi ne-nţeles de noi?

Căci toate-ale Italiei ţări sunt pline
de domni tirani şi orişice lichea
ce intră-n vrun partid Marcel devine!

Tu poţi fi fără griji, Florenţa mea,
căci nu te poate-atinge-atare-acuză,
căci neamul tău e just şi-i just ce vrea.

Mulţi au dreptatea-n ei şi-o ţin sub spuză
spre-a nu veni la arc în chip nebun,
ci-ai tăi o au în guri! Şi, de refuză

să puie-un umăr mulţi la greu comun,
poporul tău, sărind grăbit, răspunde,
chiar nechemat, la greu: — "Ba eu mi-l pun!"

Fă-ţi albe zile deci, căci ai de unde,
şi-averi ai tu, şi pace, şi măsură;
de-i drept ce zic, vin vremi şi n-or ascunde.

Atena, vai, şi Sparta, cari făcură
vestite legi şi-atâta de civile,
ce slabă minte-n bunul trai avură

cu tine-n rând, căci astfel de subtile
măsuri tu ţeşi, că, ce-n octombrie legi,
n-ajunge-a sta-n noiembrie zece zile.

De când ţii minte, cât amar de legi
tu n-ai schimbat, şi datini, şi guverne,
şi banii tăi, şi-a tale membre-ntregi.

Dar, minte dacă ai şi poţi discerne,
vedea-te-vei la fel cu-acel bolnav
ce, negăsind odihnă-n chin pe perne,

se-ntoarce-ades spre-a nu-i părea grozav.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VII

A lor oneste-onoruri şi senine,
când fúră-n rând de trei ori repetate,
Sordel s-a tras zicând: — "Şi-acum, voi cine?"

— "Pe când erau nedemni cei morţi să cate
această coastă, ca spre cer să suie,
de-August îmi fură oasele-ngropate.

Eu sunt Virgil, iar cerul al meu nu e
printr-alt păcat decât că nu crezui."
Aşa-ncepu maestrul meu să spuie.

Precum acel ce vede-n faţa lui
deodat-un fapt ce-l umple de mirare,
crezând şi nu, zicând ba e, ba nu-i,

Sordel, plecându-şi ochii,-a stat atare.
Venind apoi, l-a-mbrăţisat umil
pe unde-un prunc s-agaţă de-omul mare.

— "Oh, glorie-ntre latini, al cărui stil
dovezi, ce poate-al nostru grai, ne dete,
şi-a ţării mele-onoare-n veac, Virgil!

Ce graţie-ori merit vru să mi te-arete?
şi spune-mi tu, de-s demn de-al tău cuvânt,
de vii din iad, din care cerc, poete?"

— "Prin toate-ale durerii cercuri sunt
venit aici, a zis, şi fac aceste
mânat de-o doamnă din imperiul sfânt.

Şi nu făcând, ci nefăcând îmi este
pierdut ce tu doreşti, supremul bine,
de care eu târziu am prins de veste.

Un loc e-n iad şi-o noapte făr' de fine
ni-l face trist, nu cazna, şi-ntristaţi
noi nu-n urlări ne plângem, ci-n suspine.

Acolo stau cu pruncii cei curaţi,
pe care-i duse moartea mai nainte
de-a fi de culpa-ntregii lumi spălaţi;

acolo-s cei ce n-au ştiut trei sfinte
virtuţi, trăind, dar pe-altele, pe toate,
lipsiţi de-orice păcat, le-avur-aminte.

Dar dă-ne-un semn, de ştii şi de se poate,
la locul de-unde propriul purgator
îşi ia-nceput, ce drum mai scurt ne-ar scoate?"

N-avem aici anume loc. Cum vor,
şi-n sus, şi-n jur, oricine poate trece;
cât pot să merg, îţi stau conducător.

Dar vezi că ziua-ncepe să se plece,
iar noaptea-n sus nu poţi sui, deci cată
s-aflaţi un loc mai bun spre-a o petrece.

La dreapta-ne sunt umbre-aici îndată;
de vrei, te duc la ele şi-i avea
plăcere-a şti ce soartă le e dată."

— "Dar cum, a fost răspunsul, dac-ar vrea
să suie-n duh, e, poate, că nu-l lasă
altcineva sau e că n-ar putea?"

Văzui în ţărn-o linie cum apasă
cu degetul şi: — "Ziua dac-apune,
nu poţi să treci nici dunga asta trasă,

dar nu c-alt lucru piedecă ne-ar pune
decât negroarea nopţii-a ne sui,
că-n vrerea noastr-orice puteri răpune.

Poţi noaptea-n jos să mergi cât ai voi,
poţi coastei face-ocol, dar e-n orbie,
cât timp ni-e sub picioare-ascunsa zi."

Virgil, ca şi cuprins de-uimire vie,
răspunse-atunci: — "Deci du-ne unde-ai spus
că starea-n loc plăcut-o să ne fie".

Puţină cale noi de-aci ne-am dus,
când şi văzui că dealul se desface
făcând o vale ca şi-n lume sus.

— "Vom merge-acolo unde coasta face
din sine-un sân, a zis, şi noul soare
vom sta să-l aşteptăm acolo-n pace."

Era-ntre clin şi oblu-o cotitoare
potecă-n vale, ce ne duse-n locul
în care-al văii limb aproape moare.

Curat argint şi aur roş ca focul,
smarald în clipa când îl frângi, seninul
eben lucios, şi purpura, şi cocul

învinse-ar fi rămas acolea-n plinul
de flori şi ierburi sân cu strălucirea,
precum de-al său mai-mult e-nvins puţinul.

Nu numai c-a depins acolo firea,
ci-a mii de-odoruri o dulcoare rară
fac dulce-amestec neştiut airea.

Şi duhuri, ce pe pajişti s-aşezară,
cântau aci Salve Regina-n cor,
pe cari din deal nu le vedeai de-afară.

Sordel, al nostru-aici conducător:
— "Cât timp puţinul soare n-o să cadă,
nu-mi cereţi să vă duc în valea lor.

Mai bine-ale lor feţe-o să se vadă
şi-a lor mişcări aici, pe culme stând,
decât fiind cu dânşii-ntr-o grămadă.

Acel ce şade cel mai sus, părând
c-ar fi negles ce-avea să făptuiască
şi vezi că nici nu cântă cu-alţii-n rând,

Rudolf a fost şi-ar fi putut s-oprească
Italia de-a peri de răni, de care
târziu va fi alt braţ s-o lecuiască.

Vecinul său, ce-l mângâie, cum pare,
domni pământu-acelor văi ce drum
prin Molda-n Elba-şi fac, prin Elba-n mare,

şi-i Ottokar, mai bun ca prunc de cum
e fiu-i Venceslau, de barbă plinul,
ce-n lene şi-n desfrâu se-ngraşe-acum.

Şi-acel Născior, ce pare, cu vecinul
cel blând la chip, în foarte intim sfat,
muri fugind şi desflorându-şi crinul.

Vezi cum îşi bate pieptul, desperat,
şi vezi pe celălalt, ce,-oftând fierbinte,
din palme-obrajilor făcut-a pat:

Sunt ciumei Franţei socru şi părinte
şi-au inimi triste-aşa de-amar durute
de viaţa lui cea rea şi făr' de minte.

Iar cel cu membre-aşa de mari părute,
ce cântă-n rând cu cel cu mare nas,
fu-ncins cu brâu-a tot ce e virtute.

Şi, rege după el de-ar fi rămas
acel flăcău ce-n dosul lui se vede,
virtutea s-ar fi scurs din vas în vas,

cum nu poţi spune de-alt al său erede,
căci Frideric şi Iacob au azi ţară,
dar ce-i mai bun nici unul nu posede.

Umana probitate creşte rară
pe crengi în sus, căci vrea să fie-astfel
acel ce-o dă, ca lui să i se ceară.

Şi Cârnului şi şi-altui Petru,-acel
de care plânge-Apuglia şi Provanţa,
aceste-ocări li se cuvin la fel.

Aci-ntre pom şi germene-i distanţa
cât e-ntre Mărgărita şi Beatrice
cu soţul lor şi, cu-al ei soţ, Constanţa.

Pe-al Angliei rege-al traiului simplice,
Enric, deoparte stând, priviţi-l voi;
el fu-n vlăstare-o plantă mai ferice.

Iar cel ce şade mult mai jos, apoi,
privind spre ceruri, Wilhelm e, marchezul,
de-al cui cu-alexandrinii lung război

şi Montferratu-i trist şi Canavezul."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IX

În dulcele său pat lăsând iubitul,
amanta lui Titon cel vechi, aşa
albind la orizont tot răsăritul,

de pietre scumpe fruntea ei lucea,
tocmite-n chipul friguroasei fiare
a cărei coadă, când loveşte,-i rea.

Iar noaptea două stări, cum ea le are,
făcuse,-urcând spre locul unde stam,
şi-aripi acum plecá spre-a treia stare,

când eu, ce încă aveam ce-mi dete-Adam,
căzui de somn, ca cel ce nu mai poate,
pe iarba unde-aceştia cinci eram.

În ceasul, deci, când rândunica scoate
jălitu-i plâns spre-a zorilor lumină,
aminte-având întâiu-i bocet, poate,

când mintea-n noi e mult mai peregrină
din carnea ei şi mai negânditoare,
şi-a ei vedenie-aproape e divină,

părea că-n vis eu văd, plutind în soare,
cu pene de-aur un vultur, ce-n zbor
cu-ntinse-aripi stă gata să scoboare;

părea că este-acolo unde-n nor
peri, lăsându-şi soţii, Ganimede,
când smuls el fu şi dus in sfântul cor.

Gândeam: "El stă pe-aci, aşa se vede,
din simplu obicei, căci poate-alt loc
de-a fi prădat de el nedemn îl crede."

Păru apoi că-n larg rotitu-i joc,
cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse
şi-n sus cu el mă duse până-n foc

şi parc-aici şi eu şi el s-aprinse.
Şi-atât m-ardea închipuitu-acel
pojar de sus, că somnul meu se stinse.

Nu cred c-Ahil s-a deşteptat
altfel, rotind în jur priviri ce-nmărmurise
de-atâta loc străin pe lângă el,

când mamă-sa lui Chiron i-l răpise
şi-l duse-n Schiros, adormit pe braţă,
de unde-n urmă-l scoase-apoi Ulise,

cum eu mă deşteptai, când, de pe faţă
perindu-mi somnul,-ngălbinii deodată,
ca omul când de-o mare spaimă-ngheaţă.

Văzui cu mine singur pe-al meu tată,
de două ceasuri soarele-n tărie
şi-n larg spre mare faţa mea-nturnată.

— "N-ai nici o grijă şi ştiut să-ţi fie
că-n bun loc stăm", vorbi conducătorul,
"deci nu scădea, ci-ncinge-a ta tărie!

Ajungi acum să vezi şi purgatorul.
Vezi largul zid ce-n jur îl cercuieşte,
iar unde pare rupt îi stă zăvorul.

Pe când al zilei fapt de-abia mijeşte,
iar sufletu-ţi dormea-n el, pe câmpia
pe care-atâta floare-o-mpodobeşte,

venind, o doamn-a zis: — "Eu sunt Lucia.
Să iau pe-acest ce doarme să mă laşi,
să-i fac mai lesne-astfel călătoria."

Cei trei la umbre-n vale sunt rămaşi.
Ea te-a luat şi, zi cum se făcuse,
în sus veni, iar eu pe-ai dânsei paşi.

Şi-aici te-a pus, dar mai întâi îmi spuse
cu mândrii ochi de-această sfântă-ntrare
şi-apoi şi ea şi somnul tău se duse."

Cum prinde-un om în dubiu-mbărbătare
şi schimbă-n siguranţă frica lui,
când verdele-adevăr în faţă-l are,

aşa şi eu, iar, când văzu că nu-i
în mine spaimă, cel ce-mi vru tot bine
porni pe deal şi-am prins şi eu să sui.

Tu bine vezi cum eu înalţ, creştine,
materia mea, să nu te mire dară
că pui şi duh mai mult ca s-o sprijine.

Şi,-aşa suind, eram unde de-afară,
ce-ntâi şi-ntâi o scorbură părea,
cum este-n zid firida ce-l separă,

văzui că-i poartă, şi că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
şi-având portar ce mut încă stătea.

Şi, tot mai larg privirile-mi ţintite
pe el, văzui că şade-n capul scării
c-un chip aşa că ele-mi fur'-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— "Voi doi de jos, aşa-ncepu a zice,
ce vreţi şi cine-i cel ce v-a condus?
Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!"

— "Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus."

— "Spre bine paşii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte!"

Spre ele-am mers; şi prima ca de var
era din piatră lucie, curată
şi lins-aşa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-, a doua, aspră şi bătrână,
şi-n lat şi-n lung în multe părţi crăpată;

şi-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-aşa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, şezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — "Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie."

La sfintele-i picioare m-aşternui,
cerându-i mila porţilor deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.

El şapte "P" pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf şi-apoi: — "Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni", îmi zise.

Culoare de cenuşe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
şi două chei a scos de sub veşmânt,

de-argint şi de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
şi-aşa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— "Când una dintre chei", ne zise el,
"o lesne-umblare-n broasca porţii-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
ştiinţă şi-artă a celui ce-o-nvârteşte,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă."

Când Petru mi le-a dat, a zis: — "Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte."

Şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
— "Intraţi", ne-a zis, "ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară."

Şi, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, şi tari, şi-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost aşa, văzând cum îi dispare
Metell' cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
şi parc-a fost Te Deum ce-au cântat
şi-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

Şi, ce-auzeam, în mine-a deşteptat
o stare-aşa precum ţi-e sâmţământul
când voci şi-organe cânt-amestecat

şi-acum auzi, şi-acum n-auzi cuvântul.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Când fui intrat deci şi pe poarta care
rămâne-nchisă prin iubire rea,
căci strâmbul drum ca drept atunci îţi pare,

cu zgomot auzii cum ne-o-nchidea.
Acum, de m-aş fi-ntors s-o văd, creştine,
ce scuze-aş fi avut la vina mea?

Suiam pe-un drum ce-n cotituri se ţine,
prin strâmtul scoc din stânca despicată,
la fel c-un val ce fuge şi revine.

— "Puţin aici de-atenţie-acum ne cată
s-uzăm, a zis Virgil, mereu spre-a fi şi-aici,
şi-aici de partea undulată."

Dar lucru-acesta paşii ni-i rări,
aşa că mai curând ştirbită lună
ajunse-n patul ei spre-a s-odihni

decât noi doi din strâmta văgăună.
Dar, când am fost deasupra-n rotogol,
în locu-n care muntele s-adună,

eu prea trudit, şi despre-al nostr-ocol
nesiguri ambii, stetem pe-o câmpie
cum nu-i pustiu să aib-un drum mai gol,

din malul de-unde golu-i face ie
la nalta coastă-ntruna suitoare,
de trei ori cât un om putea să fie.

Şi, cât am dat vederii-aripi să zboare
prin cerc la dreapta şi la stânga mea,
la fel părea întreaga-ncingătoare,

dar şi văzui, pe când pe dânsa nici
n-am fost făcut vrun pas, că râpa-i lată,
ce n-avea nici un drept "urcuş" să-i zici,

era de-o albă marmură şi-ornată
cu-atari sculpturi că nu vrun Policlet,
ci-ar fi rămas chiar firea ruşinată.

Trimisul cel ce-aduse-acel decret,
prin care-a multor veacuri plânsă pace
deschise cerul cel de mult secret,

în faţă-ne apăru şi-aşa verace
scobit şi-atât de dulci mişcări avea,
că nu părea să fie-un chip ce tace.

Să juri că zice Ave, căci stetea
în faţă ea, ce-avut-a harul cheii
iubirei cei de veci spre-a-i descuia

asemeni cerii-al său sigil purtându-l,
aceste vorbe: "Ecce-ancilla Dei."

— "Nu-ţi pune numai într-un loc tot gândul!"
vorbi Virgil; iar eu, pe partea lui,
în care-avem noi inimile,-avându-l,

privii şi mai departe şi văzui,
pe partea-n care-aveam pe-al meu părinte
era acel ce-mi ajută să sui,

scobită-n piatră altă-ntâmplăminte;
şi, vrând mai clară-n ochi să mi s-arate,
trecui pe lângă maistru mai nainte.

Erau aici în marmură săpate
un car cu boi şi-ntr-însul arca sfântă
şi cum oficiul, necerut, te bate

şi multă gloată-n şapte coruri frântă,
cântînd aşa, că simţurile mele:
"nu cântă", unul şi-altul zise: "cântă".

Şi-al jertfei fum îl arătau acele
sculpturi aşa, că ochii mei şi nasul
cu "nu" şi "da" gâlceavă-avea-ntre ele.

Şi-umilul David, precedându-şi vasul
cel sfânt, mai mult şi mai puţin de-as'dată
decât un rege,-n salt avându-şi pasul

şi poala-n brâu, iar la un geam, mirată,
privea Melhola la el din palat
ca şi-o femeie tristă şi-ofensată.

Trecui şi mai nainte de-unde-am stat,
să văd de-aproape-alt chip pe-acel perete,
ce-albea după Melhola-nfăţişat.

Înalta glorie-n faţă-aici îmi stete,
a prinţului roman, valoarea cui
izbândă mare lui Grigorie-i dete.

Eu de-mpăratul, de Traian vă spui,
şi-o văduvă-ntr-un plâns amar, şi-al gurii
şi-al ochilor, s-a prins de frâul lui.

Vuia tot câmpu-n goana călcăturii,
de roibi şi-oşteni, şi-n vânt, peste cesar,
stindarde de-aur îşi mişcau vulturii.

Şi biata, ea-ntre-atâţi, plângând amar:
— "Răzbună-mi, doamne, dup-a ta putere,
pe fiul mort, să nu plâng în zădar!"

El da răspuns: — "Aşteapt-acum, muiere,
pe când mă-ntorc." Iar ea: — "Stăpâne bune,"
ca cel ce n-are-astâmpăr în durere,

"dar dacă nu te-ntorci?" El: — "O să-l răzbune
urmaşul meu." Iar ea: — "Al altui bine
ce-ţi este bun, când uiţi pe-al tău?" şi-i spune

Traian: — "Fii mângâiată! Se cuvine
să fac ce-mi ceri, acum, şi nu apoi,
dreptatea vrea şi mila mă reţine."

Acel ce-n veci nu vede lucruri noi
aceste vorbe le-a sculptat văzute,
dar nou ni-e nouă, căci nu-l vezi la noi.

