doua distante de o frunza

Personalitatea oricărui om se compune din două însuşiri, prima, capacităţile mentale, memoria, isteţimea, capacitatea de a fi atent şi de a se concentra (principalul, în cazul acestei însuşiri, concentrarea atenţiei), a doua, voiciunea cu care percepe conştiinţa idealului desăvârşirii. Prima e mereu mulţumită de sine, a doua mereu nemulţumită.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa sa se deschideau două drumuri, ca două guri flămânde ale unui destin-vânător pe care nicio strategie elaborată minuţios, pe timp de zi sau de noapte, nu l-ar fi putut păcăli vreodată, în faţa sa se deschideau două drumuri, ca două condamnări la moarte, pe care dintre ele o vei alege până la urmă?, dar întrebarea nu se desprinse de pe buze, iar drumurile acelea pietruite unduiau în faţa sa, bizare, părelnice, tăiate în utopie şi străjuite de insinuări abia date în pârg...

Cristian Lisandru în Două drumuri (mai 2013)
Adăugat de Cristian Lisandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legătura cauzală între două idei poate fi sau suprimată sau înlocuită prin juxtapunerea a două lungi fragmente eterogene. Aceste fragmente sunt adesea intervertite, în sensul că prima reprezintă concluzia şi a două ipoteza. Orice transformare imediată a unui lucru în altul reprezintă în vis relaţia de la cauză la efect.

Sigmund Freud în Interpretarea viselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea nu se culege de două ori în viaţă, ca trandafirii din Paestrum care se culeg de două ori pe an.

citat celebru din Edgar Allan Poe
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copil nu este imaginea a două fiinţe, rodul a două sentimente liber contopite – pentru părinţi, copilul trebuie să fie o miniatură încântătoare, în care se regăseşte poemul celor două vieţi duse în taină de ei – vieţile lor; el trebuie să le ofere un izvor de emoţii rodnice, să fie în acelaşi timp întregul lor trecut şi întregul lor viitor.

citat celebru din Balzac
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bate două pietricele şi vor scoate scântei; nu lăsa două popoare să se ciocnească: va ţâşni doar sânge.

aforism celebru de Pitagora din Legile morale şi politice
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altcineva

E ca şi cum o frunză s-ar îneca în apa toamnei.
Pe pârâul memoriei, din marea depărtare
Orele curg. Noi stăm în faţa lor -
Executaţi de timp. Lent, tot mai lent.

Cum să aştepţi seara? Unde să întâlneşti amurgul târziu?
În memoria ta mă simt ca într-o galerie părăsită.
Fragment de peisaj, mişcând pe cineva

Chiar azi, înainte de prânz. Cine-şi mai aminteşte -
- Acea trăire bruscă - cel ce-a plecat
Sau lumina care s-a stins?

Să arzi ca un obiect de lemn. Să te cufunzi ca o frunză
Pe apă. Să te stingi, aşa cum lumina se stinge.
Credeam că am trăit cândva -
Dar, văd că altcineva a fost.

poezie de Marek Wawrzkiewicz din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezentul împreună cu trecutul şi viitorul sunt un cotinuum localizat printr-un individual prezent, pentru fiecare, dar diferit prin distanţe de spaţiu-timp între evenimente. Astăzi sunt copia generată de trecutul de ieri, localizat în pretinsul prezent şi copia din pretinsul de mâine, proiecţie a ceea ce am fost, sunt şi voi fi până dispar fizic.

Viorel Muha (noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

A două noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, insângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casă veche a serdăresei
Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi barbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicata în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creşteţ.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreieră, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă. Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!