Serioase/triste despre fata cu ie, pagina 89
Copiii își iubesc enorm propria persoană. Societatea distruge această iubire, religia o distruge - dacă oamenii s-ar iubi pe sine, pe Iisus Hristos cine l-ar mai iubi? Dar pe președinte? Dar pe părinți? Iubirea copilului pentru el însuși trebuie deturnată. El trebuie condiționat să-și îndrepte iubirea spre obiectele, lucrurile și persoanele aflate în afara lui. Acest lucru îl face pe om foarte sărac, pentru că iubirea față de ceva exterior lui - Dumnezeu, Papa, tatăl, soția, soțul, copiii - îl face dependent de acel obiect al iubirii lui. Devii al zecelea pe listă în propriii ochi, un cerșetor.
Te-ai născut împărat, fericit cu tine însuți. Dar tatăl tău vrea să-l iubești pe el, mama vrea s-o iubești pe ea. Toți cei din jurul tău iubesc pe altcineva, ca și tine. Ce lume nebună! Fiecare încearcă să iubească pe cineva, când de fapt nu are nimic de dăruit! Și nici celălalt nu are. De ce se ceartă îndrăgostiții, se hărțuiesc și se agasează unule altul tot timpul? Motivul este simplu: nici unul nu reușește să-și ia ceea ce dorește. Amândoi sunt goi, amândoi sunt cerșetori.
Osho în Cartea despre barbati
Adăugat de Bordea Andreea Anca
Comentează! | Votează! | Copiază!
România
Iată, încă o țară s-a prăvălit zilele acestea în abis,
Moștenitoarea și-omonima Romei, ale cărei legi bune
Au instaurat o pace tolerantă. Forța Gri* încă se impune-n
Gândirea omenirii, menținând națiile-n spațiul circumscris
Dreptului și frontierelor pe un pământ îmbibat de sânge;
O, dintre-ale istoriei aplauze prinse în didactice cleme,
O salut, măreață Romă, pe victima multor necazuri și probleme,
Pe România, odrasla ta! Un copil care nu plânge.
O, Neam Latin! Datoria noastră sporește zi de zi, întruna,
La fiecare scânteie-a sufletului tău larg cât neamul omenesc,
Fundamentând pe stânca justiției pacea-ntotdeauna,
În vreme ce-n jurul tău ere noi se tot rostogolesc!
Geniu divin! Gloria ta celestă-n nu se va stinge-n veac, române!
Ridică-te, ridică-te, România! Sufletu-ți, oricum, întreg rămâne!
[...] Citește tot
poezie de George Edward Woodberry, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Până astăzi n-am resimțit la niciun alt poet aceeași încântare artistică pe care de la bun început mi-au dăruit-o odele lui Horațiu. În anumite limbi nici măcar nu poți năzui la ceea ce a fost realizat aici. Mozaicul acesta de cuvinte, în care fiecare cuvânt, ca suntet, ca topos, ca noțiune, își iradiază forța, la dreapta și la stânga și peste întreg, acest minimum de întindere și număr de semne, acest maximum de energie a semnelor dobândit în felul acesta - toate astea reprezintă stilul roman, și dacă lumea vrea să mă creadă, stilul ales par excellence. Față de asta, tot restul de poezie ajunge să fie ceva prea popular - o simplă limbuție a simțirii.
Friedrich Nietzsche în Amurgul idolilor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ai fost minunată, Juliette a mea, în toate aceste întunecate și violente zile. Dacă am avut nevoie de iubire, tu mi-ai oferit, fii binecuvântată. Când, din ascunzătorile mele, mereu periculoase, după o noapte de așteptat, am auzit cheia ușii mele tremurând între degetele tale, riscul și întunericul m-au părăsit, ce a intrat apoi a fost lumina! Nu trebuie să uităm niciodată acele teribile, dar dulci, ore când ai fost aproape de mine. Să ne amintim viețile noastre în acea cameră întunecată, cuierul vechi, cele doua fotolii puse față în față, masa pe care am luat-o pe colțul mesei, conversația noastră dulce, tandrețurile noastre, temerile noastre, devotamentul tău. Ai fost surprinsă să mă găsești calm și senin. Știi de unde vin calmitatea și seninătatea? De la tine...