Pe când mă desfătam privind plăcute
imagini de smerenie-atât de mare,
mai dragi, ştiind de cine-au fost făcute:

— "Dincoace, iat-un stol acum apare,
vorbi Virgil, ci-atâta vin de grei!
Ne-or spune-aceştia pe-unde-avem cărare."

Şi,-atenţi să vadă-ntruna ochii mei
tot nouă stări, şi-n ele-având plăcere,
n-au fost târzii în zborul lor spre ei.

N-aş vrea să simţi, creştine, vro scădere
în bunul tău propus, de-auzi ce plată
drept, vai, greşelii Dumnezeu ne cere.

Tu nu cătá spre-al caznei chip, ci cată
urmarea ei, căci, orice-ar fi să fie,
nu poate-ntrece marea judecată.

Şi-aşa-ncepui: — "Nu oameni par să vie
spre noi acolo, dulce tat-al meu,
dar nu ştiu ce-s, aşa sunt prins de-orbie."

El zise-atunci: — "Martiriul lor cel greu
pe care-l au aşa-i îngenunchează,
că-ntâi şi-ntâi m-am îndoit şi eu.

Dar fix priveşte-acum şi-i cercetează
cum vin purtând pietroaie-n spate
puse şi-acum şi vezi cum fiecare-oftează."

Vai, bieţi creştini trufaşi, făpturi răpuse,
cari, orbi de ochii minţii noastre, vrem
la ţel s-ajungem pe cărări opuse,

voi nu vedeţi că numai viermi suntem,
născuţi spre-a deveni cereştii fluturi
ce zboară slabi la judele suprem?

Ce-umblaţi fuduli prin nalte-aşa ţinuturi,
o, voi, insecte încă nedepline
ca viermii-acei rămaşi întru-nceputuri?

Precum balcoane-ori streşini să sprijine,
ca stâlp, un chip de om vezi câteodată,
cum strânşi genunchii el la piept îi ţine,

de-l vezi tu simţi durere-adevărată
de chinu-nchipuit din el, atare
stârcire-aici aceşti căzniţi arată.

Drept e că, după piatra mic-ori mare,
erau stârciţi puţin, ori mai-de-tot,
dar cel cu cea mai multă-n el răbdare,

plângând, parcă zicea: — "Eu nu mai pot!"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiţii ce-mprejur îi ai,

puterea şi-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ţi mulţămi de dulcea ta suflare.

Şi vie-ţi pacea-mpărăţiei sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ţi dă şi-al îngerilor cor
a sa voinţă-n cântece de-osana,
aşa să-ţi dea şi oamenii pe-a lor.

Şi dă-ne şi-azi şi-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm şi-aflăm prihana.

Şi, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greşală
şi nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-aşa de-uşor se-nşală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Şi lor şi nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

şi,-ocol făcând, au trudele gradate
şi toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând şi-astfel, dincoace pentru ele
cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-şi spele
lumescul semn, ca limpezi să ia zborul,
uşoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-aşa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Şi, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
vă rog să ne-arătaţi pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinţ-a şti pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-uşor şi-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aş fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaş povară-mi zace
şi-mi ţine capu-aşa de-adânc plecat,

privire-aş eu pe-acest ce-i viu şi tace
să-l văd, că poate-odată-l cunoscui
şi-a fi de cazna mea durut l-aş face.

Latin şi-al unui prinţ din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu ştiu de-i cunoaşte-ţi faima lui.

De vechiu-mi neam şi faptele de-aramă
a moşilor fui ăst fel de semeţ,
încât, nesocotind obşteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreţ,
că fui ucis, precum în Sienna ştie
şi-n toată ţara ei orice drumeţ.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toţi ai mei fârtaţi a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer mă are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
şi-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, mă cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ţinând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenţia mă-ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu eşti Oderis,
a Gubbiei fală şi-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
şi-i gloria-ntreag-a lui, şi-a mea e-n parte.

Ce spui, fireşte, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Şi-atari trufii aici au să se spele;
şi nici aici n-aş fi, dar în căinţă
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putinţă!
Spre vârf verdeaţ-abia i-o vezi şi nu e,
de n-o ajung şi timpi de nepriinţă.

Crezu,-n pictur-, a fi şi Cimabue
stăpân a tot şi-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Aşa şi-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp şi poate-i şi născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din faţă,
schimbând numirea sa după ţinut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viaţă
în ani cărunţi, decât din carnea vie
ieşind pe când te poartă doica-n braţă,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o ştim cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în faţa mea, cu greul drum se luptă,
şi-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deşi i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florenţa ce fusese
sumeaţ-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-aşa, c-abia veni şi nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea să sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, şi-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufaşul ţel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Aşa a mers şi merge-aşa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos şi nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
aşa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice ruşine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerşetorii

şi, ca să-şi scoaţ-amicul din suspine
şi temniţa lui Carlo, el aici
cerşea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ţi spui mai mult şi-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece şi vecinii
aşa-ţi vor face-ncât o să-ţi explici.

Şi-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Mergeam acum cu umbra cea-ncărcată
ca boii-alături, când în jug îi pui,
cât timp mă-ngădui prea-bunul tată.

Dar, când mi-a zis: — "Desparte-te şi sui.
că-i bine-aici cu vâsle şi vântrele
să-mping-un om cât poate barca lui,"

dând dreptu-i stat înfăţişării mele,
cum faci când vrei să pleci, deşi-mi erau
gândirile smerite-acum şi grele,

eram în mers şi paşii mei urmau
cu drag pe-ai lui Virgil, făcând dovadă
şi-ai lui şi-ai mei ce sprinten umblet au.

Când iar mi-a zis: — "Las-ochii tăi să cadă
spre-a fi cu spor cărarea ta nainte,
să faci şi locul de sub tălpi să-l vadă."

Precum scobesc pe lespezi de morminte
întregul chip, aşa cum îi fusese,
al celui mort spre-a fi de-adus aminte

şi-a da cu el prilej de-a plânge-adese
prin boldul evocării care poate
să-ncindă foc în sufletele-alese,

aşa văzui, ci mult mai bine-n toate
prin arta lor, figuri pe colnicel
cât brâu ca drum din sineşi coasta-l scoate.

Văzui deoparte cum superbul cel,
mai bun creat cum n-a fost altul nime,
din cer cădea-ntr-al fulgerului fel.

Văzui, străpuns de foc din înălţime,
întins Briar cum zace, de-altă parte,
cu mortu-i trup pământului greime.

Văzui pe Pallas, pe Timbreu şi Marte,
armaţi pe lângă Zeus, privind răzleţe
mari membre de-uriaşi pe câmp departe.

Văzui sub poala naltei fortăreţe
pe Nimrod ca năuc privind popoare
ce-au fost cu el în Sennaar semeţe.

O, Niobe, cu ce priviri de-oroare
priveai copiii tăi, sculptaţi pe stradă,
de şapte-ori doi, cum unul-unul moare!

O, Saul, tu, în propria ta spadă
ce mort păreai pe Gilboe juratul,
nici roua-n veci nici ploi să nu mai vadă!

O, tu, nebun-Arahne, pe-ncurcatul
ţesut al tău, ce scump plăteai o toană,
păianjen trist făcându-te păcatul!

O, Roboam, n-aveai aci-n icoană
trufaşul chip ce-ameninţa, ci-n carul
gonit de-ai tăi fugeai cumplită goană!

Scobit era pe aspra piatr-amarul
lui Alcmeon, cel ce-a făcut să-i pară
aşa de groaznic mamei sale darul.

Scobit era cum fiii s-aruncară
pe Sancherib în templu-n care stete
şi-ucis acolo-n capişte-l lăsară.

Scobit era ce-amară moarte-i dete
lui Cir, când zise-n furie Tamirii:
"Tu sânge bea, că de-asta-ţi fuse sete."

Scobit era cum au fugit asirii
când mort fu Olofern şi, totodată,
şi jalnicele moaşte-ale cumplirii.

Văzui şi Troia-n pulvere-aruncată;
o, Ilion, ce ticălos şi-umil
scobit e chipul care-aici te-arată!

Ce maistru-a fost al cui penel sau stil
făcu figuri şi umbre-aici de care
se poate-uimi şi-un duh cât de subtil?

Par morţi cei morţi, iar viii vii, şi clare
nu le-au văzut cei ce-au văzut ca mine
cât timp urmam plecat acea cărare.

Şi-acum te mai mândreşte,-o, tu, creştine,
călcând de sus şi nasu-n nori purtându-l,
ca drumul rău să nu ţi-l vezi supt tine!

Făcurăm drum mai mult pe deal, urcându-l,
şi drum mai mult şi soarele-a-mplinit,
decât credeam eu cel aiuri cu gândul,

când cel care mergea, mereu ţintit
numa-nainte,-a zis: — "În sus priveşte!
Nu-i timp de-a merge-astfel şi-aşa robit,

căci iat-aici un înger se găteşte
să vie cătră noi şi-a sa solie
a şesea serv-a zilei şi-o-mplineşte.

Şi-n grai şi-n ochi s-aduni cucernicie,
să-i plac-a ne pofti, şi-aminte ai
că ziua asta-n veci n-o să mai vie."

Cu-ndemnul său atât mă-ndătinai
să nu pierd vremea,-ncât povaţ-obscură
el nu putea să-mi dea-ntr-al limbii grai.

Spre noi veni frumoasa creatură,
în alb vestmânt şi-n chip având lucoare
cum Venus pare-n zori în zare pură.

El braţe-a-ntins şi-aripi ca vrând să zboare
şi-apoi: — "Veniţi! aşa-ncepu să zică.
Sunt scări aici, de-urcat de-acum uşoare."

Urmând chemării: — "O, rari ce se ridică!
Vai, neam uman, născut spre-a te urca,
de ce cazi tu de-o boare-oricât de mică?—

ne-a dus deci unde-o scară-n stânci era,
m-atinse-apoi cu-aripa sa pe frunte
şi-un singur drum mi-a spus că voi afla.

Precum la dreapta, spre-a sui pe munte,
la templul care,-o, bine cârmuite
oraş, stă-n deal, când treci a văii punte,

ş-alină-al coastei clin prin scări cioplite
şi puse-aici din vremi mai cumsecade
pe când şi cot şi-ocale-au fost cinstite,

căci nu e timp aşa s-alină râpa care cade
şi-aici pieziş de sus, din cerc vecin,
dar ambii umeri piatr-aici ţi-i rade."

Şi voci, pe când eram intraţi deplin,
cum nu pot fi la noi nicicând rostite,
cântau: — "Ferice-acei cu duh puţin!"

Ah, aste porţi cât sunt de felurite
de cele din infern! Aici cântări
te-ntâmpină, şi-n iad urlări cumplite.

Suiam acum pe-acele sfinte scări
şi mult mai dulci de cum păreau de-afară
le-aflam în fuga sprintenei urcări.

Şi-am zis: — "Maestre,-o, spune-mi ce povară
aşa de grea din spate-mi se desprinse,
că nici un greu nu simt urcând pe scară?"

— "Când slovele ce-acum aproape-s linse
pe fruntea ta, dar tot mai au putere,
vor fi ca-ntâia toate şase stinse,

picioarele-ţi vor fi de buna-ţi vrere
învinse-astfel, că nu le va mai fi
suirea-n sus o trudă, ci plăcere."

Ca cel ce merge,-având, fără de-a şti,
pe cap ceva, şi-ncepe-a şti că-l are,
că-l fac al altor semne-a bănui,

şi duce-o mână deci spre-ncredinţare
şi cată şi-află şi-astfel mână lui
îi face-acea ce văzul nu e-n stare,

pe degete răzleţe-aşa făcui
şi-aflai că-s numai şase "P" ce-i scrise
acel cu chei, când drumul începui;

iar, când văzu ce fac, Virgil surâse.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
că muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Şi tot aşa un brâu şi-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreţii lui şi golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii faţă sură.

— "De-oi sta s-aştept popor ca să-nţeleg
ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi şti ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi şi-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ţi se-opune."

Pe-un spaţiu noi făcurăm paşi cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puţin, c-aşa ne-mpinse dorul.

Şi iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" şi-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou şi-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
şi ca şi-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai şi-al treilea glas, din spate:
— "Iubiţi pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină şi-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
şi cred că, până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoşti- şi-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în faţă-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în faţă-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi şi rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinţi cu toţii,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-aşa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete
şi unul pe-altul razim îşi cătau
şi toţi şedeau proptiţi de-acel părete.

Aşa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerşindu-şi ce să-mbuce,
proptiţi deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaş milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
aşa şi-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la şoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceştia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

ştiu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
şi, fără ca s-aştepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbeşte,-a zis, dar scurt şi priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
să cazi din mal în gol prea lesne poţi,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

şi-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoţi
ce storc aşa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată faţa toţi.

Şi-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinţii
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăştie mila spuma conştiinţii
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minţii,

să-mi spuneţi voi, şi dulce-mi daţi dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, şi bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetăţean e fiecine
cetăţii cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin ţări latine?"

Puţin mai înainte de-unde fui
aşa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
şi-aşteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ţinea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el eşti cel ce-ai răspuns,
să faci să te cunosc prin loc şi nume."

— "Din Sienna fui şi-nvidia m-a străpuns;
cu-aceştia-n rând îmi spăl ticăloşia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deşi mă chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Şi, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea şi inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuşi vruse.

Bătuţi şi puşi pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieţii mă-mpăcai şi eu
cu Cel-de-Sus, dar şi prin pocăinţă
eu tot n-aş fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priinţă
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferinţă.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi şi porţi şi ochii-aşa cum vrei
şi sufli când vorbeşti, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuţi aici şi ochii mei,
dar numai timp puţin, căci adunară
puţin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos şi-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi şi-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici şi e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
şi pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
şi-atât de nou s-auzi ce ne vorbeşti;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Şi rogu-te pe tot ce tu iubeşti,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregeşti.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranţă-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar şi mai rău de admirali va fi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

— "Al nostru deal ce om ni-l ocoleşte,
cât timp e încă viu şi ochii lui
se-nchid şi se deschid precum voieşte?"

— "Nu pot să ştiu, dar ştiu că singur nu-i.
Întreabă-l tu, că stă mai lângă tine,
şi-l roagă dulce-aşa ca să-l dispui."

Vorbeau, plecaţi spre-olalt-, aşa-ntre sine
la dreapta, doi şi-apoi plecata faţă
o-ntinseră ca spre-a vorbi cu mine

şi-mi zise-un duh: — "Tu, suflete, ce-n viaţă
şi-acum fiind, în trup spre ceruri treci,
mângâie-ne de milă şi ne-nvaţă:

de unde vii şi cine eşti? Ne pleci
să stăm de-atâta har ce ţi se face,
miraţi ca şi de-un fapt nefost în veci."

Iar eu: — "Prin mijlocul Toscanei trece
un râu, am zis, ce-n Falteron răsare
şi curge-un curs de mile zece-ori zece.

Din malul lui aduc a mea-mbrăcare
şi-a spune cine-s eu ar fi-n zădar,
căci numele nu mult răsunet are."

Răspunse-acel ce-ntâi vorbi: — "De-i clar
ce pot cu mintea-n vorba ta pătrunde,
de Arno-ţi sună vorbele-aşadar."

Iar lui al doilea: — "Dar de ce ne-ascunde
să-i zică el acestui râu pe nume,
cum faci spuind veşti rele de-oriunde?"

Iar el răspunse aşa: — "Nu ştiu anume,
dar bine-ar fi să-l ştim şi dispărut
chiar numele atării văi din lume,

căci din izvoru-i unde-i gros făcut
alpestrul lanţ, din care-i rupt Pelorul,
încât nu-n multe locuri e-ntrecut

şi până unde intr-a-ntoarce sporul
ce mării cerul e silit să-l sugă
spre-a pune-n râuri ce-a căra li-e zorul,

virtutea ca pe-un şarpe-o pun pe fugă
vrăjmaşi ei toţi, ori prin curenţii răi,
ori duşi de-un rău nărav care-i subjugă,

făcând pe fiii-acestei biete văi
aşa de rele-apucături să prindă,
că parcă-i paşte Circe-n rând cu-ai săi.

Ei printre porci murdari, mai demni de ghindă
decât de-oricare-alt vipt ce gurii-i place,
curgând, dintâi sărăcăcios, colindă.

Mai jos găseşte javre făr' de pace
cari n-au putere-atât cât au venin,
şi-aici, scârbit de ei, un nas le face.

Pe cât scoboară-n jos şi tot mai plin
spurcatul râu şi vrednic de blesteme,
el vede javrele cum lupi devin.

Trecând prin râpi afunde, dintr-o vreme
el dă de vulpi de-atâta fraudă pline,
că nici de-un laţ nici una nu se teme.

Voi spune tot, s-audă el, căci bine
va prinde-acestui viu a-şi aminti
ce-un duh adevărat azi pune-n mine.

Pe-al tău nepot îl văd cum va goni
vânând pe lupi prin valea-ngrozitoare
şi-o spaim-a morţii tuturor va fi.

şi ca pe boi bătrâni o să-i omoare,
şi vie vinde carnea lor, răpind
a multor vieţi, iar sie-a sa onoare.

şi crunt din tristul codru îl văd ieşind
şi-l las-aşa că nici în ani o mie
el n-o mai fi acel ce-a fost fiind.

Precum, la vestea jalei ce-o să fie,
acel ce-ascultă-ncepe-a se-ntrista,
din orice parte-acel amar să vie,

aşa văzui pe-al doilea duh, ce sta
s-asculte-atent, cum trist sporea-n mâhnire,
când prinse-n el ce-ntâiul cuvântá.

Ce-mi spuse-un duh şi-a cestuilalt privire
m-au ars să ştiu pe nume pe-astea două
şi de-asta deci smerit le-am dat de ştire.

Deci tot acel ce-ntâi vorbi cu nouă
cuvinte-a zis: — "Tu vrei acum să vreu
să-ţi fac ce tu nu vrei să ne faci nouă.

Dar n-oi fi scump, fiindcă Dumnezeu
atâta har în tine-a vrut să pună;
să ştii atunci că Guid' del Duca-s eu.

Trăind, fui ars de-o pizm-aşa nebună,
încât m-ai fi putut livid vedea
văzând pe-un om chiar numa-n voie bună

şi-atare paie-adun din holda mea.
De ce-aveţi inima, voi, oameni, oare,
spre-un bun ce-a fi-mpărţit nicicând nu vrea?

Acesta e Rinier, odor şi-onoare
a casei Calboli, în care nu-i
azi nici un ins să aib-a lui valoare.

