imoralitate

Sonetul 67

De ce-ar trăi în imoralitate
Girând-o astfel cu a lui prezenţă,
Justificând netrebnice păcate,
Gătindu-se cu-această indecenţă?
De ce obrazul să-şi sulimenească
Să pară mort, când faţa lui e vie
Şi frumuseţea lui să urmărească
Să fie umbra florii de hârtie?
De ce-ar trăi, când şi Natura piere,
Lipsit de sânge viu să-i curgă-n vine?
Acum, el este singura-i avere,
Căci din ce-a dat, puţin îi mai revine.

De-aceea îl păstrează, ca s-arate
Ce bogaţii avea în vremi uitate.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetele de beizadele sau fetele "de fiţe" (pamflet)

Sunt pipiţele ignare
Ce se-ntrec în desfrânare,
Monument de vanitate
Şi de imoralitate.

Fără multe complicaţii,
Beau mai mult decât bărbaţii.
Ele-arată dinadins
Tot ce-aprinde pe un ins.

Sunt atât de decoltate,
Că vezi tot, pe săturate,
Şi, ca şi cum nu-i deajuns,
Ele-arată ce-i de-ascuns.

Sunt fetiţele pe care,
Le vezi des în lupanare.
Fete de beizadea,
Îţi vorbec fără perdea;

[...] Citeşte tot

pamflet de George Budoi din Pamflete şi satire (31 ianuarie 2013)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Smerilă şi Bombănilă

Smerilă şi Bombănilă erau fraţi gemeni,
Smerilă stătea smerit ca un ghiocel;
Bombănilă nu facea nimic, dar bombănea mereu,
Unii ar fi spus că era un tip cam ciudăţel.

Smerilă era fericit, prieten cu toată lumea,
Bombănilă era, cum bănuiţi, invidios foarte;
În timp ce Smerilă călca fericit pe căile Domnului,
Bombănilă era o sursă de imoralitate.

Pe Smerilă nu l-a văzut nimeni încruntat,
Nici pe Bombănilă schiţând un surâs, oricât de mic;
Smerilă-şi făcea prieteni fiind el însuşi,
Iar Bombănilă prin uneltiri şi şiretlic.

Aşa că, Bombănilă, poartă-te ca frate-tu, Smerilă,
Iar tu, Smerilă, te rog, nu te-apuca de bombănit,
Căci dacă bombăni o s-ajungi ca frate-tu, Bombănilă,
Bombănilă, te rog, fii şi tu uneori cât de cât smerit.

poezie de Eldred Herbert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respirări V

Etica, morala, adică starea de conştiinţă a păcatului, a erorii, provin din depărtarea cosmică, la om, dintre gură şi hrană. Această departare cosmică la om dintre gură şi hrană izoleaza omul de cosmos, îl însingurează şi-l individualizează, îi creeaza bunul simţ şi acceptarea de către el a lui însuşi, ca atare.(...)

Piatra nu este nici morala, nici imorală. Piatra nu poate să aibă păcate. Ea nu poate fi nici cinstită, nici necinstită. Gura pietrei este hrana pietrei. În cazul pietrei nu există nici o demarcaţie între gura şi hrană. Ea manâncă fiindu-şi sieşi de mâncare.

În cazul copacului, gura copacului (rădăcina) este lipită de hrana lui (pământul). Nici in cazul copacului nu putem vorbi despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
În cazul ierbivorelor, gura este despărţită de hrana numai prin anotimp, iar în cazul carnivorelor, leul spre exemplu, distanţa dintre gura şi hrană este scurtată prin alergare, fuga, vanatoare. Impresia este de măreţie, de forţa, de cruzime, dar nu de imoralitate, de păcat.

Distanţa între gură şi hrana la om este cosmică. Omul are multiple guri concrete şi abstracte. Ochii lui, urechile lui, nările lui, creierul lui chiar sunt guri înfometate de felurite feluri de hrană, concretă sau abstractă. Distanţa enorma la om între gură şi hrană constituie febleţea sa, delicateţea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.
Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă într-un mi

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!