silitor

Omul harnic, silitor, de pâine nu duce dor.

proverbe moldoveneşti
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Funcţionar model

E blând, amabil, priceput,
Nu e servil, nu-i prefăcut,
E silitor, atent, corect,
Într-un cuvânt: un tip suspect.

epigramă de Ioan Frenţescu din Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală (2005)
Această epigramă face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţam normal. N-am avut niciodată corigenţe, am fost un copil care a învăţat bine, dar n-am epatat, n-am fost înnebunit să fiu conştiincios, silitor - că ăsta e cuvântul potrivit pentru şcoală, unde te sileşti.

Mircea Albulescu în ziarul Adevărul (5 aprilie 2012)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

GENA: Îţi dau voie să te duci la joacă... Un ceas...
DECEBAL: Şi lecţiile când mi le fac? Am ora-ntâi aritmetica, ora a doua istoria, ora a treia geografia şi după-masă am gramatica şi intuiţia...
GENA: Lasă, lasă... nu mai fi aşa silitor, să-ţi faci lecţiile de azi pentru luni... Pentru azi ai învăţat destul... Haiti! Zbughe-o...

replici din piesa de teatru Titanic vals, Actul I, Scena 5, scenariu de Tudor Muşatescu
Adăugat de M.G
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie citirea a tot ce se publica în literatura română, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, după care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său.

Titu Maiorescu în Almanah "Convorbiri literare"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de prinprejurul împărăţiei sale îi cerea sfaturi: atâta era de drept şi înţelept. Când se isca sfadă între dânşii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată şi, cum zicea el, aşa se şi făcea, fiindcă era judecător drept şi iubitor de pace. Când fu aproape de bătrâneţe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simţi împăratul când a văzut că dobândi un moştenitor. Toţi împăraţii vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puţin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturi şi poveţele lui cele de mult folos, a dobândit fecior. După ce se mări, îl puse de învăţă carte. El era aşa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de învaţă aşa repede. Ceea ce învăţa ceilalţi copii într-un an, el învăţa numai într-o săptămână. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să înveţe. Iară tată-său scrise carte împărătească la nişte filosofi vestiţi ca să vie să ispitească cu învăţăturile lor pe fiul său.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În singurătate

E-n amurg şi dinspre vale,
În revărsare de petale
Florile răspândesc parfum;
Nimeni nu mai e pe drum...
Nici vântul nu mai adie
Şi-i linişte pe câmpie.
În acest splendid decor,
Stând pe verdele decor,
Cu cântec plin de nostalgie,
Cu zâmbet de melancolie,
Plutind pe aripi de mister,
Colind oceanul de eter,
Străbat pe drum de ochi ascuns
Şi văd ce gândul n-a pătruns.
Apoi din spaţiul infinit
Cobor în suflet pustiit...
De lume sunt departe mult,
Singur vorbesc, singur ascult,
Mă bucur singur, singur plâng,
Singur deşertul vieţii-nfrâng.

[...] Citeşte tot

poezie de Gheorghe Ionescu din În singurătate (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea care depinde de noi...

.. iată două lumi finale, raiul şi iadul...! Cu toţii, spre ele ne îndreptăm trecând vieţii
vadul, trăind, cei mai mulţi neştiind de ce s-au născut, pentru ce, şi, cum de sunt vii, ei
neânţelegând sensul omului în armonii bine puse la punct, din faceri noi fiind singurii
observatori conştienţi ai Marii Creaţii lăsaţi s-o influienţăm să existe cu gândul minţii
gândind atâta cât existăm, chiar şi speriaţi de viaţa în care ne-aflăm... multele atâtea,
pe toţi bulversându-ne, că de ce e aşa şi nu altfel, fiecare poveste de om în istorii, aşa
încheindu-se, oricât de mult cineva ar iubi divinitatea şi l-ar iubi Dumnezeu cinstindu-l
şi-nvrednicindu-l cu slava şi sănătatea... în taina ultimă, finală, se concretizează acest
mare adevăr în care unii se 'nalţă urcând cer după cer dar şi destui din acei care abea
îl zăresc pe-acesta ce-l ştim căzuţi în abisele de-ntuneric pierduţi în declin... ca să vezi
lumea de sus din înalturi însemnând un privilegiu de fericire nespus, primit pentru un
pomelnic de fapte făcute-nmiit... ca un răspuns, dat, de cortegiul energiilor universale,
de care nici un om nu scapă neiscodit, minunatul Cuvânt rostit nouă descoperindu-ne
căile prin adevărul vieţii trăite unde taina rămâne taină doar pentru cei nepregătiţi să
întâmpine fericiri venite din transformări, firesc rostuite, căci, dacă li s-ar cere să stea
să-i mănânce viermii de vii aici pe pământ câţi oare n-ar huli blestemând ştiind numai
pe mort ros de viermi, îngropat în ţărână, mulţi tociţi, uzaţi şi chinuiţi, mâncaţi ca de-o
văpaie nebună, în care, cerşeşti urma de apă, de pe-un vârf de deget al semenului tău,
când noi, fiecare-n parte ni-s convinşi, că, şi bogatul, ca şi săracul, pleacă de aici unul
după altul, în veşnicie rostogoliţi... pe aripi de înger, sau de tâlc păcăliţi în iad prăvăliţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!