Nu-i singur despoiat din neamul lui;
cât e-ntre Po, şi munţi, şi Ren, şi mare,
de-un bun util şi dulce vieţii-oricui,

ci plin e locu-ntre-ale lor hotare
de sterpi ciulini, aşa că prin cultură
târzie-ar fi să-i smulgi orice-ncercare.

Ah, unde-s toţi acei ce faim-avură:
Manard, Carpigna, Lizio, Traversar?
Vai vouă, romagnioli, azi corcitură!

Când şti-vei, tu, Bologno, de-alt Fierar?
Faenze, tu, pe-alt Fosco, să-ţi recheme
pe-acest făcut, din slab tufiş, stejar?

Să nu te miri că bietu-mi suflet geme
când Guid' da Prata-mi vine-aminte mie
şi Ugo d'Azzo, de pe-a noastră vreme,

şi Frederic Tignos cu-a lui cuscrie,
şi traversară şi-Anastagi,-azi ele
familii-a căror casă li-e pustie,

femei şi cavaleri, plăceri şi-acele
dulci griji, de-amor şi curtenie pline,
pe unde-au inimi azi atât de rele.

Cum nu pieri, Brettinore, căci din tine
fugir-ai tăi, să scape de dihonii,
şi mult popor cu ei! Dar face bine

Bagnacavall' că-şi isprăvi coconii,
rău Castrocar că ne mai fac pomană
asemeni conţi, şi şi mai rău fac Conii!

Vor fi, când vor scăpa de-a lor satană,
Paganii buni, dar nu-ntr-aşa măsură
să n-aibă totuş şi-urme de prihană.

O, Ugoli de' Fantoli, sigură
stă faima ta, căci nu mai poţi avea
urmaşi s-o facă, scăpătând, obscură.

Dar mergi, toscane, căci mai bine-aş vrea
să plâng decât să spui, aşa de-amare
dureri îmi fac vorbind de ţara mea."

ştiam că simt a noastră-ndepărtare
ăşti doi iubiţi, dar, căci steteau tăcând,
făceau s-avem încredere-n cărare.

Când iarăşi furăm singuri şi mergând,
precum din nori un trăznet se scoboară,
cumplit veni un glas spre noi zicând:

— "Oricine mă-ntâlneşte-acum, m-omoară!"
şi-apoi peri precum se-ndepărtează
şi-un tunet scurs prin nori ce-l împresoară.

De-abia simţii că aerul s-aşează,
când iat-alt glas cu-atât de mare hui
cum face-un tunet ce-n curând urmează:

— "Aglaura, schimbată-n stâncă, fui",
încât, spre-a fi mai strâns de-al meu părinte,
eu nu nainte-un pas, ci-ados făcui.

Când fu-n tot locul pace ca nainte:
— "Acesta-i asprul frâu", îmi zise el,
"ce-ar fi să facă pe-om a fi cuminte.

Voi prindeţi însă nada,-ncât acel
duşman de veci vă trage-n unghişoară;
puţin v-ajută deci şi frâu şi-apel.

Vă cheamă cerul cel ce vă-ncunjoară
şi-arată-v-ale lui splendori eterne,
dar ochiul vostru tot spre lut scoboară;

de-aci vă bate-acel ce-atot discerne."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XV

Din faptul zilei până când se toacă
de-al treilea ceas, cât este spaţiul sferii
ce-asemeni c-un copil a pururi joacă,

atât părea că până-ntr-al căderii
moment lui Sol un spaţiu i-a rămas:
miez-noapte-aici, dincolo faptul serii.

Iar raza-i mă lovea direct pe nas,
din cauză că, urmându-ne-ocolirea,
aveam întors spre-apus al nostru pas,

când eu simţii mai mult decât airea
pe-obraz lumina mult-a nu ştiu cui
şi lucrul nou de-aci-mi stârni uimirea.

Din mânile-amândouă deci făcui
ca streşini peste ochi o apărare
şi-acel prisos de raze-l mai scăzui.

Precum din ape-ori din oglindă sare
o rază aşa-n opusă direcţiune,
încât, urcând, acelaş unghi îl are

ca şi căzând, încât egal le pune
de-o parte şi-alta pietrei căzătoare,
precum şi arta şi-ncercarea spune,

aşa-mi păru că-n faţă de-o lucoare
răsfrântă sunt lovit, şi ochii mei
grăbiţi fugiră-n lături ca de soare.

— "Lucoarea asta, dulce tată, ce-i,
că nu mi-i pot scuti de-a ei povară
şi-ncoace parcă-şi mişcă focul ei?"

— "De-uimire, el mi-a zis, să nu-ţi mai pară
că servii-angelici tot te mai orbesc.
E sol trimis spre-a ne pofti pe scară.

Ci-n scurtă vreme nu-ţi va fi, gândesc,
cumplit să-i vezi, ci-o dulce veselie,
pe cât o poţi simţi tu-n mod firesc."

Ajunşi apoi la vesela solie,
cu dulce glas ne-a zis: — "Pe-aici întrând,
mai lin suiş ca altele-o să fie".

Plecaţi de-acolo, noi urcam, pe când
"Ferice milostivii" şi "Tresalte
acel ce-nvinge" s-auzea cântând.

Şi singuri noi pe-urcuşul scării nalte
suiam şi-n mers gândeam cum aş putea
să trag din vorba lui folos încalte.

Şi,-ntors spre el, mi-am spus dorinţa mea:
— "Ce-a vrut acel din Brettinor să zică
c-un bun ce-a fi-mpărţit nicicând nu vrea?"

— "Supremu-i viciu-l vede-acum cât strică
de mult, a zis; să nu te mire-apoi
că-l mustră vrând pedeapsă-n voi mai mică.

Fiindcă tind dorinţele din voi
spre-un bun ce pate prin părtaşi scădere,
de-aceea pizma strânge-ai caznei foi.

Dar, dac-amorul vecinicelor sfere
spre ele vi-ar întoarce-al vostru dor,
voi n-aţi mai fi-nfricaţi de-acea durere.

Pe cât mai mulţi "al nostru" zic în cor,
pe-atât mai mult din bun posede-oricare
şi-au plus de caritate-n claustrul lor."

— "Eu simt, am zis, mai multă-ntunecare
decât de-aş fi tăcut şi mintea mea
se zbate-acum în dubiu mult mai mare:

Să facă mai bogaţi cum ar putea
pe mai mulţi inşi averea divizată,
decât având puţini părtaşi la ea?"

Iar el: — "Fiindcă mintea ţi-e-ndreptată
tot numai spre pământ, pe lângă tine
e neagra noapte-n ziuă luminată.

Nespus de nalt şi nesfârşitul bine
spre-orice iubire-i gata să scoboare
precum spre-obiecte lucii raza vine.

Şi-atât el dă cât află-n ele-ardoare,
aşa c-apoi cât mila lor se-ntinde
pe-atât li-e-n spor şi vecinica valoare.

Deci cercul lor pe cât mai mulţi cuprinde,
pe-atât iubesc mai mult, cu spor mai mare,
şi-un duh dintr-altul ca-n oglinzi îl prinde.

Ci,-n spusa mea de n-afli-ndestulare,
veni-va doamna ta ca să te-ajute
să-ţi stingi deplin şi-acest un dor şi-oricare.

Dar vezi numai să vindeci cât mai iute
cinci P, ca pe-alţii doi, căci nimănui
nu-i pier aceste răni decât durute."

Când vrui să zic "Mă saturi tu", văzui
că-ntrasem în alt cerc şi-aşa deodată,
atras cu ochii spre-alte părţi tăcui.

Aci-mi păru-n viziune luminată
că sunt răpit şi-apare făr' de veste
un templu-n care-i lume adunată.

Şi-n pragu-i o femeie,-aşa cum este
o dulce mamă, zice: — "Fiul meu,
de ce ne-ai mai făcut acum şi-aceste?

Căci iată, trişti, şi tatăl tău şi eu
te-am căutat." Şi-apoi, vorbind atare,
vedenia mea peri fără să vreu.

Dar alta-mi apăru, părând că are
pe faţă plânsul care-l naşte-anume
durerea-n noi printr-o insultă mare:

— "De eşti stăpân cetăţii-al cărei nume
stârni-ntre zei război atât de-aprins
şi care-orice stiinţe-a dus prin lume,

tu,-n braţele-ndrăzneţe ce-au cuprins
pe fiica noastră, Pisistrat, loveşte!"
Dar, blând şi dulce şi de milă-nvins,

părea că, răspunzând, aşa-i vorbeşte:
— "Ce vrei să facem cui ne poartă ură,
când ceri să bat pe cel ce ne iubeşte?"

Văzui în furie-apoi popor cum cură
şi-ucid cu pietre-un biet copil şi cer
"Ucide! Ucide!"-n urlete de gură.

Iar el, căzut şi prins de-al morţii ger,
zăcea ci,-n timp ce-l îngheţau fiorii,
avea deschişii ochi mereu spre cer

şi, plin de milă, privind prigonitorii
ruga,-ntr-atâta cazn-a morţii sale,
pe Naltul Domn să-i ierte-ucigătorii.

Când sufletu-mi s-a-ntors la stări reale,
cari sunt un adevăr nu numa-n ea,
văzui nu false-avutele-mi greşale;

şi-atunci Virgil, care-a putut vedea
că fac ca cel cui îi sileşti trezirea:
— "Ce ai", mi-a zis, "de nu te poţi ţinea?

Aproape-o leghe ţi-ai urmat suirea
cu ochi închişi şi-umblare-mpiedecată,
cum faci când somnu,-ori vinu-ţi fură firea."

— "De vreai s-asculţi", am zis, "o, dulce tată,
voi spune tot ce-n minte-mi se ivi,
cât timp avui umblare-aşa-ncurcată."

— "Şi-o sută",-a zis, "de măşti de-ar zăbrăni
obrazul tău, nu poate să-mi rămână
ascuns vrun gând, oricât de mic ar fi.

Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână
să laşi să-ţi intre-n suflet sfânta pace
a cărei ape-au vecinică fântână.

Nu-ntreb ce ai din cauza care face
să-ntrebe-un ochi a căruia vedere
e stinsă-n cel ce făr' de suflet zace,

ci-aşa-ntrebai spre a-ţi pune-n tălpi putere.
Aşa-mboldeşti pe-un leneş indispus
s-uzeze, când revine-a sa veghere."

Mergeam prin faptul serii-acum în sus,
atenţi privind pe cât puteam pătrunde
în contra razelor târzii de-apus,

şi iat-un fum încet venea şi-n unde
spre noi, asemeni nopţii-ntunecate,
şi loc de-adăpostit n-aveam nici unde;

Ne-a stins şi văzul şi-orice zări curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVI

Drăcescul hău şi-o noapte văduvită,
pe-o boltă strâmtă, de-orişicare stele,
ci-atât mai mult de nori acoperită,

n-au pus nicicând un văl vederii mele
ca fumul gros ce-aici ne-acoperea
şi nici aşa de-amar simţit de piele.

El ochii nu-i răbda deschişi să stea;
prudent de-aceea, credinciosul duce
m-a strâns la el ca mâna să mi-o dea.

Cum merge-un orb, urmând pe cel ce-l duce
spre-a nu greşi şi-a da de ceva-n drum
ce-i poate-ori răni, ori moarte chiar aduce,

mergeam prin acrul şi grozavul fum
atent la vorbe-ntruna repetate
de-al meu poet: — "Să nu te pierzi acum!"

Şi voci sunau, rugând îndurerate
de pace toate şi de milă bunul
al lumii Miel ce spal-a ei păcate.

Tot Agnus Dei le-ncepea comunul
tropar şi-aveau şi-un text şi-o melodie,
aşa că parcă toţi ar fi fost unul.

Şi-am zis: — "Maestre, spirite să fie
ce-aud?" Iar el: — "Aievea e ce zici
şi trec mergând să spele-a lor mânie."

— "Dar cine, tu, ce-al nostru fum despici
vorbind de noi aşa c-ar fi să pară
că-mparţi în zile timpul tău şi-aici?"

Aceste vorbe-n drum ni s-adresară
şi-atunci Virgil: — "Nu sta tăcut şi spune
şi-ntreabă-l deci de e pe-aici vro scară."

Iar eu: — "Tu, cel ce scoarţa şi-o depune
spre-a merge alb la cel ce te-a zidit,
de-mi vei urma, tu ai s-auzi minune."

— "Urma-te-voi pe cât mi-e-ngăduit,
şi,-n fum de-avem o piedică vederii,
în locul ei voi pune-auz sporit."

— "Merg sus, am zis, în scutecu-nfăşerii
pe care moartea ni-l dizolv-odată
şi-aici eu vin prin văile durerii.

De domnul graţie-atâta de mi-e dată,
încât voi să-i văd eu curtea lui,
pe-o cale-acum de mult ne-ndătinată;

n-ascunde cine-ai fost, ci drept să-mi spui,
şi spune-mi de suim noi bine-anume,
ca-n vorba ta-ncrezut, vegheat să sui."

— "Lombard eu fui şi Marcu-i al meu nume;
bărbat expert, iubii acea valoare
spre care-azi tinde-aşa puţină lume.

Mergi bine-n sus, de mergi spre trecătoare."
Aşa dintâi şi-apoi: — "Când vei fi sus,
fă rugi, te rog, şi pentru mine-aoare".

— "Mă leg pe legea mea să fac ce-ai spus,
ci-ntâi", i-am zis, "să-mi curmi nedumerirea,
că, dacă n-o dezleg, sunt om răpus.

Fu simplă-ntâi şi mi-o spori rostirea
din vorbele-ţi ce-adânc m-asigurară
de-un fapt ce-mi spui şi spus îmi fu şi-airea.

E lumea-ntr-adevăr pustie dară
de tot, cum spui, de-orice virtuţi şi-apune
sub multa răutăţii ei povară?

Dar rogu-te deci cauza tu mi-o spune,
s-o văd şi eu şi altora s-o spui,
căci unu-n noi, şi-n cer alt ins o pune."

Adânc suspin, pe care amaru-n "hui"
sfârşitu-l-a, el scoase-ntâi şi: — "Frate,
e oarbă lumea şi din ea tu sui.

Voi viii vreţi să fie căutate
oricare cauze-n cer, prin rea părere
că toate-ar fi fatal prin el mişcate.

De-ar fi aşa, în voi libera vrere
distrus-ar fi şi n-ar fi just răzbun
din bun s-aduni plăceri, din rău durere.

Prin cer temei la fapte vi se pun,
nu zic la toate, dar, lăsând c-aş spune,
voi minte-aveţi să ştiţi ce-i rău şi bun

şi vrere-aveţi, ce, trudnic de răpune
cu ceru-n luptă-ntâiele-i ciocniri,
ea-nvinge tot, de-o duc şi zodii bune.

Puterii prime şi mai bunei firi
cu drag supuşi, ea minte-n voi creează
şi-asupră-i cerul n-are-nrâuriri.

Deci, dacă lumea de-astăzi deviiază,
e cauza-n voi, e-n răul vostru zel,
şi vreau să-ţi spui şi cum s-argumentează.

Ieşind din mâna cui cu drag de el
se bucură mainte-a ce să fie,
c' un prunc, ce râde-ori plânge-n joc, la fel

prostuţ un suflet, el nimic nu ştie
decât că-mpins de-un creator senin,
el vrea cu drag ce-i face-o bucurie.

Dintâi se simte-atras de-un bun puţin;
se-nşeală-n el, ci-aleargă şi-l culege,
când frâu sau ghid nu-abat al său înclin.

Aici, drept frâu, nevoie-avem de-o lege
şi-apoi, drept scut cetăţii-adevărate,
măcar al unui turn, se cere-un rege.

Legi sunt, dar n-au de cine fi urmate;
al turmei cap e bun rumegător,
ce-i drept, dar n-are unghii despicate.

Când vede lumea deci pe-al ei păstor
hrănindu-se cu ce şi ea se-nfruptă,
îi place-aşa şi n-are de-alta zor.

Că lumea deci din rău mai rău se luptă,
e cauza cârma rea, cum vezi şi tu,
dar nu c-a voastră fire-ar fi coruptă.

Doi sori avut-a Roma, când făcu
pământul bun ca dublul drum să-l vadă,
şi-al cerului şi-al lumii, dar acu

ei reciproc s-au stins. Unind o spadă
şi-o cârjă fac, prin dublă-mpedecare,
fatal din rău în şi mai rău să cadă.

Unite, teamă una de-alta n-are.
De nu mă crezi ce spui, priveşte-un spic:
cunoşti după sămânţ-orice răsare.

În ţara dintre Po şi-Adige, zic,
găseai virtuţi şi simţ măcar la unii,
mainte-a-ntra-n gâlcevuri Frederic.

Acum fii sigur că nu-s ei nebunii
să vrea ruşinea cea care se teme
de-a sta-n contact şi de-a vorbi cu bunii.

Dojana nouăi vremi dă vechea vreme
prin trei bătrâni cui pare-le surghiun
că prea-ntârzie domnu-n cer să-i cheme:

Conrad Palazzo şi Gherard cel bun
şi Guido de Castell', cui pe frânceşte
"lombardul simplu" mult mai bine-i spun.

Primind două puteri în ea, fireşte
căci două oşti în ea-s amestecate
şi şi pe ea şi sacu-şi murdăreşte."

— "O, Marce-al meu, ce bine spui tu, frate!
Acum văd eu de ce-au înlăturat
pe tribul Levi-a-ntra-n ereditate.

Dar ce Gherard ca pildă mi l-ai dat
c-ar fi rămas din stinşii mai nainte
spre-a fi dojan-acestui veac stricat?"

— "Ori tu mă-ncerci, ori graiul tău mă minte
că pari a nu şti pe Gherard, şi-o spui
tu, cel vorbind toscanice cuvinte.

Deloc eu nu-i cunosc alt nume-al lui.
I-aş zice poate-al Gaiei, după tată.
Cel-Sfânt cu voi! Da-aci-s oprit să sui.

Vezi albul, colo, ce prin fum s-arată
lucind; acela-i îngerul de-aci
şi, pân-a nu veni, să plec îmi cată."

Se-ntoarse-apoi, nevrând a mai vorbi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

Socoţi, creştine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

şi cum, când deasa şi-umeda-ncărcare
începe-a se rări şi vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

şi-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi şi tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Şi-aşa deci, potrivindu-mi paşii bine
cu-ai lui Virgil, ieşii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are ştire
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simţuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mişcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simţ ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaş în faţă-i şi murind astfel.

