cultura e ceea ce

Încă mă mai gândesc!

Stau şi mă gîndesc,
Mă gîndesc ca pentru prima dată,
Prima dată şi ultima oară
Ce mi-au rămas în minte şi nu le pot scoate.

Un singur mesaj, mă făcuse să mă topesc,
Ca gheaţa în căldura focului.

Îmi lăsase arsuri pe întregul corp,
Arsuri care nici pînă în ziua de azi nu le pot lăsa,
Lăsa să plece cît mai departe,
Oriunde, oriunde pentru a le uita.

Să uit pentru totdeauna,
De tot ce a fost şi ce am făcut,
De fluturii din stomac
Cît şi de amintirile pe care le avut.

De ce scriu? Scriu pentru ca să scap
De ceea ce mă doare şi mă ţine strâns

[...] Citeşte tot

poezie de Raţă Carolina din A autorului (11 mai 2020)
Adăugat de Raţă Carolina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gandeste -te

Oare esti tu Madalino
fata ce mi-a fost sortita?
Imi vezi inima? Alin-o!
Ai grija ca-i otravita.

Tu-mi vorbesti despre iubire,
Eu vorbesc de realitate,
Sunt mai sceptic eu din fire,
De-aia cred ca nu se poate.

Nu ce ca nu-ti dau o sansa,
Insa-n mine zac morminte,
Si durere avalansa,
A tot ce-am trait 'nainte.

Ti-o ofer si ai prilejul
Sa te-nalti in ochii mei,
Din iubire sa -ti vrejul,
Si de mana sa ma iei.

[...] Citeşte tot

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantec mut

Iubind cu lacrimi, plangand cu dragoste
si timpul parca s-a oprit in loc;
cand suspinand, visand departe
la tine vreau sa ma intorc.

Iubind cu lacrimi, plangand cu dragoste
din mintea mea nu mai dispare chipul tau...
Si ma intreb acum de am aceasta soarta:
"Am fost eu chiar atat de rau?"
Am fost eu oare chiar atat de rau
iubind cu lacrimi plangand cu dragoste?...
Da, am lasat rani,
doar fete triste pe unde-am trecut;
Iubind cu lacrimi am ucis sperante,
cu-n "te iubesc" tacut, un cantec mut.

Plangand cu dragoste-am lasat
doar umbra a ceea ce am fost odat':
iubitul tau tacut: un cantec mut.

poezie de Marian Balint
Adăugat de Marian Balint
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre morţi, numai de bine

ziua în care trecând eu pe lângă mine
mi s-a înmânat un certificat de văduvie,
un aer tare în plămâni care a putut sparge
toată piatra respiraţiilor apăsătoare,
tabloul de familie crăpat în numeroase locuri,
pe unii nu-i mai ştiam, pe alţii îi puteam duce către iertare
cu o milă pe care nefiinţa întotdeauna o conferă.
am zis în gând o rugăciune, mi-am scuturat pământul
de pe ceea ce crezusem eu despre mine în ultimii 25 de ani,
mi-am zis, frumoaso, la drum cu tine,
monştrii aceia sunt de acum oale şi ulcele,
gresie, faianţă şi ţiglă pe case,
lasă şi tu o fereastra deschisă,
viaţa se primeneşte de multe ori
printr-un Dumnezeu să-i ierte spus la timpul lui.

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

No happy-end stories

Oamenii nu pierd nimic
Niciodată
Nici măcar atunci când se gândesc
La toate lucrurile pe care nu le-au spus
Şi nu le-au făcut.
No happy-end stories ar trebui să fie scris
Pe cartea aceea pe care o ţii sub pe pernă
Şi pe care o deschizi într-o noapte ploioasă de primăvară.

Tu eşti realitatea care îmi frânge fiecare os al minţii.

Realitatea tangibilă, plină de sens.

Nu cred în minuni.

Poate pentru că într-o viaţă
Nu înfloreşti destul cât să îţi permiţi să-ţi amâni fericirea
Până la acel mâine improbabil.

Tot ceea ce trăim se plăteşte în rate

[...] Citeşte tot

poezie de Nataşa Roman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când un copil...