Victor Hugo în Scrisoare către Juliette Drouet (31 decembrie 1851)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Intrând în camările femeilor, bomboni la fiecare câte ceva din gură, și pe fiecare le lovi ușor cu toiagul pe spinare, apoi ieși. Una după alta ele născură până dimineață. Când veni împăratul a doua zi și auzi orăcăitul copiilor de-i împuiase urechile, se luă cu mâinile de păr și plecă îndată. Când să pâșească pragul porții de la aceste case, ca să se ducă la palatul lui, vrăjitorul îl atinse și pe dânsul cu toiagul, și îndată se pomeni cu câțiva boboci de rață măcăind după dânsul. Râseră și împărăteasa și sfetnicii când văzură pe împăratul cu bobocii după dânsul. Iară el se spăimântă de poznele ce făcuse Țugulea și, nemaicutezând să-i mai dea vreo poruncă, hotărî să-i dea fata. După ce se pregătiră tot ce trebuia de drum, Țugulea luă pe fata împăratului și porni, petrecându-i împăratul cu toată sila lui, cu trâmbițe și cu buciume, cu tobe și cu surle până afară din cetate. Și luându-și ziua bună de la împăratul, Țugulea își cătă de drum, lăsând pe fiecare din megiașii săi pe la locurile de pe unde îi luase. Mergând el, băgă de seamă că fata împăratului stririlor era tristă.
Petre Ispirescu în Țugulea, fiul unchiașului și al mătușei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântec șoptit
Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praștia-n ea și am lovit-o
Pe urmă o zi
Și-o noapte întreagă
Am tot plâns-o și am tot jelit-o
Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână țineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne
Mai târziu am crescut flăcăiandru
Și m-am îndrăgostit nebunește de-o fată
Dar nu știu de ce
Într-o zi a murit
Și-n altă zi a fost îngropată
Demult nu mai trag cu praștia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
[...] Citește tot
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre vrăbii
Străinul
într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză și ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ți se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din fața casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâșietor la lună
și toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlțâia patul și casa
[...] Citește tot
poezie de Petre Ioan Crețu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Vezi și poezii despre cepe
Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă și fata de împărat împreună cu Galben-de-soare intră în cea mai frumoasă și plecară. Nici vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă și, după o călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile mărilor. Acolo stătură. Fata împăratului și cu Galben-de-soare ieșiră la uscat și îmblau pe țărmuri; însă când ieșiră, luară din corabie o păreche de conduri cusuți numai cu fir și împodobiți cu pietre nestemate. Tot îmblând pe aci, zăriră niște palaturi cari se învârteau după soare, și o luară într-acolo. În cale se întâlniră cu trei roabe de ale zmeului, cari păzeau pe Ileana Simziana. Cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dânșii; iară fata împăratului le spuse că este un neguțător care a rătăcit drumul pe mare. Întorcându-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzuseră; iară ea zărise de pe fereastră pe neguțătorul; de cum îl ochi, începu să-i tâcâie inima, fără să știe de ce; și era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci acolo, fiindcă-l trămisese ca să-i aducă herghelia ei cu iepele.
Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre superlative sau citate de Petre Ispirescu despre superlative
Totuși aventurile vieții noastre sunt ale conștiinței, deși viața ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte și nu o dată e neputincioasă în fața lor, în rău, dar și în bine.
Marin Preda în Imposibila întoarcere
Adăugat de Eleonora
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fata mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în brațe copilașul și toiagul în mână și o porni iarăși la drum. Merse, merse, prin niște câmpii numai de nisip; așa de greu era drumul, încât făcea doi pași înainte și unul înapoi; se luptă, se luptă și scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin niște munți nalți, colțoroși și scorboroși; sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. Când ajungea pe câte un piept de munte șes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; și după ce se odihnea câte nițel, iar o lua la drum, și tot înainte mergea. Glodurile, colții de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii și coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munții erau nalți, încât întreceau norii, și pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci și ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la niște palaturi. Acolo ședea Soarele.
Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!