Epigrame despre satul meu, pagina 9

Sătul de milenara sa consoartă,
Adam găsi un păr efeb, cu care –
Decis în a-şi croi o nouă soartă –
Să-şi altoiască mărul din dotare!

Sătul de mult prea mult şomaj,
M-am dus, purtând un ronghi de şubă,
La cei de la ecarisaj;
M-au prins şi m-au băgat în dubă!

Stau meditând la toate cele
Şi-un gând îmi zburdă pe sub frunte:
Cum într-un sat ca Măgurele
A încăput aşa un "munte"?

Cu ochii la televizor,
Mămica-l îndopa, de zor,
Pân' ce copilu'-a plâns: "Destul!
Nu mai vreau... papa! Sunt sătul!"

În care mici, cu coviltire
Şi cai plăpânzi, veneau ades
Ţigani nomazi, vânzând tingire.
Mai vin şi azi... da'-n Mercedes!

Cum îmi plăcea vecina mea,
M-am prins în horă lângă ea
Şi-n scurtă vreme s-a prins satul,
Dar nu s-a prins deloc bărbatul.

În tinereţe dintr-un măr muşcam
Şi amândoi din el ne săturam
Şi-am împărţit la mere într-atât
Că sunt sătul şi astăzi... până-n gât.

CAPUL mândru-i, evident, bărbatul
Care trage singur tot folosul;
Dar, aşa precum o ştie satul,
Soaţa-şi pune la "bătaie" DOSUL.

Se întreba un câine făr` adresă,
Ca un Hamlet al unei alte drame:
Mai bine-o fi sătul, legat în lesă
Sau să fii liber, muritor de foame?

Sătul, aici, de strâmbe idealuri,
I-a spus nevestei lui, la căpătâi:
"Iubita mea, să ne-aruncăm în valuri!"
-Aruncă-te, iubite, tu întâi!

<< < Pagina 9 >

+satul +meu