Când un copil prinde-un adult prima oară pe picior greşit –
când îi intră prima oară în căpuşorul lui serios ideea
că adulţii nu-s întotdeauna dotaţi cu inteligenţă divină,
că deciziile lor nu-s întotdeauna înţelepte,
gândirea adevărată şi sentinţele juste –
lumea lui se prăbuşeşte într-o dezolantă panică.
Zeii au căzut şi toată protecţia a pierit.
Şi-un singur lucru-i sigur în ceea ce priveşte căderea zeilor:
ei nu cad doar un pic;
ei se strivesc, se spulberă sau se scufundă-n smârcuri verzi.
E nevoie de-o muncă foarte obositoare să-i scoţi iar la lumină;
Şi niciodată nu vor mai străluci la fel.
Iar lumea copilului nu va mai fi niciodată cu adevărat întreagă.
E un fel dureros de a te maturiza.

poezie celebră de John Steinbeck din La est de Eden, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde copacii sapă desculţi după apă

în mod normal aş lua-o ca pe un compliment
ilustraţii cu ipostaze teatrale sărutări plus nenumăratele scrisori
de la cei care sperau să-şi întâlnească iubirea
lecţia ferocităţii dezgustul sau nebunia
mă trezeau cu dorinţe insuportabile
la douăzeci de ani nu-i o ruşine să lupţi
cu obsesia unei toamne ploioase în care viciul împarte bezele
realităţii imediate

copaci uzi până la piele trudesc inutil împotriva naturii
suntem prizonierii aceleiaşi disperări
mutilaţi de un somn dezordonat şi greu de pătruns
- război adulat precum iluzia păcii mondiale ce-a ţinut prima pagină
mai mult de un secol

soldatul-erou este tipul ce strânge într-o mână creionul în alta arma
iar
uneori le foloseşte pe amândouă
fără să-i fie temă că va pieri de sabie
soldatul-erou este tipul lăudat de politicieni şi evitat de toţi cei care

[...] Citeşte tot

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Energia pozitivă...

În viaţă, de multe ori
ne mulţumim
cu ceea ce credem
că este drept,
convenabil şi sigur.
Ca să facem
o schimbare
ne este teamă
să ieşim
din zona noastră
de confort.
Nu vrem
să ne confruntăm
cu alte lucruri,
cu care noi
nu suntem obişnuiţi.
Fericirea noastră
se risipeşte uneori
într-un loc greşit,
când ar fi bine

[...] Citeşte tot

poezie de Eugenia Calancea (22 mai 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu

cine sunt eu, în anotimpul acesta obişnuit cu mine,
în coaja subţire a lumii,
într-o lumină urmată de întuneric
cu chakra într-o variantă rebelă,
în gustul amar al melancoliei creând tonuri de gri spre seară
conectată la nimicul spre care mă îndrept?
cine sunt eu să te găsesc într-o reflexie excentrică
ascuns în ceva-ul ce-mi opreşte fuga,
într-un mare zoom de pe ecranul mut?
cine sunt eu să încolţesc iarba în cuvinte,
să aud strigătul din pietre,
să fii prelungit prin mine
până la descompunerea solidară în ceea ce nu există?
sunt poate coerenţa formată din frunze, din piatră, din ploaie,
cuvinte trezite din şoapte, mirajul că eşti lângă mine.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Julian Scott

Până la sfârşitul zilelor mele,
Adevărul altora a fost pentru mine minciună;
Legea celorlalţi a fost pentru mine fărădelege;
Cauzele morţii lor se constituiau pentru mine în motive pentru a trăi;
Ceea ce îi făcea să fie vii, pentru mine însemna moarte;
I-aş fi ucis pe cei salvaţi de ei,
Dar i-aş fi salvat pe cei ucişi.
Şi am văzut cum un zeu, dacă ar fi fost nevoit să locuiască pe pământ,
Trebuia să se conformeze situaţiei existente,
El n-ar fi putut trăi în lumea oamenilor
Şi merge umăr la umăr cu ei
Fără a avea continuu confruntări.
Pulbere pentru cei care se târăsc, cer pentru cei care zboară –
De aceea, o, suflete, ale cărui aripi au crescut mari,
Ia-ţi zborul, înalţă-te la soare!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!