Şi marele-Ahasver îi sta nainte
şi-Estira lui şi justul Mardochi
ce-ntegru fu şi-n fapte şi-n cuvinte.

Iar, când şi-acest tablou mi se topi
prin sineşi el, cum piere şi-o băşică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar şi-aşa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
şi m-ai pierdut; şi-s eu care boceşte;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne loveşte
lumină nouă-nchişii ochi şi, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcoleşte,

aşa vedenia mea se rupse-acu,
când faţa mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aş fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e şi vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
aşa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin şi, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
şi-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca şi-un om cu sine:
Acei ce-aşteaptă rugi, văzându-ţi zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-opreşte-apoi zăvorul."

Aşa vorbi şi paşii mei ş-ai lui
spre-o scară-ntorşi tindeau la ea să vie
şi,-ndată ce la prima treaptă fui,

simţii mişcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, şi: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum aşa de sus acele
luciri ce sunt ai nopţii-năintaşi,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă laşi?"
ziceam în gând, simţind că se topeşte
mereu puterea slabilor mei paşi.

Eram şi unde scara conteneşte
urcuşul ei şi-am stat înfipţi părând
asemeni navei când la mal s-opreşte.

Puţin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-şi spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals ţel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău şi-afla-va,
spre-a şti mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ţi-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum ştii, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greşeşte primul, sau ţintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
şi-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naşte-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puţin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poţi pricepe că iubirea
e-n voi sămânţ-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-şi uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Şi, cum nu poţi concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
şi-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, aşa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor şi faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde şi contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet şi-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
şi-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ţi spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă şi-l doreşte:
Deci toţi spre a-l dobândi silinţă-şi pun.

Deci spre-a-l vedea şi-avea, de vă-mboldeşte
prea-ncet al vostru-amor, după căinţe
cu just amar, ăst cerc vă pedepseşte.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priinţe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad şi fruct a orice mântuinţă.

Cei prea porniţi spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărţire

nu-ţi spun, ca însuţi tu să cercetezi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII

Aşa-ncheind apoi a sa vorbire,
profundul doctor mă privea mereu,
atent, în ochi de-arăt vro mulţămire.

Dar, cum ardeam de-o nouă sete, eu,
deşi tăcând din grai, ziceam în minte:
"Prea mult să-ntreb, îi cade poate greu."

Ci,-nţelegând veracele părinte
timida-mi vrere ce n-o dam pe faţă,
vorbind, mi-a dat curaj să-ncerc cuvinte.

— "Lumina ta-mi revars-atâta viaţă
în minte,-ncât ea clar putu s-adune
ce-al tău cuvânt explică şi mă-nvaţă.

Te rog deci, dulce tată drag, şi-mi spune
de-acel amor ce zici că-i temelie
oricăror fapte, rele fie,-ori bune."

— "Aprinde-a minţii ageră făclie
şi-eroarea", zise, "limpede-ţi va fi,
a orbilor cari duci voiesc să fie.

Creat fiind un suflet spre-a iubi,
el tinde spre-orice lucru care-i place
pe loc ce placu-l mişc-a făptui.

Sensoriul vostru ia din ce-i verace
direcţia sa şi-n voi aşa o-ncheagă,
că sufletul din ea obiect îşi face.

Şi, dacă,-ntors spre ea, o prinde-ntreagă,
înclinu-i este-amor care, fireşte,
că prin plăcere-n voi din nou se bagă.

Apoi, cum focu-n sus se năzuieşte
prin forma-i dată de-a căta fiinţă,
unde-n materia sa mai lung trăieşte,

aşa un suflet prins intră-n dorinţă,
ce-i psihic act, şi, până nu posede
obiectul vrut, se zbate-n nepriinţă.

De-acolea şi-adevărul clar se vede
ce-ascuns e el acelui ce pe-oricare
amor c-ar fi-n de sineşi bun îl crede.

De-aceea poate, căci obiectu-i pare
de-a pururi bun, dar nu-i tot chipul bun,
deşi e bună ceara lui ce-l are."

— "Cuvântul tău şi mintea mea mi-o spun
curat ce este-amorul şi de unde,
dar mult mai mare dubiu-n mine pun,

căci, dacă el de-afară-n noi pătrunde
şi sufletul e numai rob dorinţii,
de merge strâmb, ori drept, el nu răspunde."

Iar el: — "Cât pot să vadă ochii minţii
ţi-am spus; de-aici Beatricei tale-i cere
dovezi apoi, că-i chestie-a credinţii.

Orice substanţ-o vei avea-n vedere,
distinctă de materie,-ori şi legată
de ea, conţine-o proprie-a sa putere

ce-i numai prin lucrări manifestată
şi n-o arat-altce decât efectul,
precum că-i viu un pom prin verde-arată.

De-aceea noi nu ştim nici intelectul
întâielor noţiuni de unde vine,
nici primele porniri ce-aduc afectul,

căci sunt în voi ca zelul în albine
de-a face miere; deci întâiul drag
nu este-n sineşi el nici rău, nici bine.

Acum, spre-a fi din el şi toate-un cheag,
e-n voi născut-a minţii sfătuire
ce strict păzeşte-al consimţirii prag.

Aci-i izvorul de-unde ia pornire
ce-i merit şi ce nu-i, precum alege
şi-nlătură o bună,-ori rea iubire.

Câţi până-n fund putur-aşa-nţelege
văzur-aceast-a firii libertate
şi etic-o făcură astfel lege.

Deci, chiar zicând că din necesitate
s-ar naşte-oricare-amor ce-n voi rodeşte,
există-n voi putinţa de-a-l abate.

Virtutea asta nobil-o numeşte
Beatrice-arbitriul liber şi-o să-ţi spună
de ea mai mult, şi-atunci îţi aminteşte!"

Spre-al nopţii miez târziu sosita lună,
asemeni c-un ceaun de foc, acum,
făcând în juru-i stelele s-apună,

trecea-mpotriva cerului pe-un drum
ce-l arde Feb când el din Roma pare
c-apune-ntre Sardin' şi Cors'; şi cum

acea gentilă umbră, pentru care
respect Pietolei Mantua cedează,
şi-a fost depus împusa-nsărcinare;

de-aceea eu, ce la-ntrebări şi trează
şi simplă dezlegare-acum avui,
stam ca şi-un om ce plin de somn visează.

Ci smuls din starea de-aţipire fui
deodată de-un popor venind cu zorul
din dosul nostru,-urmând cărarea lui.

Precum, spre-a cere Tebele-ajutorul
lui Bah, vedeai prin nopţi, pe lâng-Asop
şi-Ismen, curgând cu vuiet mult poporul,

aşa-nteţeau prin cerc al lor galop,
precum vedeam, şi-aceste vieţi zbătute
de-o bună vrere şi de justul scop.

Curând au fost deasupră-ne, căci iute
venea fugind ăst stol şi-n clipă gata,
şi-n frunte doi plângeau mai cu virtute:

— "Pe munte-a mers cu grabă Preacurata;
Cezar, voind Herda s-o supuie,
lovi-n marsili şi-n Spania-şi duse armata.

Curând, curând, că timp de-a-l pierde nu e
prin dor scăzut", strigau din urmă toate,
"ca bunul zel în graţie să ne suie!"

— "Oh, neam din care-o vie-ardoare scoate
zăbava cea ce,-n dorul ce v-a tras
spre bine,-a pus prea slabă râvnă, poate,

acest ce-i viu şi nu-nşelaţi vă las
să urce-ar vrea când soare-o să răsară,
deci spuneţi pe-unde-i mai pe-aproape-un pas?"

Aceste vorbe lor li s-adresară.
Iar unul din mulţime: — "Vino-n sus
pe urmă-ne şi-i da-n curând de-o scară.

Atâta dor de-a merge-n noi e pus,
că nu putem sta-n loc. Să fim iertate,
de-ţi pare brusc ce nouă ni-e impus.

La Sân Zeno-n Verona fui abate
subt Barbarossa, bunu-mperator,
din cauza cui şi-acum Milanul pate.

Şi-atare-i unu-n groapă c-un picior,
ce trist va fi de-această mănăstire
şi plânge-va-n curând, că-i fu prior,

că-n locul unui demn de păstorire
a pus pe fiul său cel rău născut,
diform la trup şi mai diform la fire."

Nu ştiu de-a spus mai multe,-ori a tăcut,
atât era-ntre noi de mult declinul,
ci-acestea le-auzii şi mi-au plăcut.

Ci-acel ce-n orice-amar îmi fu sprijinul:
— "Te-ntoarce",-a zis, "acum şi ia aminte
la doi ce vin şi lenii-i cânt-aminul."

Strigau în urm-a toţi: — "Mai înainte
de-a-i trece prin Iordan moştenitorii,
muri ieşita din Egipet ginte.

Şi,-urmând pe-Anchis, a fi-ntre răbdătorii
cei până la sfârşituri câţi nu vrură,
şi-au dat ei singuri viaţă făr' de glorii."

Iar, când de noi departe-atâta fură
că nici nu mai puteau a fi zărite,
nou gând mi-a dat prin cap şi se născură

dintr-însul multe-apoi şi felurite;
şi-atât dintr-unu-ntr-altul fui trimis,
că ochii-mi s-au închis pe nesimţite

şi gândul meu s-a prefăcut în vis.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanţii-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopţii umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe şi de ochi saşie,
cu ciunte mâni şi-o faţă scolorată.

Priveam la ea. Şi,-un trup precum învie,
de-al nopţii frig înţepenit, în soare,
aşa privirea-mi o făcu mlădie

şi dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
şi-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-şi avu apoi vorbirea,
cânta şi-aşa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenţia mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
aşa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui şi câţi se prind cu mine
rar pot pleca, aşa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-şi închise-al gurii cântec bine,
şi-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de ruşine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Şi-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din faţă haina şi-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, şi de trei ori, să vină,
s-aflăm şi poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Şi-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
şi-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Şi,-urmându-i lui, ţineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să şi-o plece
din sineşi face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniţi!" rostite-aşa de cald şi blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
să-ntrăm pe scocul asprei stânci şi, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiţi ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puţin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuşi strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuşi şi cum te poţi scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
şi vezi momeala sus, cum îi roteşte
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un şoim la gheare-ntâi priveşte,
se-ntoarce-apoi spre strigăt şi se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momeşte,

aşa fui eu şi-aşa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi şi-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
şi-n pulvere-având faţa-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
aşa-şi oftau şi-atât de-adânc suspinul,
că vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiţia şi nădejdea chinul
vi-l face,-aleşi de cer, mai blând să pară,
ce loc de-urcuş ne dă pe-acoalea clinul?"

— "De n-aţi venit spre-a zace-aici şi-o scară
cătaţi, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna braţul drept spre-afară."

Aşa-ntrebă Virgil şi-aşa-i spusese
un duh ce sta puţin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut şi ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
şi-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poţi să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ţi curmi o clipă grija ta mai mare

şi spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veşmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei şti, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaş eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
şi Sestri-o gârlă, iar familia mea
îşi are titlul dup-acea-apşoară.

Cercai şi eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viaţa-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viaţă altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Şi-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe şi cumplit de-avară,
şi-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
şi-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în ţărnă spre lumeşti destine,
aci dreptatea-n ţărnă ni l-a pus;

şi, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
aşa dreptatea-ntinşi aici ne ţine

legaţi şi prinşi de mâni şi de picioare;
şi-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânşi vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui şi-a observat,
prin ce-auzi, a mea veneraţiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
şi nu greşi, căci serv ca tine sunt,
şi ca şi toţi, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ţi-a-ntrat în minte,
tu ştii de ce ţi-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta şi drumu-ţi fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am şi-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XX

Mai bună vrere-a-nvins pe cea săracă,
deci nesătul de ap-al meu burete
l-am scos, spre-a-i fi pe plac, fără să-mi placă.

Şi-aşa plecai şi-a lungul stâncii dete
Virg'il prin locul liber, prin strâmtură,
cum mergi pe-un zid, lipit de parapete,

căci neamul cui cu strop de strop îi cură
prin ochi un rău ce-ntreaga lume-o-mbată
sta-n partea dreapt-aproape-n surpătură.

Lupoaică veche, fire-ai blăstămată!,
cât toate alte bestii-ai prăzi mai bune,
căci foamea ta e-n veci nesăturată!

O, cer, de-a cărui roţi ne place-a spune
că pot să schimbe-orice-omenească stare,
când va veni şi-acel ce-o va răpune?

Mergeam acum cu pasul rar şi mare,
iar eu atent numai la umbre-acuma
cum triste plâng cu-adâncă văietare.

şi-un glas am auzit, ca-n treacăt numa',
"Mărio dulce"-n faţă-ne, şi frânt
ca-n ceasul naşterii cum plânge muma,

şi-apoi: — "Săracă fost-ai pe pământ,
cum poţi vedea din miserul ospiciu,
în care ţi-ai depus tu fructul sfânt!"

Şi-alt glas apoi: — "O, vrednice Fabriciu,
mai bine-ai vrut sărac întru virtute
decât având bogate-averi cu viciu."

Mi-au fost aceste-atâta de plăcute
că tot trecui, dorind ştiut să-mi fie
acel din gura cui păreau născute.

El mai cânta de larga dărnicie
ce-a fapt-o Nicolai cu trei fecioare,
spre-onoare vrând să duc-a lor junie.

— "Tu, cel cu vorbe-atât de nălţătoare,
ce om ai fost? De ce numai de tine
sunt spuse-aceste demne-elogii, oare?

N-o fi răspunsu-ţi făr' de nici un bine
de-o fi să-ntorn să-mi torc puţinul tort
al vieţii cei ce zboară cătr-o fine."

— "Voi spune,-a zis, dar nu pentru că port
vrun dor ca să m-ajuţi, ci pentru-acele
ce date-ţi sunt nainte-a fi tu mort.

Eu sunt sămânţ-acelei plante rele
ce-n umbră ţări creştine-astfel le-mbracă,
încât fruct bun azi rar culegi din ele.

Dar Gand, Douai şi Lille şi Bruggia, dacă
ar fi-n puteri, s-ar răzbuna-n curând,
şi-l rog pe-acel ce ştie tot s-o facă.

Ugo Capet fui, nume-n lume-având;
Filipii-urmaşi şi Ludovicii-mi fură,
ce-n Francia-s regi acum, de-al doilea rând.

Fui fiu de măcelar. Când dispărură
toţi vechii regi până la unul cui
i-a fost mai drag să-mbrace haină sură,

cu-a ţării cârmă-n mâni eu mă văzui.
Prin nouă cuceriri dând spor averii
şi plin de-amici, aşa putere-avui

încât trecui şi frâiele puterii
lui fiu-meu şi mantia regală,
şi-acesta-i capul blestematei serii.

Cât timp bogata zestre provensală
n-a stins ruşinea-n neamul meu, putu
puţine el, dar nu căzu-n greşală.

Prin silă şi minciuni de-aci-ncepu
să facă jaf; răpite, drept amendă,
Ponthieu, Normandia şi Gasconia fu;

veni-n Italia Carol şi, spre-amendă,
jertfi pe Conradin; pe Toma,-n fine,
în ceruri l-a respins, tot drept amendă.

Eu văd, şi nu-i departe,-un timp ce vine,
când alt Carol din Francia se ridică,
spre-a fi şi el şi-ai lui ştiut mai bine,

nu oşti având, ci lancea inimică
ce-a Iudei fu, şi-mpunge-astfel cu ea
încât Florenţei burta i-o despică.

Nu ţări de-aici, ci-ocară va avea
şi crime el pe-atâta lui mai grave,
pe cât lui toate-un moft îi vor părea.

Pe cel ce iese rob al propriei nave
îl văd vânzându-şi fata, ca s-apuce
pe dânsa bani, ca hoţii pe-alte sclave.

Zgârcenie tu, la ce-i mai poţi seduce
când neamul mi l-ai tras în laţul tău,
încât în târg el propria carne-o duce!

Spre-a mai spăla ce-or face,-ori fac ei rău,
văd crinul în Alagna cum scoboară,
pe Crist robindu-l în vicarul său.

Îl văd batjocorit a doua oară,
şi fiere văd că-i dau şi-i dau oţet
şi-aşa-ntre vii tâlhari ei ni-l omoară.

Şi văd pe-acest un nou Pilat, proclet,
cum, nesătul cu-atât, în lăcomie
pătrunde-n temple fără de decret.

Când, doamne-al meu, avea-voi bucurie
să-ţi văd şi răzbunarea ce,-nvălită
în taina ta,-ndulceşte-a ta mânie!

Acum, ce-am spus de-unica logodită
a spiritului sfânt şi ce te pune
să-mi ceri spre-a-ţi fi de mine lămurită

în orice rug-a noastră ni se-mpune,
cât timp e zi, ei-ndată ce-nnoptează,
în locul ei, contraru-i scris să sune.

Pigmalion ne ţine gura trează
atunci, cum, nesătul de-avere, fură,
devine paricid şi-apoi trădează,

şi-avarul Mida,-n trista-ncurcătură,
a cui nebună cerere-mboldeşte
etern pe om a hohoti din gură.

De-Acam nebunu-oricare-şi aminteşte
cum el fură din spolii,-ncât mânia
lui Ioşua şi-aici parcă-l loveşte.

Pârâm cu pe Safora pe-Anania,
slăvim ce moarte-avu Eliodor
şi-ntregul munte-l umple infamia

acelui ce-a ucis pe Polidor.
şi-apoi: Al aurului gust cum pare
să spui tu, Crass', că eşti cunoscător.

Aori cântăm încet şi-aori mai tare
precum ne-ndeamn-afectul a vorbi,
cu pas mai mic şi iar cu pas mai mare.

Deci binele ce-l spunem peste zi
nu singur îl căutam, dar de-astă dată
cântând pe-aproape-alt ins nu s-auzi."

Eram acum plecat cu bunul tată,
zorind, pe cât aveam puteri din fire,
să facem spor cărării, când deodată

simţii un tremur, ca de-o prăbuşire,
trecând prin deal şi-atunci m-a prins la fel
un ger cum simte dusul la perire.

Nu cred c-a fost mai zguduit nici Del
mainte-a ce Latona cuib a-şi pune
spre-a naşte-ai cerului doi ochi în el;

şi-atare chiu tutinde-a prins să sune,
încât m-a strâns Virgil, lipit să-i stau:
— "Cât timp eu te conduc sunt toate bune."

— "Mărire întru cei de sus" cântau
cu toţii, cum auzii din locu-n care
putui s-aud de-aproape ce strigau.

