+nu +raspunde +la +provocari

A răspunde unei provocări conferă celui care face acest lucru o aură pozitivă de războinic care îşi convoacă trupele tuturor puterilor sale lăuntrice pentru a obţine o victorie valabilă.

Herbert Harris în Cele 12 legi universale ale succesului
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi om – e greu, uşor... E o minune! A avea sentimente – greu, uşor... E o minune! Voi încerca mereu să fiu şi om! Şi nu renunţ. Nici asta nu e imposibil. Toate acestea sunt nobile provocări, la care sufletu-mi răspunde...

Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care nu a cunoscut nemijlocit viaţa concretă a unei echipe de filaj, nu va înţelege cât de greu este să urmăreşti un obiectiv pe ploaie sau pe zloată, să îl aştepţi legendat în stradă cât timp el vizitează o adresă ori se încălzeşte la un coniac şi o cafea, discutând cu o relaţie, nu va înţelege cât de greu este să înveţi arta machiajului şi a deghizării rapide şi cu mijloace simple, să înveţi arta de a te încadra în structura străzii, pentru a nu fi deconspirat, nu va şti cât de greu se dobândeşte calitatea de a răspunde spontan permanentelor provocări ale acţiunilor concrete.

Vasile Coifescu în revista “Vitralii – Lumini şi umbre”
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirile vieţii

Printr-o-nsuşire pe care omul o are-n el însuşi, trecem deseori de la real la imaginar
în mai puţin de-o secundă, cu imaginaţia care abundă-n miliardele de exemple solidar,
noi să putem cunoaşte o unică trăire ce ne cufundă-ntr-o amintire ca-ntr-un vis în care
am trăit cândva undeva, memoria şi amintirile tale făcându-te să fii ce eşti fiindcă cum
ar putea un om să se golească de sine şi de aduceri aminte, omul nefiind un computer
din care poţi să te ştergi, altul inventându-te într-o memorie care nu e proastă, ea, fiind
numai a noastră, fără repetiţie... cunoscându-te pe tine şi calea ta din fecundarea vie a
ovulului în uter îmbrăcând forma fiinţei ca să devii om, instinctual amintindu-şi de asta
încă din pântec, tu dotat c-o materie cenuşie cu o capacitate infinită, pentr-un tot, acolo
stocat dintr-un tot în care tu vi amintirea fără să dispară trăind ci aşa lăsaţi să pierdem
noi priceperea de-a o accesa... să uiţi, ajutându-te să înveţi şi să poţi memora noutatea
din evenimente întâmplate recent, considerate mai importante decât cele ce de mult au
fost întâmplate, amintiri uitate putând fii re-nviate, ele semănând cu mersul pe bicicletă,
îndemânarea mâinii, a piciorului şi a minţii moştenind-o-n sânge pentru-aţi păstra-n eul
tău echilibrul, un sine, mereu amintindu-şi de ceva care-a fost, este, şi-a rămas închegat
ca esenţial pentru tine... ca într-un revers al medaliei omul putând uita şi ceea ce a uitat,
isteţ, arătându-se acel ce-şi aminteşte ceva instant, învăţarea lui fiind mai puţină şi mai
uşoară într-un efort depus mult mai mic, el repede învăţând, ca şi când ar părea că ştie
deja, reânvierea amintirii întâmplându-se-n funcţie de locul unde te afli şi de oamenii de
acolo într-un tot ce-ţi este în jur... procesul, întărind stiinţa, într-o acumulare rapidă, sub

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!