Nesiguri noi steteam şi-n nemişcare,
ca şi-ascultând păstorii-acelaş cânt,
pân-a-ncetat şi tremur şi cântare.

Apoi urmarăm drumul nostru sfânt,
privind la cei ce,-ntorşi ca şi nainte
la plâns, zăceau cu feţele-n pământ.

De nu mă-nşeal-aducerile-aminte,
cu dorul meu de-a şti vro neştiinţă
nicicând n-a dus o luptă mai ferbinte

decât acum, gândind, şi-a mea dorinţă
nici nu-ndrăznea-ntrebări, de-al căii zor,
fi nici prin mine-a şti n-avui putinţă.

şi-aşa mergeam timid şi gânditor.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ţi-o curmi decât cu apa care
la puţ ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-aşa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
şi mil-aveam de justa răzbunare.

Şi-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieşi,
la doi pe cale-şi arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
şi-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, fraţi, s-aveţi din ceruri pace!"
Grăbiţi noi ne-am întors şi-un semn Virgiliu
făcu precum aşa se cade-a-l face

şi-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteţi de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăţi zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfaşă Cloto şi-o urseşte-oricui;

deci sufletu-i, şi-al tău şi-al meu un frate,
nu poate singur şti ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu şi-a noastră şcoală
cât poate şi de-acum îl va conduce.

Dar, dacă ştii, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, şi-un chiu întins
de ce-au scos toţi din culme până-n poală?"

Aşa-ntrebând, în ţintă mi-a atins
dorinţa mea, şi,-aşa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure şi nici din uz s-o scoată.

Nu ştie-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, şi rouă, şi zăpadă,
mai sus de-urcuşul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-şi schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru şade-adică.

El tremură mai jos, puţin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
ştiu şi eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh şi-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute şi mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur şi cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis şi, cum, pe cât mai mult ţi-e sete,
pe-atât îţi place şi mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saţ ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "şi cum scăpaţi văd bine,
şi-al vostru chiu şi trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să ştim şi despre tine
ce om ai fost şi pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce şi-onoru-l are
şi traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creştină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
şi mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Staţiu la cei vii de sus.
Tebani cântai şi-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc şi mie
sămânţă-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca şi-altora de-apoi, mai mulţi de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu şi doică totodată
şi fără ea n-aş trage nici un dram.

De-aş fi putut trăi şi eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aş rămânea
şi-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n faţa mea
Virgil, tăcând, şi: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns şi râs urmeaz-a lor pornire
aşa de mult, că mai puţin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
şi-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ţi duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părţi: spusese
Virgil să tac, iar Staţiu mă conjură
să spui; şi-atunci oftai şi mă-nţelese

Virgil şi-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n ştire
ce-ţi cere, vrând cu-aşa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, şi cauţi cauza ei,
dar şi mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji şi zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l laşi ca fals şi-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a şi plecat să-mbrăţişeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt şi eu, şi umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îţi port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca şi cu trupuri pline."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Era acum în urmă-ne rămas
şi solul ce ne-a dus pe-a şasea scară,
acel ce de pe frunte-alt P mi-a ras.

Şi "Beati" el pe cei ce căutară
dreptatea i-a numit, iar dânşii lui
un "Sitiunt", dar făr-altce, strigară.

Iar eu, urcând, urmam, nu greu cum fui
într-alte guri, pe-ai mei în umblet iute
şi nici o trudă nu simţeam că sui.

Şi-atunci Virgil: — "Aprinsă de virtute,
orice iubire-aprinde pe-alta-n cale
de-ndată ce ea flăcări dă, văzute;

aşa, din clipa ce-ntr-a noastră vale
sosit-a Juvenal, care-mi spunea
ce drag obiect îţi sunt iubirii tale,

s-a-ntors spre tine-atât de mult a mea,
un om necunoscut mai drag să-ţi fie,
şi scurt acum şi-ăst drum îmi va părea.

Dar spune-mi tu şi-mi iartă,-n prietinie,
de las eu frâul prea-ncrezut de-a dreptul,
şi ca şi-amic vorbeşte-mi şi tu mie

cum tu, prin multa râvn-a ta,-nţeleptul
cel plin de simţ, pierdut-ai buna fire
să laşi zgârcenie-atât să-ţi ardă pieptul?"

Mişcar-aceste vorbe la zâmbire
pe Staţiu-ntâi şi dete-apoi răspuns:
— "Orice-mi vorbeşti mi-e drag semn de iubire.

E drept c-aori vezi lucruri ce-s de-ajuns
să fie-un fals obiect de dubitare,
temeiul lor real fiind ascuns.

Tu crezi, cum dovedeşte-a ta-ntrebare,
din cauza, poate,-a stării ce-o avui,
că-n viaţ-aş fi hrănit porniri avare;

ci-acestui viciu eu străin îi fui
aşa de mult, că multa desmăsură
cu mii de luni de cazne o durui.

Şi, dacă n-ar fi fost să-l am în ură,
de când ştiui cum tu strigaşi odată,
ca şi-ndârjit pe-umana-ne natură:

La ce nu-mpingi tu, foame blăstămată
de-argint, în oameni poftele perfide,
urlând, împinge-aş şi-azi povara dată.

Atunci simţii că prea se pot deschide
a mele mâni şi seama eu mi-am tras
cum poate-ăst rău ca şi-altele ucide.

O, câţi vor învia cu capul ras,
din neştiinţă, ce le-opri şi-n viaţă
căinţa lor şi şi-n extremul pas!

Să ştii că orice rău ce este-o faţă
direct opusă altui rău fac cor
şi usc-aci-mpreun-a lor verdeaţă.

Şi, dac-am fost aci-ntr-acel popor
ce-şi plânge viciul avariţiei sale,
eu fui pentru acel opus cu-al lor."

— "Pe când însă cântai tu dubla jale
ce-avu Iocasta-n luptele haine,
vorbi poetul doinei pastorale,

din câte Clio ne-a cântat prin tine,
nu pari credinţii-a-i fi primit tu harul
ce, făr' de ea, ştirbeşte-oricare bine.

De este-aşa, al cui fu felinarul
ce soare-avuşi, lumină ca să-ţi dea
să-ntinzi vintrele spre-a urma pescarul?"

— "Din peşteri, pe Parnas m-ai dus a bea
tu-ntâi de toţi, şi-aşa mi-ai fost deci mie
tu, după Dumnezeu, lumina mea.

Ai fost ca-n noapte-un om ce-având făclie
în dosul său, lui nu-i e de folos,
ci-arată calea celor ce-au să vie,

când Timpii se prefac strigare-ai scos,
dreptatea şi-aureul veac revine
şi-un proaspăt neam din cer scoboară jos.

Poet prin tine fui, creştin prin tine,
dar, clar spre-a face ce-am schiţat puţin,
eu mâna-ntind să dau colori depline.

Era de-acum întreg pământul plin
de-acel cuvânt ce,-n lume sămănându-l,
l-au dus trimişii-acelui divin,

şi-aşa de mult îţi concorda şi gândul,
de care-am spus, cu-apostolii cei noi,
că drag îmi fu să-i tot aud spunându-l.

Şi-atât de sfinţi mi se părur-apoi,
încât, goniţi de Domiţian când fură,
nu fără plâns vedeam a lor nevoi.

Cât timp fui viu, ei şi-ajutor avură
din partea mea şi-a lor curate-opinii
făceau să am orice-altă sectă-n ură.

Deşi, chiar pân-a nu-mi fi dus elinii
în vers, la Teba-n câmp m-am botezat,
de frică îns-am ocolit creştinii

şi tot păgân mult timp m-am arătat
şi-n râp-a patra, pentru-a mea scăldare,
eu patru veacuri şi mai mult am stat.

Şi-acum, tu, cel ce-mi rupseşi vălul care
mi-ascunse bunul ce l-am spus, tu, bune,
fiindc-avem destul timp de urcare,

de ştii, de vechiu-ne Terenţiu-mi spune
în ce loc e? Şi Varo, Plaut, Cecil,
sunt dânşii condamnaţi, şi-n ce genune?"

— "Ei, Persiu şi-eu", a zis Virgil,
"şi mulţi suntem, cu grecul ce fusese
al muzei noastre cel mai drag copil,

în primul cerc al iadului şi-adese
cuvânt de dealu-acela se deschide
ce-al muzelor e cuib, alese;

şi-Anacreon cu noi, şi-Euripide,
şi mulţi din grecii-a căror frunte-avu
cununi de mirt, şi-Agat, şi Simonide;

sunt şi de-acei pe cari îi cânţi şi tu;
Antigona, Deifila, şi Argia,
şi-Ismene, tristă tot aşa cum fu,

şi cea ce odat-a arătat Langia,
şi fiica lui Tiresias, şi Tete,
şi,-n rând cu-a ei sorori, Deidamia."

Tăcut acum şi-unul şi altul stete,
din nou atenţi ce loc au sub picioare,
scăpaţi de-urcuş şi liberi de părete.

Erau rămase patru servitoare
de-a zilei, jos, şi-a cincea sta la car,
în sus ţintindu-şi oiştea-n dogoare,

când zise el: — "Spre gol ne cată iar
să-ntoarcem umărul cel drept, şi steiul
şi-aici să-l ocolim ca-ntr-alt hotar."

Aci-ndreptar ne-a fost deci obiceiul
şi-având şi-asensu-acelei umbre sfinte,
luarăm drum mergând cu tot temeiul,

eu singur, îndărăt, ei mai nainte,
şi multe-aşa, din ce vorbeau mergând,
din arta noastr-am prins învăţăminte.

Dar dulcea vorbă le-o curmă curând
un pom ce-aflarăm drept în cărăruie,
cu bun miros şi mândre mere-având.

Din ram în ram, cum bradul se gurguie
spre vârf, acesta-n jos se-nrămura,
ca nimeni, cred, în el să nu se suie.

Pe partea-n care drumu-nchis era,
cădea din deal şivoi de apă clară
ce numai sus prin foi se resfira.

De pom poeţii-ncet s-apropiară,
dar iat-un glas strigat-a dintre foi:
— "Din pomu-acesta nu gustaţi!" şi iară:

— "Sta-n gând mai mult Măriei", zise-apoi,
"să iasă nunta-n rând şi-n toate bune,
nu gura ei, ce-azi plânge pentru voi.

Iar ap-a bea romanelor străbune
de-ajuns le-a fost. Mâncările-n amar
le-avu Danil şi-a strâns înţelepciune.

Fu primul veac ca aurul cel rar,
şi ghinda,-n foame-i, dulce-i fu s-o guste
şi-orice pârîu în sete-i fu nectar.

Avu premândă miere şi lăcuste,
din cari trăi-n pustiu Ion odată,
de-aceea-n veci el glorie-o să guste

şi-i mare-atât cum cărţile-l arată."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Pe când priveam aşa-n frunzişul verde,
cu ochi ţintiţi, aşa cum stă şi cată
şi-acel ce după paseri vremea-şi pierde,

îmi zise cel mai mult decât un tată:
— "Să vii, o, fătul meu, c-avem altcum
mai bine-a face uz de vremea dată."

Întoarsei faţa şi-ai mei paşi acum
grăbit după-nţelepţii ce pe cale
vorbeau, aşa c-a drag făcui ăst drum.

Când iată c-auzii plângând prin vale
"Labia mea", dulce-o melodie,
că şi plăcere-avui de el şi jale.

— "Ce-aud eu, dulce tată, ce să fie?"
am zis. Iar el: — "Sunt spirite, gândesc,
cari merg umplând a vinei datorie."

Hagiii-ngânduraţi, când întâlnesc
în drum persoane lor necunoscute,
să-ntorc a le privi, dar nu s-opresc;

aşa,-ntorcându-se spre noi, tăcute
şi-adânc smerite, duhuri într-un stol
în treacăt ne priveau, mergând mai iute,

cu ochii-afunzi sub negrul rotogol,
şi supte-ale lor feţe,-aşa de trase
că pielea se-nforma pe osul gol.

Erisihton nu cred că se uscase
aşa până-n zvântarea secii piei,
când numai ea pe oase-i mai rămase.

Ziceam, gândind în mine: — "Iat-acei
ce-au dat Ierusalimu-n vremi cumplite,
când puse dinţi Maria-n fiul ei."

Inele făr' de-opal par în orbite
şi câţi au de-OMO-n faţa de-om credinţa
puteau pe M să-l vadă-n linii-albite.

Ah, cine-ar crede, neavând ştiinţa,
că poate-un măr şi-o apă să-i aducă
aşa-ntr-un hal, hrănindu-le dorinţa!

Steteam mirat ce foame-aci-i uscă,
şi nu vedeam nici cauze manifeste
uscatei piei şi feţei de nălucă.

Dar iat-un duh; din fundul negrei ţeste
ţintindu-şi ochii fix privi la mine
şi tare apoi: — "Ce graţii-mi sunt aceste?"

N-aş fi putut să-l recunosc, vezi-bine,
nicicând din chip, ci-n vocea sa avui
ce faţa sa diform-ascunse-n sine,

şi-ntreaga cunoştiinţă feţii lui
schinteaua asta-ntreagă mi-o aprinse
şi chipul lui Forese-l cunoscui.

— "Ah, nu privi ce scoarţă râia prinse,
aşa plângea, şi nici zbârcita piele,
şi nu-mi privi nici lipsa cărnii stinse,

ci spune-mi drept, de tine şi de ele,
ce duhuri sunt cari drumul ţi-l arată?
Să nu-nchizi gura ta rugării mele!"

— "Ah, faţa ta, ce-o plânsei moart-odată,
stârneşte-n mine tot aşa durere
şi-acum, c-o văd atât de diformată!

Dar ce, pe cer!, v-aduce-aşa-n scădere?
Nu-mi cere să-ţi vorbesc când stau mirat,
căci rău vorbesc cei plini de-o altă vrere."

Iar el: — "Şi apei, printr-un vecinic sfat,
i-a dat puterea care-astfel mă zvântă
pomului ce-n urmă l-aţi lăsat.

Iar gloata-ntreagă ce cu bocet cântă,
fiindcă gurii prea-i urmase-orbeşte,
se face-aici, prin post şi sete, sfântă.

Dorinţa de-a mânca şi-a bea ne-o creşte
mirosul scris din pom să se ridice
şi-acel pârâu de sus ce-l răcoreşte.

Dar nu odat-ocolul pe cornice
ne dă acestui chin o-mprospătare,
zic chin şi-ar trebui plăcere-a-i zice,

ci-mpinşi suntem spre pom de dorul care
să strige Crist voios Eli-l făcu,
pe când murea spre-a da răscumpărare."

Iar eu: — "Fores, de când schimbaseşi tu
pe-o lume bună, lumea cea săracă,
cinci ani nici nu trecură pân-acu;

putinţa d-a greşi, topită dacă
ţi-a fost mai înainte de-acea bună
durere ce cu cerul sfânt ne-mpacă,

tu cum sosişi pe-aşa de sus cunună?
Credeam la cei de jos a te vedea,
cari vremea lor prin vreme şi-o răzbună."

Iar el: — "M-aduse-aşa curând a bea
pelinul dulce-al caznei dureroase
prin plânsul ei ce-l dăruie Nella mea.

Cu mari suspine şi cu rugi pioase
m-a smuls din râpa unde-astepţi adică,
şi liber de-alte râpi aici mă scoase.

Pe-atât mai scumpă e şi mai amică
iubita-mi văduvioară, Nella,-n rai,
pe cât şi-n fapte bune-i mai unică,

căci tu, Barbagia din Sardinia, ai
femei şi tu la suflet mai curate
decât Barbagia-n care mi-o lăsai.

Dar ce mai vrei să zic, o, dulce frate?
Eu văd un timp, la ce ţi-am spus dovadă,
şi-acele zile nu sunt depărtate,

când de pe-amvon opri-veţi să se vadă
impudicele doamne florentine
umblând cu sânul dezvălit pe stradă.

Spre-a se-mbrăca onest, ce saracine,
ce barbare-aşteptară-nvăţătura
bisericii sau alte discipline?

De-ar şti acele-obraznice măsura
ce lor în cer de-acum li se găteşte,
şi-ar pune de pe-acum pe urlet gura.

Prevăzul îns-aici de n-amăgeşte,
boci-se-vor nainte-a da mustaţă
pe-obrajii cui cu nani-azi s-ogoieşte.

Ah, frate,-acum n-ascunde, ci ne-nvaţă;
nu singur eu, cum vezi, ci-ntreaga ginte
privim cum faci luminii umbră-n faţă."

Şi-am zis aşa: — "Dacă-ţi aduci aminte
ce-am fost cu tine eu, cu mine tu,
amar ne-o fi a ne-aminti-n prezinte.

Din viaţ-aceea, ăst ce-i duce-acu
al meu m-a scos de-alaltăieri pe mine,
când sora ăstuia rotundă fu,

spre soare-am arătat m-a dus cu sine
în carnea vie-a mea, care-l urmează
prin trista noapte-a morţii făr' de fine.

De-aci-mi ţinu în sus puterea trează
să urc şi s-ocolesc pe dealu-acel
ce tot ce-n voi e strâmb acu-ndreptează.

Mă va-nsoţi, mi-a zis, până la ţel
acolo unde fi-va Beatrice,
de-aici apoi voi merge făr' de el.

Virgil e cel ce-acestea mi le zice,
iar altu-i umbra pentru care-n toate
cutremur mai nainte fu-n cornice

pe-ntregul munte ce dintr-însu-l scoate."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIV

Nici pasul vorba şi nici vorba pasul
nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiţi
aşa ca-mpins de vânturi bune vasul.

Iar morţii-n jur, din nou părând muriţi,
văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare
de mine-acum prin ochii lor scobiţi.

Iar eu, urmând pornita cuvântare:
— "Din cauza celuilalt e mersul lui
mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.

Dar unde-o fi Picarda ştii să-mi spui?
şi-n câtă gloată-n juru-ne s-adună
vrun vrednic de văzut nici unul nu-i?"

— "O, sora mea, frumoasă ea şi bună,
nu ştiu ce-a fost mai mult; se veseleşte
în nalt Olimp purtând a ei cunună!"

Aşa dintâi, şi-apoi: — "Nu ni s-opreşte
pe-oricine să-l numim, căci diformat
prin forme chipu-atât ni se poceşte.

Acest de-aici şi-un duh mi-a arătat
e Bonagiunt' din Lucca. Mai nainte
puţin şi-acel din toţi cel mai uscat

bisericii întregi i-a fost părinte;
din Tours a fost şi-n post o să-şi dezgroape
ţiparii din Bolsena-n sos fierbinte."

Şi pe-alţii mulţi mi-i arătă de-aproape;
şi-a fi numiţi plăcere le era,
căci toţi păreau cu zâmbet sub pleoape.

Văzui pe Della Pila cum uza
degeaba dintâi; Bonifaciu, care
hrăni pe-aşa de mulţi cu stola sa;

pe şir Marchez, ce nu cu sete mare
a stat la Forli tot de cupe pline
şi-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.

Apoi, cum preţuieşti şi-alegi în fine,
aşa făcui şi eu cu cel din Lucca,
părând de-altfel că-l şi cunosc mai bine.

Vorbea-n murmur şi nu ştiu ce "Gentucca"
simţii pe unde-i dă a lui sentinţă
amarul chin ce-i mistuia năluca.

— "Tu, cel ce-mi pari aşa de cu voinţă
să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită
şi-astâmpără şi-a mea şi-a ta dorinţă!"

— "Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită,
de-al cărei drag iubită va să-ţi fie
cetatea mea, oricât e de hulită.

Tu ai să mergi cu-această prorocie
şi-al meu murmur de-ţi fu spre vro eroare,
avea-vei fapta certă mărturie.

Dar spune-mi drept, eşti tu acela oare
ce rime nouă-a scris ce-aşa vestiră:
O, voi, femei de-amor cunoscătoare?"

Iar eu: — "Sunt unul care, când mă-nspiră
amorul, îmi notez şi,-n urma lui,
ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră."

— "Acum văd, frate, ce departe fui
şi eu, şi Iacob, şi Guitton ca mine,
de noul stil frumos de care-mi spui.

Eu văd cum pana voastră strâns se ţine
pe urma celui ce dictează-n voi,
cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.

Ci-n stil nu pot vedea un soi şi-alt soi:
câţi vrând să placă toate le-afectează."
şi, ca şi mulţămit, tăcu apoi.

Precum cocorii ce la Nil iernează
s-adun-aori în stol şi-apoi în zborul
grăbit al lor în şir se-ndepărtează,

aşa făcu şi-aici întreg poporul:
Întorşi spre dreapta i-am văzut cum pasă,
făcându-i iuţi şi foamea lor şi dorul.

Şi, cum un om trudit de-alerg îşi lasă
pe soţi să meargă, până ce-şi mai curmă,
păşind încet, înecul ce-l apasă,

aşa, lăsând să treacă sfânta turmă,
Fores venea cu mine-n rând mereu.
— "Când am să te revăd?" îmi zise-n urmă.

—"Ce zile-am de trăit", am zis, "ştiu eu?
Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuţi vântrele,
spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,

căci locul cel ursit vieţii mele
se pare-urnit spre-o jalnică ruină,
din zi în zi mereu căzând în rele."

— "Deci mergi!" a zis. "Pe cel mai plin de vină
de coada unei bestii-l văd eu tras
spre valea-n veci lipsită de lumină;

sporeşte-al bestii mers din pas în pas,
crescând mereu, până-i striveşte toate
şi-un trup diform pe câmp îl văd rămas.

N-au mult a se-nvârti aceste roate",
şi-n sus privi spre cer, "şi fi-ţi-va clar
ce vorba mea să-ţi spuie-acum nu poate.

Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar
ni-e timpul scump, aşa de scump tot stropul,
şi-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar."

Cum prinde-un ins din stol ades galopul,
ieşind din rarul trap de călăraşi,
al primei lupte-onor fiindu-i scopul,

aşa porni şi el cu grabnici paşi,
iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte,
ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntaşi.

Când fu-n adânc intrat acu nainte,
că ochii mei îl urmăreau precum
cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,

văzui alt pom, şi nu departe,-n drum,
cu ramuri verzi frumoase şi-ncărcate
spre care ne-ntorsesem chiar acum.

Văzui popor cu mânile-nălţate
strigând nu-ş' ce spre fructul neajuns,
cum pruncul dornic şi flămând se zbate,

iar cel rugat nu-i dă nici un răspuns,
ci, şi mai mult dorinţa spre-a i-o-ncinge,
ridic-obiectul vrut, nu-l ţine-ascuns,

şi, ca-nşelaţi, plecau făr-a-l atinge.
Iar noi sosirăm şi la pomu-acel
ce-atâtea rugi şi-atâta plâns respinge.

— "Pe-alt mal urmaţi şi vă feriţi de el;
de Eva smultul pom acesta nu e,
ci e mai sus, şi-acesta-i e surcel."

Din crengi nu-ş' cine-aşa-ncepu să spuie.
Trecurăm deci, poeţii dragi şi eu,
pe-alt mal, lipiţi de partea care suie.

Zicea din pom: — "Aminte-aveţi mereu
pe cei în nori născuţi, cum, beţi, mişeii
cu dublu piept s-oştiră cu Teseu,

şi bând, cum s-arătară slabi iudeii
şi nu-i vru Gedeon tovarăşi, când
venea din culmi să-ntâmpine madeii."

Lipiţi de-acel părete-acum mergând,
păcate ce-au intrat prin guri, urmate
de-aşa de-amar câştig, noi ascultând,

şi-apoi, în largul căii descurcate,
privind făr-a vorbi vro vorbă frântă,
făcurăm paşi vro mie, când strigate:

— "Ce-umblaţi voi trei şi singuri, făr' de ţintă?"
cuvinte m-au făcut să sar acu
cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.

Nălţai deci capul ca să văd ce fu;
şi-n veci cuptorul roşii-aşa nu face
metale,-ori sticlă, şi nici lucii nu,

ca unul ce ne zise: — "De vă place
s-urcaţi în sus, cotiţi acum spre mine;
pe-aici se duc acei ce merg spre pace."

Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine
în dosu-acelor mari învăţători,
ca omul ce,-ascultând, din spate-ţi vine.

Şi, cum eraldul umedelor zori,
boare-n mai, adie-aducătoare
de-un plin miros de ierburi şi de flori,

aşa simţii pe fruntea mea o boare,
simţeam şi-a penelor bătaie lină
cu mult miros de-ambrosie-adietoare.

Iar el zicea: — "Ferice cui lumină
din graţie-i veni, să n-aibă pieptul
robit de pofta gurii-apururi plină,

ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

Era pe-un timp când drumul nu ne da
răgaz, căci soarele-n Viţel lăsat-a
al zilei miez şi-n Scorpie-al nopţii sta;

cum nu stă omul deci, când ne-ndurata
nevoie-l mână grabă-n mers să puie
şi-orice-ar păţi, de toate este gata,

aşa, intrând şi noi pe cărăruie,
mergeam în şir, urcând acea strâmtoare
ce-n lung înşiră ori pe câţi o suie.

Şi, cum întinde-aripi, dorind să zboare,
al berzei pui, ci, ne-ndrăznind să bată
din ele-apoi, le lasă să-i scoboare,

cu vrere-aprins-aşa şi-aşa-necată
să-ntreb fui eu, până la gestul cum
îl face-acel decis să-nceap-odată.

Cu toată graba noastră pe-acel drum,
Virgil mi-a zis: — "Al vorbei arc, pe care
l-ai tins până la fier, desfă-l acum".

Deschisei gura deci cu-ncredinţare
şi-am zis: — "Cum pot aici slăbi, părinte,
când n-au nici o nevoie de mâncare?"

— "De Meleagru de-ţi aduci aminte,
că-n timp ce-ardea un lemn, ardea şi el,
ce-acum ţi-e-n dos, atunci ţi-ar fi nainte.

şi-apoi, gândind că,-n orişicare fel
te mişti, tu-ţi mişti şi chipul în oglindă,
tu n-ai întinde arc spre-atare ţel.

Dar vreau ca dorul tău sfârşit să prindă:
e Staţiu-aici şi-l chem şi-l rog acu
pe rană-ţi plastru-alinător să-ntindă."

Iar Staţiu-atunci: — "De-ncerc, unde eşti tu,
eterne lucruri să-i explic, drept scuză
să-mi fie deci că nu pot zice nu."

Şi-aşa-nceput-a: — "Mintea ta s-auză
atent ce spui şi celor întrebate
avea-vei spre-adevăr o călăuză.

Un sânge-ales, ce vinele-nsetate
nicicând nu-l beau şi deci prisos devine,
ca dup-un prânz şi restul de bucate,

ia-n inimă puteri ce-s genuine
spre-a naşte-umane membre, cum e care
aleargă, spre-a nutri pe-acestea-n vine.

Din nou digest, scoboară-n locul care
mai bine e să nu mai fie spus;
în vas firesc pe-alt sânge-apoi el sare

şi unul pe-altu se pătrund, dispus
să rabde unu, şi-altu să lucreze,
prin locul cel perfect de-unde-i adus."

Şi-unit cu acela,-ncepe s-opereze:
— "Încheagă-ntâi şi-n sineşi întărită,
materia lui o face să vieze.

Activa parte, viaţă devenită,
ca-n plante e, cu diferenţa stării
că-n plante e pe drum, şi-n om sosită.

Lucreaz-apoi atât, ca fungul mării,
mişcându-se simţind, şi-organizează
puteri căror sămânţă li-e lucrării.

Se-ntinde-acum virtutea, se-ntrămează
acea ce dintr-al tatei sânge vine,
prin care firea membre le formează.

Dar cum din animal copil devine
tu nu vezi încă, iar aici greşeşte
şi-un mult mai înţelept om decât tine,

căci primul intelect îl osebeşte
de viaţa noastr-a lui învăţătură,
fiindc-organ văzut el nu-i găseşte.

Tu prinde-mi adevărul clar din gură
şi află faptul că-ntr-un făt, de-ndată
ce-au creierii deplin-a lor structură,

voios de-atâta art-a firii, cată
motorul prim spre el şi-ntr-însul pune
duh nou, plin de putere, care-ntrată

atrage-n ea ce-aci găsi-n acţiune
şi-un singur suflet fac aşa, şi-atare
trăieşte, simte şi de-al său dispune.

Şi, ca să n-ai de câte-ţi spui mirare,
vezi caldul soare cum devine vin,
unit cu sucul care viţa-l are.

Iar, când Lachesis nu mai are in,
el las-a cărnii haină şi-n virtute
şi-umanu-l ia cu el şi ce-i divin:

Puterile din simţuri stau ca mute;
memoria, mintea, vrerea i-au rămas
şi-n actul lor cu mult sunt mai acute.

De sineşi cade-atunci, făr' de popas,
pe-un mal din două, dar nici el nu ştie,
şi-aci-şi cunoaşte-ntâi al sorţii pas.

Şi,-ndat-apoi ce-un loc îl circumscrie,
puterea vie-n juru-i radiază
aşa şi-atât ca-n trup în lumea vie.

Şi-aşa cum, plin de ploi, când reflectează
văzduhu-n el pe Feb ce străluceşte,
în multe feţe-ornat se colorează,

vecinul aer tot aşa primeşte
şi-aici o formă, cum i-o face-n stare
prin sineşi duhul care-n el s-opreşte.

Şi-apoi, asemeni unei flăcări care
urmează pe-al său foc oricum se mută,
aşa pe-un spirit noua sa-ntrupare.

De-aici el prinde viaţa cea părută
cui umbră-i zici, şi-apoi de-acolea vine
oricare simţ, chiar văz, i se-mprumută;

de-aici avem şi lacrimi şi suspine,
de-aici avem cuvinte şi zâmbiri,
pecum pe munte-aici văzut-ai bine.

Şi-apoi, după dorinţe,-ori îmboldiri
de-altfel, ia umbră varia sa figură
şi-aceasta-i cauza marei tale-uimiri."

Eram acum la ultima-ntorsură,
la dreapta-ntorşi, când iarăşi îndreptate
spre altă grij-a noastre gânduri fură.

Din coast-aici ies flăcări aruncate,
cornicea îns-aduce-un vânt din ea
ce-n sus le-mpinge şi din ea le-abate.

Prin strâmtul loc ferit deci trebuia
să mergem rând pe rând; eu, plin de frică
de foc aici, şi-aici de-a nu cădea.

— "Se cade-acum, aşa-ncepu să zică,
privirilor în Musă le ţii jocul,
căci lesne cazi printr-o greşală mică."

"Summae Deus clementiae" din focul
acel cumplit eu auzeam cântând,
încât silit mă-ntoarsei să văd locul.

Şi duhuri am văzut prin foc umblând,
de-aceea paşii lor, şi-ai mei, şi iară
pe-ai lor să-i văd eu mă-ntorceam pe rând.

Iar, când sfârşiră imnul lor, strigară
cu glasul plin: — "Eu nu cunosc bărbat!"
Şi-ncet apoi cu toţii-l repetară.

Sfârşindu-l, au strigat din nou: — "A stat
Diana-n crâng, gonind-o pe Helice
când stropi de-otrav-a Venerii-a gustat!"

Şi iar cântară imnul lor ferice,
slăvind bărbaţi, femei făr' de prihană,
precum şi taina şi virtutea zice.

Cât timp îşi ard cu foc avuta rană,
ăst mod, cred eu, de-ajuns e pentru ele:
cu-atare cazne şi cu-atare hrană

şi cea din urmă culpă să şi-o spele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când toţi trei în şir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
— "Ascultă-mi sfatul, să te-ajuţi cu el!"

Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.

Iar roşul foc cu umbra mea făcându-l
să pară şi mai roş, pe mulţi văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.

Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci şi-aşa şi cuvântară:
— "Nu pare-a fi nălucă trupul lui."

Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a şti-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieşi de unde n-ar fi-n pară.

— "Tu, cel ce nu de leneş, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc şi sete cu aprinsul,

de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toţi aceştia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,

să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-aşa că, parcă, încă lui,
aripi să zboare-al morţii sol nu-i dete."

Aşa-mi vorbi un duh şi-am vrut să-i spui,
şi-aş fi şi spus, de n-aş fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,

O altă gloată nainta-nşirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.

Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut îşi dau, dar făr' a sta pe loc.

Aşa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.

Sfârşind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:

cei nou-sosiţi: — "Sodomul şi Gomorul!"
cei vechi: — "S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul."

Şi-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
şi-o parte fug spre ţări de soare pline,
de ger aceştia-mpinşi, de-arşiţe-aceia,

aşa se duce-un stol, iar altul vine,
şi toţi se-ntorc la vaiul lor plângând
şi primul plâns ce le şedea mai bine.

Şi toţi aceiaşi, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-şi împace,
atenţi şi gata de-ascultat părând.

Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: — "Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, să guşti şi pace!

Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am şi-n carnea lor.

Şi urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
Din cer o doamnă-mi dete-acest favor
să trec prin lumea voastr-o haină vie.

Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul şi ceru-acela să v-adune
ce-i cel mai larg şi cel mai plin de-amor,

să-mi spuneţi voi, spre-a şti şi eu ce spune,
ce stol sunteţi, şi voi şi pătimaşul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?"

Nu stă năuc altminteri ciobănaşul
din munţi, privind în muta sa mirare
când, prost şi pădureţ, el vede-oraşul,

cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,

aşa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
— "Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină
ştiinţă-ncarci, spre-a-ţi fi mai bun sfârşitul!

Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
în faţa i-o-mputau, strigând: — "Regină!"

De-aceea se despart: — "Sodom!" strigând,
precum ai şi-nţeles din auzite,
arsurii lor ruşine-adăogând.

A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceştia n-o urmară,
ci pofta şi-o-mplineau ca nişte vite.

Deci, când ne despărţim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.

Acum ne ştii şi vezi şi cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea să ştii şi cine,
dar n-am nici timp, nici nu ştiu cine-s ei.

Dar vreau să-ţi stâmpăr dorul dinspre mine:
Sunt Guido Guinicell' şi-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieţii fine."

Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
aşa fui eu, dar neg pe-aşa de tare,

când însuşi se numi el şi-al meu tată
şi-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;

şi multă vreme-am mers şi-ngândurat
şi ca şi surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.

Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îţi ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.

Iar el: — "Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă laşi, că Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;

dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
şi-n toate mi-o arăţi, ce fapt îi dete?"

— "A tale versuri dulci", îi replicai,
"ce-or face scump condeiul ce le scrise,
cât timp va dăinui modernul grai."

— "O, frate,-acest ce ţi-l arăt", îmi zise,
şi-un duh mi-a arătat în faţa lor,
"în grai matern cu mult mă biruise.

În proză de roman şi-n vers de-amor
i-a-nvins pe toţi şi las' pe proşti să-mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.

Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deşartă,
talent, şi-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.

Aşa şi lui Guitton', din gură-n gură,
mulţi vechi i-au dat întâiul rang şi-onorul,
şi mulţi apoi prin artă-l întrecură.

Şi-acum, atât de larg de-ţi e favorul,
încât tu poţi şi-n claustru-a te sui,
în care-i Crist mai mare-a tot soborul,

un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putinţă de-a greşi."

Spre-a face loc şi altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund şi-un peşte-n apa mare.

Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea şi lui a mea dorinţă
să-i facă loc şi-onoarea meritată.

El liber a-nceput a sa vorbire:
— "Atât de mult mi-e dulcea-ţi rugă-n gând,
că nici nu vreau, nici n-am de ce-ţi ascunde.

Eu sunt Arnold ce plâng şi merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.

Şi-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ţi-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ţi fie."

A zis, perind în foc curăţitor.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
şi stă pe Ebro cumpăna, şi-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
aşa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieşi nainte.

Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
— "Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.

Şi-apoi: — "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-aţi ars în foc. Intraţi şi-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."

Aşa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorşi spre mine,-ursiţii să mă poarte
priveau. Şi-apoi Virgil: — "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu şi moarte.

şi-adu-ţi aminte,-adu-ţi, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

Şi sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară.

De crezi că, poate, vreau a te-nşela,
tu mergi la foc şi ia temei credinţii
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

şi las-, o, las-oricare fric-a minţii!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm şi-n contra conştiinţii.

Văzând că stau tot ferm şi-nchis în mine,
atât mi-a zis, puţin, cu vorbe crude:
— "E zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine."

Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii şi-o priveşte,
când dudu-ncepe roşii-a face dude,

astfel, simţind că gheaţa-mi se topeşte,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzeşte.

Şi-atunci mi-a zis şi fruntea şi-o-năspri:
— "Să stăm acum dincoa'?" şi-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

Şi-n foc intră naintea mea şi-i zise
să-mi vie-n urmă Staţiu, acela care
un drum atât de lung ne despărţise.

Când fui în flăcări, aş fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
— "Eu parcă-i văd şi ochii",-a prins să spuie
şi tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el ţintiţi,
ieşirăm iar la malul care suie.

— "Voi, cei aleşi de tatăl meu, veniţi!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiţi.

— "Stă soarele-n apus şi-amurgul vine,
grăbiţi-v-, a mai zis, nu-umblaţi agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."

Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct aşa, că rupt de mine fuse
în faţa-mi soarele de-adânc din vale.

Puţine trepte-acel urcuş ne duse
când şi ştiam, din umbra-mi ce s-a stins,
şi eu şi ei, că-n spate-acum ne-apuse.

Şi, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeaşi faţă a zării
şi-a fi şi-al nopţii văl egal întins,

toţi trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putinţa-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau şi rumegă din gură
şi caprele, ce iuţi,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

şi-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriş pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă şi de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăştie vro fiară,

toţi trei aşa-n târzii acum clipite,
eu ca şi-o capră, ca păstorii ei,
scutiţi în scocul stâncii-acei scobite.

Puţin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar şi prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi şi mai mari ca de-obicei.

Gândind aşa şi-aşa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înşele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers şi-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— "Să ştie-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, şi-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-aşa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-şi mai lasă
oglindă ei şi şade-aşa mereu.

Să-şi vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în ţară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară
şi somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci şi-ai mei mari maeştri se sculară.

— "Acel fruct dulce-aşa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ţi va fi dat."

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, şi-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

Şi-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simţeam cu orice pas că zborul
îşi creşte-avântul său spre culme-n sus.

Şi, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:

— "Şi-eternul foc şi-al vremii mai puţine
văzutu-l-ai şi-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte şi-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
eşti scos din orice drum şi strâmt şi greu.

Vezi soarele ce-n faţa ta străluce,
vezi iarba-n câmp şi flori şi arborei
ce-acest pământ de sineşi le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poţi şedea, poţi merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aştepta,
e liber, drept şi tare-al tău arbitriu
şi-ar fi greşal-a nu ţi-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun şi-nmitriu."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII

Dorind să văd şi-n jur cum e şi-n sine
divinul codru des şi viu, şi care
da zilei ce venea colori mai line,

plecând din margini, fără de-amânare,
trecui cu pas încet acea câmpie
ce plin tot locul de miresme-l are.

Şi-o dulce-aură, care-n veci nu ştie
schimbare-n curs, îmi flutura pe frunţi
nu mult mai mult ca boarea care-adie,

făcând ca frunzele-n mişcări mărunte,
în dulce tremur se plecau spre-o parte,
spre care-umbreşte-ntâi divinul munte.

Dar nu ieşeau din drit aşa departe,
ca-n vârful lor mărunta păsărime
să nu-şi deprind-a lor oricâte arte;

ci, vesele de-acele ceasuri prime,
cântau săltând prin frunza care-n jocul
acelei bori acord le da la rime,

precum din creangă-n creangă plin e locul
pădurilor de brad pe malul Chiassei,
când Eol lasă-n voia sa sirocul.

Cu paşii-nceţi, în inima rămasei
păduri antice-atâta drum făcui,
că nu puteam să văd pe unde-ntrasei.

Şi iacă de-un pârâu oprit eu fui,
ce-n stânga-ncet cu slabele lui unde
pleca şoptind ierbişul coastei lui.

Oricâte-s limpezi ape-n lume-oriunde,
ţi-ar fi părut că au ceva negroare
în rând cu-acesta ce nimic n-ascunde,

deşi sub umbr-a pururi stătătoare
el curge-ntunecat pe-ascunsu-i plai,
nicicând atins de lună şi de soare.

Cu paşii-am stat, dar ochii-mi aruncai
să văd pe-opusul mal al apei sfinte
verdeaţa mult-a multui fel de mai

şi-atunci văzui, cum vezi ceva nainte
deodat-aşa, că, plin de-uimire stând,
oricare-alt gând îţi lunecă din minte,

o doamnă-n mal, ce, singură, cântând
mergea, şi flori, cari mândre-mpurpurează
tot drumul ei, le culegeau trecând.

— "O, doamnă tu, ce-ntr-a iubirii rază
te scalzi, cum cred, de-i drept că simţământul
din inimă prin ochi ni se trădează,

te rog să binevrei, mi-a fost cuvântul,
să vii spre mal aşa
atât încât să-ţi pot pricepe cântul.

Tu-mi aminteşti şi cum şi unde fu
Proserpina, când mamă-sa-ntristată
pe ea, iar ea junia şi-o pierdu."

Precum rotind în dans se-ntoarce-o fată
cu tălpi lipite de pământ şi-unite,
încât c-ar face paşi de-abia s-arată,

aşa pe pajişti, galben înflorite
şi roşu, ea s-a-ntors şi-n felu-n care
fecioara-şi pleacă genele smerite;

şi-astfel veni,-mplinind a mea rugare,
aproape,-ncât cântării-acei ferice
să pot să-i prind şi ce-nţeles ea are.

Când fu şi unde ierbii-i lasă spice
de stropi al apei curs, spre ochii mei
ea binevru şi ochii să-i ridice.

N-avu străfulgerare-n ochii ei
nici Venus, cred, când fu străpunsă zeea
de-al ei copil mai mult ca de-obicei.

Pe malul drept râdea acum femeia,
rupând cu mâna flori ce cresc de sine
şi fără sad pe nalta culme-aceea.

Trei paşi sta râul între ea şi mine,
dar Pontul, ce lui Xerxe-o probă-i dete
că-n frâu orice-omeneşti trufii el ţine,

în ura lui Leandru-atât nu stete,
că-i sta-ntre-Abid şi şest, cât într-a mea
ăst râu acum, că sta-ntre noi părete.

— "Sunteţi aici străini", îmi zise ea,
"şi-n locu-acest, ales de-adăpostire
umanei firi, că râd vi s-ar părea

de necrezut şi poate-o să vă mire;
dar psalmul "Delectasti!" clar vă-nvaţă
şi poate-al minţii nor să vi-l răsfire.

Iar tu, ce m-ai rugat şi-mi stai de faţă,
să-mi spui ce vrei să ştii, căci gata sunt
să-ţi dau, cât pot, la tot ce-ntrebi povaţă."

— "Şi apa", zisei, "şi-al pădurii cânt
combat în mine noua mea credinţă
de-un lucru ce-auzii de-acest loc sfânt."

— "Să-ţi spui", mi-a zis, "de unde ia fiinţă
din sineşi ceea ce mirare-ţi face,
ca-n minte,-n loc de nor, să ai ştiinţă.

Supremul bun, cui făr' de soţ îi place,
făcu pe-om bun şi-ăst loc i-l dete-n lume
ca drept zălog de nesfârşită pace.

Dar n-a stat mult, prin vina proprie-anume;
prin vina sa schimbat-a-n plâns şi-njurii
ş-onestul râs şi veselele glume.

Deci câte-s tulburări de-ale naturii
mai jos, prin aburi din pământ şi ape
ce-urmează pe cât pot, în sus, căldurii,

mai sus de poarta ăstui deal nu-ncape,
căci el se-nalţ-atât de sus spre-airi
ca de-orice tulburări pe om să-l scape.

Deci, dac-ale văzduhului rotiri
oriunde-urmează roata bolţii prime,
cât timp nu-i ruptă roata nicăiri,

atinge-un vânt şi-această înălţime
ce-n aer viu se-nalţ-a tot desprinsă,
şi-i dă pădurii glas, căci ea-i desime.

O plant-apoi, de-acest curent atinsă,
i-l umple de virtutea sa, iar el
o-mprăştie-n jur, de-a sa mişcare-mpinsă.

Iar alt pământ, precât e apt prin el
şi clima lui, concepe şi purcede
virtuţi diverse-n pomii de-orice fel.

Acestea de le-aţi şti, voi n-aţi mai crede
minune-acolo-n lume, când răsare
vro plant-a cui sămânţă nu se vede.

Şi-apoi să ştii că sfântul câmp pe care
stai tu e plin de orişice răsad
şi fructe-n el, cum n-aveţi voi, el are.

Nu-i apa asta din vapori ce cad
schimbaţi în ploaie spre-a hrăni vro vână,
ca pe-alte râuri ce sporesc şi scad,

ci e dintr-o egală-n veci fântână,
şi-atât prin vrerea celui sfânt ea prinde,
pe cât deschisă-n două lături mână.

Cu-aşa virtute ea pe-un scoc descinde,
că stinge-n om memoria faptei rele,
şi-a faptei bune-acesta i-o aprinde.

E Lete-aceasta, una din vâlcele,
Evnoe-i alta, dar efecte n-au
decât gustând şi-aici din ele:

ca gust, orice-ape sub aceasta stau.
Şi chiar având tu setea potolită,
aşa ca lămuriri să nu-ţi mai dau,

mai fie-ţi una totuşi dăruită;
mai făr' de preţ nu cred că va să-ţi pară,
deşi-ţi voi spune-o nefăgăduită.

Anticii-acei ce-n versul lor cântară
un veac de aur ce ferice-a stat,
ăst loc de-aci-n Parnas poate-l visară.

Aici fu primul om nevinovat;
eternul mai aici şi-orice rodire;
şi-aici nectarul cel de toţi cântat."

Întors acum cu-ntreaga mea privire
spre-ai mei poeţi, vedeam cum amândoi
zâmbeau de-această ultim-a ei ştire;

spre dulcea doamnă m-am întors apoi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIX

Cântând aşa cum cântă-namorata,
adaose-aceste vorbe-ntregitoare:
— "Beati quorum tecta sunt peccata!"

Şi-aşa cum nimfe trec rătăcitoare,
sihastre-n umbra codrilor, fugind
de soare-o seamă, şi-altele vrând soare,

aşa trecea pe râu în sus, mergând
pe malul lui, iar paşii-mi se făcură
mai mici spre-a fi cu pasul mic în rând

şi-ai mei cu-ai ei nici suta n-o umplură
când râpele-au cotit egal mereu
şi iar spre est mă-ntoarse-o cotitură.

Nu mult am mers aşa, şi ea şi eu,
când ea, cu totu-ntoarsă cătră mine:
— "Priveşte"-a zis, "şi-ascultă, frate-al meu!"

Şi-atunci văzui că de tutindeni vine,
prin codru-ntreg vărsându-se,-o lucoare,
încât, c-ar fulgera, gândeam în mine.

Dar fulgerul cum vine-aşa şi moare,
ci-aceasta dăinuia mereu mai vie,
şi-am zis atunci în gând: "Dar ce-o fi oare?"

Şi-adânc umplu o dulce melodie
lucoarea zării; şi cu râvn-amară
mustrai atunci a Evei nebunie;

căci unde cer şi-uscaturi ascultară,
femeia numai, şi de-abia zidită,
nu vru să rabde nici un văl povară;

subt care de-ar fi stat şi ea smerită,
aş fi gustat nespus de dulcea stare
de-aici, şi-acum, şi-apoi ca nefinită.

Pe când treceam printr-astea stări primare
a vecinicii plăceri, de-uimire prins,
şi dor-având de-alt farmec mult mai mare,

sub verzii arbori ca şi-un foc aprins
păru, şi-n jur văzduhul şi nainte,
şi-un dulce cânt din sunet s-a desprins.

Ori veghe,-ori foame,-ori ger, fecioare sfinte,
dac-am răbdat eu pentru voi vrodată,
silit acum vă fac o rugăminte:

să-mi verse apa Helicon bogată
şi-ajute-mi al Uraniei cor să pui
în vers ce greu şi-n gând chiar mi s-arată!

Şi şapte pomi de aur eu crezui
că văd, păruţi aşa prin lunga zare
ce sta-ntre noi şi ceea ce văzui;

când fui aproape îns-atât de tare,
că lucrul cel ce-nşală vro simţire
nu pierde-al său nimic prin depărtare,

puterea care minţii da vorbire
făcu să văd că-s lămpi păruţii-acei
copaci şi voci cântau "Întru mărire!"

Deasupra-şi lumina cu clar temei
frumosul vas, ca luna-n zări senine
la miezul nopţii-n miezul vieţii ei.

Mă-ntoarsei cu priviri de-uimire pline
spre-al meu poet, ci-al său răspuns fusese
că sta privind, şi el uimit ca mine.

Şi iar privii spre-acele-odoare-alese
ce-aşa de-ncet veneau, că mai cu zor
sunt paşii-nceţi ai tinerei mirese.

Şi-mi zise doamna: — "Prea te uiţi cu dor
arzând de-acele lămpi strălucitoare
şi nu priveşti şi ce-i în urma lor."

Şi, ca şi-urmându-şi ducii lor, popoare
văzui venind, şi albe-aveau vestminte
cum nu-i pe lume-n veci astfel de-alboare.

Lucea la stânga-mi faţa apei sfinte
redându-mi coasta stângă,-ncât păream
ca şi-n oglindă ce mi-ar sta nainte.

Iar, când pe mal atare loc aveam,
c-aveam distanţă singur râurelul,
şi-am stat... să văd... alesul neam,

văzui trecând acele lămpi şi-n felul
acela dând în urma-le-o coloare
cum este-o linie trasă cu penelul,

aşa că, sus, distinct-a lor lucoare
da şapte dungi, în feţele ce dau
lui Foebus arc şi Lunii-ncingătoare.

Mai lungi decât vederea mea erau
aceste dungi, iar cele din afară
cam zece paşi, cred eu, se-ndepărtau.

Sub cer aşa frumos, cum spusei dară,
bătrâni, de două-ori doisprăzece,-având
cununi de crin, tot doi cu doi intrară,

şi toţi: — "Bine-vorbită fii", cântând,
"între femei şi binecuvântate
eterne-a tale frumuseţi!" Iar, când

în faţa mea şi flori împurpurate,
şi ierbi, pe-alt mal cu toatele-mpreună
de-acele ginţi alese-au fost scapate

precum pe cer o stea la stea s-adună,
aşa veniră-n urmă patru fiare,
şi toate-aveau de frunze verzi cunună;

cu şase-aripi ornată fiecare
şi pene numai ochi, cum, de-ar fi viu,
gândesc că Argus i-ar avea atare.

Dar rime nu mai pierd să le descriu,
creştine-al meu, căci de-altele mi-e mie,
încât aici îmi cat-avar să fiu;

dar vezi în Ezechil cum le descrie,
venind din nord, din friguroasa parte,
cu ploi şi foc şi multă vijelie;

şi-aşa erau cum le descrie-n carte
la el, ci, pentru pene, e cu mine
Ioan, ce-aici de-acela se desparte.

Iar spaţiul dintre-acestea patru-l ţine
pe două roţi un car ce pontifică
şi tras de gâtul unui vultur vine.

Acesta-n sus aripile-şi ridică
între mezinul steag şi trei şi trei,
dar nu le-atinge-n zarea ce-o despică:

mergeau cu mult mai sus ca ochii mei.
Cât e vultur, e de-aur sfânta fiară,
dar alb bătând în roşu-i restul ei.

Pe Scipio sau pe-August nu-l bucurară
romanii cu mai mândru car, şi, puse
alături, ar putea sărac să-ţi pară

chiar şi-al lui Sol, acel ce s-abătuse
şi-a ars prin ruga tristei Terra, când
în taină Jupiter dreptate-aduse.

Trei doamne-n dreapta lui veneau jucând
în cerc: o doamnă roşie-aşa făcută,
că n-ai cunoaşte-o,-n flăcări de-ar fi stând,

iar ceealaltă-n trupu-ntreg părută
smarald din care-ntreg şi l-ar avea;
a treia ca de nea de-acum căzută.

Condusă hora de-albă-ntâi părea,
de roşie-apoi, şi, iuţi sau alinate,
roteau precum cântá din gură ea.

La stânga patru-n purpură-mbrăcate
jucau, şi-n chipul uneia, ce este
în frunte cu trei ochi, erau purtate.

Şi-n urma grupei ce-am descris, cu-aceste
văzui doi moşi, într-alt port fiecare,
ci-asemeni în mişcări şi dulci şi-oneste.

Părea unul şcolar acelui mare
Hipocrate ce-a fost creat de fire
celor mai dragi făpturi pe cari le are.

Al doile-avea contrarie-o pornire,
încât şi peste vale-o groaz-avui de-acuta-i
spadă plină de lucire.

Umili părând, pe patru-apoi văzui,
şi-un singur moş sfârşea aceasta grupă:
dormea, ci-avea-nspirată faţa lui.

Şi-acestea şapte-aveau ca prima trupă
vestmântul lor, ci, drept încingătoare,
a frunţii câmp nu crinii li-l astupă,

ci trandafiri şi-altfel de roşie-o floare:
un ochi mai de departe-ar fi jurat
că toţi ar fi din ochi în sus vâlvoare.

Când caru-ajunse-n dreptul unde-am stat,
tună-n văzduh şi-acelei gloate demne
păru că semn de-oprire i s-a dat,

căci stete-n loc cu primele ei semne.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus şi nici de zori nu ştie,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

şi care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârşit să vie

a stat pe loc, mulţimea cea verace,
venită-ntre vultur şi-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca şi spre-a dânsei pace;

şi, ca şi-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, şi toţi strigară-n cor.

Precum cei drepţi, la marea judecată,
grăbit ieşind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

aşa deasupra ăstor roţi divine
ieşir-o sută-ad vocem tanti senis
şi soli şi servi ai vieţii făr' de fine.

Şi toţi strigau: — "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car şi-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu faţă-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

şi faţa soarelui născând umbrită
aşa că, potolind o ceaţă rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;

aşa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, şi-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt şi-n car şi-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
şi-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

Şi iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simţi scădere
şi-a sta zbătut în faţa-i când va sta,

cumplit a resimţit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: — "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
şi-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."

Dar, vai, Virgil de el m-a şi lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset faţa cea de plâns scăpată.

— "Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."

Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, să vad-oştenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-aşa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixaţi pe mine-adâncii ochi şi-i puse.

Şi-astfel, deşi sub vălul feţii sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mişcări în gest şi mânioasă, ea
vorbi, precum şi-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— "Sunt eu. Priveşte-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosişi să urci tu sfânta scară;
ori nu ştiai că-n rai devii ferice?"

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-aşa ruşine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
aşa şi mie ea, ci-s aspritură
simţeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
— "In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munţii-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
şi-ngheaţă neaua-n vântul dinspre Schei,

şi-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă ţara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,

aşa fui făr' de plâns şi de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
şi-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simţii că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
— "De ce-i smulgi, doamn-aşa de lungi suspine?"

Fu vânt şi apă geru-ntroienit
în peptul meu şi cu durere mare
prin ochi şi gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemişcare
văzui că stă şi-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— "Da, voi vegheaţi în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt ţel avură:
spre-a şti acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,

ci şi prin mila graţiei divine,
ce dintr-aşa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuţi avu acesta-n viaţa nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău şi sterp se face
prin rea sămânţ-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat
şi tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.

Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etăţii-a doua, viaţa mea,-ncepui
să nu-i mai plac şi de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh şi fui
sporită şi-n frumseţi ca şi-n virtute,
eu tot mai făr' de preţ şi rea-i părui;

şi paşii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un ţel
ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerşii de sus inspiraţiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, că, făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morţii poartă-ntrai
şi rai-am trimis şi ruga şi suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-şi da tainul

căinţei lui ce-n lacrimi face plata."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

— "Tu, cel ce-aştepţi a trece râul sacru",
şi-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subţire,
ce, şi tăind, aşa-mi păru de acru,

şi, făr-a mă cruţa, urmă-n vorbire:
"e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
şi-i just s-ascult şi-a ta mărturisire."

Puterile-mi erau însă confuze,
aşa că vocea-mi se mişcă spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins până la buze.

Puţin stătu şi-apoi: — "De ce mai stai?
Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine
n-a şters urâtele-amintiri ce ai!"

Dar groaza mea-n amestec cu ruşine
atare-un "Da" mi-au scos cu voce stinsă,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsă
balistă, rupe coarda şi-arc şi-atare
de fier e ţinta mult mai slab atinsă,

aşa m-a frânt povara mea cea mare
şi-aşa de plin de plâns şi-oftaturi fui,
că gura-nchise vocii-orice cărare.

Şi iarăşi ea: — "Dorinţelor ce-avui
şi cari făceau să caţi supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte
sau ce cătuşe-astfel că trebuia
să pierzi speranţa mergerii nainte?

Şi ce-nlesniri apoi şi ce câştiguri
pe-a altor frunte-aşa ţi s-arătară,
c-ai fost silit de ele să te-asiguri?"

Târziu şi dup-o lung-oftare-amară,
cu greu avui şi glas să dau răspuns
ce-abia cu trudă buzele-l formară.

Plângând: — "De-a lumii bunuri", am răspuns,
"atras eu fui spre-o falsă bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns."

— "De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,
mai neştiută tot n-avea să poată
să-ţi fie culpa ta. Alt jude-o ştie!

Fiindcă îns-acuză culpa toată
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuţiş duşmana roată.

Dar de-alte dăţi spre-a fi tu mai bărbat,
sirene când auzi, şi mai multă
ruşine spre-a simţi de-al tău păcat,

descarc-al plânsului temei şi-ascultă,
şi-auzi cum trebuia pe-opusul drum
să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.

Natura şi-arta farmec pân-acum
nu-ţi dete-aşa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci şi-n ţărnă-i astăzi scrum.

Supremu-ţi farmec deci de să pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abată-n lături minţile-ţi seduse?

Dator ai fost la prima săgetare
a falselor plăceri să urci în pripă
pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai să laşi în jos a ta aripă,
s-aştepţi loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plăceri ce ţin o clipă?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laţ a-ntinde paserii bătrâne
şi-a trage-n ea săgeţi degeaba-s toate."

Aşa cum stă şi ochii-n jos îi ţâne
şi-ascultă mut un prunc, recunoscând
greşala sa şi pocăit rămâne,

aşa stăm eu şi iar îmi zise: — "Când
te doare-aşa c-auzi, ridică barba
ca şi mai mare-amar să ai văzând!"

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,
l-ar smulge mai uşor un vânt adus
din Alpi sau vânt din ţara lui Iharba,

de cum nălţai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbă faţa mi-o-nţelese,
văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.

Când faţa mea-nălţat-apoi fusese,
văzui pe-acei ce-s primă creatură
că jocului de flori sfârşit pusese;

şi-a mea vedere, nu de tot sigură,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu două firi într-o făptură.

Sub vălul ei, şi peste râu, părea
că-ntrece-atât fiinţa ei antică
pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars căinţele cu-a lor urzică,
încât simţeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,

iar inima-mi atari mustrări avu
că-nvins căzui, şi ce-a mai fost de mine
o ştie-aceea care cauză-mi fu.

Şi-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasupră-mi sta şi: — "Prinde-m-acum bine!"

zicând, mă-mpinse până-n gât în vale
şi, tras de ea prin râu, uşor pluti
ca şi-o suveică pe-apă ca pe-o cale.

Şi-atât de dulce-un cântec s-auzi
"Spăla-mă-voi", când lângă mal ea stete,
că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

şi, capu-n braţele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mă puse,
scufuns cu el întreg, să beu din Lete.

M-a scos apoi scăldat şi-apoi mă duse
la cele patru zâne-n hora lor
şi-un braţ pe mine fiecare-şi puse:

— "Noi, stele-n cer şi nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, căci văd mai luminate."

Şi-apoi mă duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

Şi-au zis: — "Acum tu nu cruţa privirea,
că-n faţă ai smaraldele din care
săgeţi cândva-ţi trimise-n piept iubirea."

Şi doruri, mii şi toate-o-nflăcărare,
lipiră ochii mei de-ai ei, ce ţintă
priveau mereu asupra sfintei fiare.

Şi-n ei se reflecta acvila sfântă
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman părând că se-nvestmântă.

De-am fost mirat, şocoat-orice creştin,
văzând că-n el inmobil lucrul zace
şi numai chipu-l schimb-aşa deplin.

Şi-n timpul ce-n uimire-aşa şi-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-ţi saţ, tot mai flămând te face,

prin actul lor ce ce-arăta că sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadă
veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— "Fă ochii sfinţi, Beatrice, o, fă-i să cadă",
aşa cântau, "spre cel cui drag' tu-i eşti
şi-atâta drum veni ca să te vadă!

Din graţie,-o, fă-ne dar să-i dezvăleşti
şi gura ta, să-ţi vadă vorbitoare
şi-a dou-a ta frumseţe ce-o-nvăleşti!"

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câţi, Parnase,-ngălbinesc sub tine
la umbra ta şi-ţi beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbrită de-armonii divine,

aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

Atât de-atent şi fix priveam acu
s-adăp a mea cea de-un deceniu sete,
încât oricare-alt simţ ca mort îmi fu,

părând că am şi-aici, şi-aici părete
spre-a nu vedea, aşa de mult m-aduse
în vechiul laţ surâsul sfintei fete,

când faţa mea cu sila-ntoarsă fuse,
spre braţul stâng, de-acele trei fecioare,
căci: — "Prea ţintit!" din ele una-mi spuse.

Şi-acea orbie, care-o simte-n soare
al nostru văz, prea brusc de el atins,
pe-o clipă-n ochi îmi fu-ntunecătoare.

Cu-acel puţin, când văzu-mi s-a deprins
eu zic aici puţin, alăturându-l
cu multu-acel de care fui desprins,

văzui cum se-ntorcea spre dreapta rândul
eternei oşti, plecând, întoarsă toată,
şi şapte lămpi şi-al zilei soare-avându-l.

Precum sub scuturi, spre-apărare,-o gloată
se-ntoarce-ncet cu steagul, mai nainte
de ce-ar putea să-şi schimbe frontul toată,

aşa şi-oştirea-mpărăţiei sfinte,
ce-n front mergea, trecu, pe când la car
nici nu-ncepuse primul lemn să clinte.

Fecioarele la roţi veniră iar,
vulturul trase arca cea sfinţită,
dar nu-şi clătea nici fulg pe el măcar.

Iar doamna cea prin vad cu noi venită,
şi eu, şi Staţiu-urmarăm roţii-acei
ce-n arc mai strâmt descrie-a sa orbită.

Şi,-urmând un cânt divin, treceam cu ei
prin codrul nalt, iar astăzi neferice
prin sfatul dat de şarpe-unei femei.

Cât loc săgeata poate să despice
din trei zvârliri, noi, poate,-atât eram
intraţi în el, când a descins Beatrice,

şi-n guri cu toţii-aveau murmur: — "Adam."
Apoi ei ocoliră-un pom pe care
nici flori n-avea, nici frunze, nici un ram;

pe cât suia, pe-atât lăţit mai tare
frunzişul lui, încât şi-ntr-o pădure
putea stârni cu naltu-i vârf mirare.

— "Ferice tu, că ciocul tău, vulture,
n-a rupt din pomul cel plăcut la gust,
ci-amar făcând stomacu-apoi să-ndure!"

Aşa pe lâng-acel copac robust
strigau ei toţi, iar fiara cea-mbinată:
— "Aşa păstrezi sămânţ-a tot ce-i just."

Şi,-ntors spre osia cea de el purtată,
văzui la pomul văduvit c-o duce,
lăsând pe cea din pom la pom legată.

Cum plantele la noi, când Feb aduce
pe-a sa-n amestec cu acea lumină
ce-n urma Mrenelor din cer străluce,

de suc umflate, primenesc mai plină
coloare-atunci când mai spre nalte stele
nu-ncepe Sol cu roibii lui să vină,

coloare-aşa, mai mult de viorele
decât de roze,-a prins şi planta sfântă
ce braţe-avuse-atât de golăşele.

Eu nici n-am înţeles, nici nu se cântă
la noi un imn ce ei acu-l rostiră,
nici nu putui să-l rabd până la ţântă.

Să pot s-arăt cum ochii adormiră,
când cruzilor le-a-ntors Siringa ţelul
şi scump nepaza scurtă şi-o plătiră,

cum face-un pictor, urmărind modelul,
eu v-aş picta-n ce fel de somn intrai;
dar cei ce vreau uşor picta-şi-vor felul.

Deci trec la clipa când mă deşteptai
şi spui că-mi rupse somnul o lucoare
şi-un glas strigând: — "Ridică-te, ce stai!"

Precum, conduşi să vadă măru-n floare,
al cărui fruct şi-n îngeri naşte dor
şi face-n cer eternă sărbătoare,

Ioan şi Petru s-au trezit de zor
din somn, şi Iacov, la un glas ce-odată
a rupt şi-un somn mai greu decât al lor,

şi ceata-le o văzură-mpuţinată
cu Moise şi Ilie-atunci, şi-avea
hlamida sa pe el Isus schimbată,

aşa, trezit, văzui deasupra mea
pe doamna care-a bine-vrut să vină
să-ntâmpine-a mea cale la vâlcea.

— "Beatrice unde-i?" eu cu mintea plină
de spaim-am zis. — "Sub noua plantă sfântă
n-o vezi şezând pe-a dânşii rădăcină?

Nu-i vezi în jur compania ce-o-nvestmântă?
Iar alţii-au mers după vultur în sus
şi-un imn mai nalt cu mult mai dulce-l cântă."

Eu nu ştiu dacă ea mai multe-a spus,
căci eu priveam fixat spre-aceea care
păreţi oricărui altui simţ mi-a pus.

Pe gol pământ ea, singură-n vegheare,
şedea ca drept străjer acelui plaustru
legat aici de mâna dublei fiare.

Şi şapte nimfe-n jur făcându-i claustru,
în mâni cu-acele lămpi cari ard frumos
şi sigure de-orice-aquilon şi-austru.

— "Puţin vei sta-n pădure-aici şi, scos,
în veci tu cetăţean vei fi cu mine
în Roma-n care e roman Hristos.

Dar, rău-condusei lumi spre-a-i face-un bine,
priveşte-acum spre car şi vezi, iar, când
vei fi iar jos, să scrii ce vezi că vine."

Aşa vorbi. Şi, la picioare-i stând,
devot poruncii să-mplinesc ce-mi spune,
aveam unde-a cerut şi ochi şi gând.

N-a curs nicicând cu-atâta repegiune
un foc din norii deşi ce varsă ploi
din cea mai nalt-a cerului regiune,

precum văzui că vulturul lui Joi
căzu pe pom, rupându-i scoarţa-ntreagă,
nu numai flori şi proaspetele-i foi;

apoi din răsputeri izbi-n teleagă,
făcând să joace-aşa cum în furtună
un vas, când vântul furia şi-o dezleagă.

Văzui apoi, venind culcuş să-şi pună
în fundu-acelui car divin, o vulpe,
părând lipsită de-orice hrană bună.

Mustrându-i însă tristele ei culpe,
o puse doamna mea pe-o fug-astfel
cât pot să-ntindă oase făr' de pulpe.

Şi, tot pe unde-ntâi venise-acel
vultur, văzui că iar scoboară-n arcă
lăsând într-însa pene de pe el;

şi-atunci, ca dintr-un piept ce-oftează, parcă,
ieşi din cer un glas şi-acesta zise:
— "O, dulce nava mea, ce rău te-ncarcă!"

Şi-ntre-ambe roţi păru că se deschise
pământu-apoi, şi-un drac, ieşind în sus,
văzui, prin car cum coada şi-o înfise;

şi cum retrage-o vespe acul pus,
aşa, trăgându-şi coada blăstămată,
a smuls din fund şi, nesătul, s-a dus.

Iar ce-a rămas, ca piru-ntr-o bogată
câmpie,-astfel de-a penelor smultură,
deşi-n intenţie bună şi curată,

aşa-l acoperi şi-umplute fură
şi oişte şi roţi, în timp mai scurt de ce-i
în stare-un "vai!" să zboare dintr-o gură.

Iar sfânta casă-n noul chip al ei
în multe locuri ţeste-a scos afară,
un cap din orice colţ, din osie trei;

cornute trei ca boii s-arătară,
iar patru-aveau un singur corn în frunte,
cum n-a mai fost pe lume-asemeni fiară.

Şi sigură, ca şi-un castel pe munte,
obraznică, pe monstru-o curvă stând,
plimba-mprejur lascive-ochiri mărunte.

Şi-alături lângă ea, străjer părând
să nu i-o fure-o namilă-n picioare,
şi-aşa ei se pupau din când în când.

Dar, când spre mine-ntoarse doritoare
şi vagi priviri, acel feroce mire
din cap o biciui până-n picioare.

De furie-orbit şi plin de bănuire,
desprinse monstru-apoi şi-n crâng cu el
se duse-adânc şi-aceasta-mi fu scutire

de noul monstru şi de curv-astfel.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIII

"Deus, venerunt gentes", alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,

şi le-asculta şi-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, şi-aşa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.

Iar, când fecioarele-i făcură drum
şi ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum

şi-n faţ-avea a focului coloare.
— "Puţin şi nu mă veţi vedea", vorbi,
"şi iar mă veţi vedea, dragi surioare!"

Pe toate şapte-n faţă-i le pofti,
şi-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna şi pe Staţiu, ce s-opri.

Şi-a mers aşa şi nu cred că făcuse
nici zece paşi de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei şi-i puse.

— "Să vii", a zis cu liniştit cuvânt,
"aproape-aşa că, de-aş vorbi cu tine,
să poţi s-auzi de-aproape-al meu cuvânt."

Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
— "De ce", mi-a zis, "n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi aşa cu mine?"

Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,

aşa fui eu şi-aşa cu gura mută
de-abia-ngânai: — "Madono, ce-mi lipseşte
tu bine ştii şi ştii şi ce-mi ajută."

— "Sfiala ta sau teama ce te-orbeşte
de-acum eu vreau privirea să-ţi destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguieşte.

Să ştii, de car, că monstrul dacă-l rupe,
a fost şi nu-i; dar culpa să nu creadă
că domnu-n cer răzbună după supe.

Nu-n veci făr' de crede-o să ne şeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi şi-apoi o pradă,

căci sigur văd, de-aceea ţi-o şi spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
şi-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,

când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca şi pe-acel cu care-adulterează.

Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
şi Sfinxu-ţi e şi nu-ţi albeşte-n gând,
căci ca şi ele-a minţii cale-o-nchide.

Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.

Deci scrie-ţi tot şi mintea ta să poarte
ce-ţi spui, să duci cu tine celor vii
ai vieţii cei ce-o goană e spre moarte.

şi-aminte-ţi fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăţi cum fu, şi frântă
cu crengi lăsate-n două dăţi pustii.

Oricine-i rupe crengi şi-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.

Pentru muşcarea-n ea dori-n suspine
şi chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăşi prin sine.

Şi-ţi doarme mintea, dacă nu-ţi arată
că planta e, dintr-anumit temei,
înalt-atât şi-n vârf aşa de lată.

De nu ţi-ar sta deşartele-ţi idei
ca apa Elsa-n jurul minţii tale,
şi-un biet Piram la dud plăcerea ei,

din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaştere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptăţii sale.

Dar, dacă ţi-e-mpietrită biata minte
şi neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ţi spusei mai nainte

vreau, cel puţin, de n-o să scrii ce-ţi zic,
umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic."

Iar eu: — "Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primeşte,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.

Ci-al tău dorit cuvânt de ce ţinteşte
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmăreşte?"

— "Ca să cunoşti şi tu cum te-ai condus",
răspunse ea, "să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;

c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină."

— "Eu nu-mi aduc aminte",-mi fu cuvântul,
"că n-aş fi mers mereu pe-al vostru drum,
şi clar îmi spune-aşa şi simţământul."

— "De nu-ţi poţi aminti tu nicidecum",
răspunse ea zâmbind, "aminte-ţi adă
cum tu beuşi din Lete chiar acum.

Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ţi ce-ntr-altele-avu nadă.

Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ţi fie,
atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie."

Cu pas mai lin şi-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-şi schimbă punctu-aşa cum schimbi şi locul,

când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă şi-opreşte şi pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce

s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.

Păru că-n faţă-mi văd pe Eufrate
şi Tigru-aici ieşind dintr-o fântână
şi-ncet plecând ca fratele de frate.

— "O, glorie-a ginţii-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt şi ce-i că ele
izvorul lor în două părţi şi-l mână?"

— "Spre-a şti ce sunt", răspunse rugii mele
"tu roagă pe Matilda." Şi-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-şi spele.

Frumoasa doamnă: — "Eu i-am spus de-ajuns
şi-aceasta şi-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine ştiu că nu i le-a ascuns."

Beatrice-atunci: — "Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvăleşte,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.

Ci iat-Evnóe, ce de-aici porneşte:
să-l duci la el şi,-aşa cum eşti dedată,
virtutea lui cea veşted-o-ntăreşte!"

Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-şi face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorinţa şi-o arată,

aşa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Staţiu
sfios i-a zis: — "Să vii pe urma lui!"

Să am creştine-acum mai larg un spaţiu
de scris, eu ţi-aş cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de saţiu,

dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-opreşte art-a merge mai departe.

Mă-ntoarsei deci de la pârâul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă creşte-n noul său vestmânt,

curat şi gata să mă urc la stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!