padure

Mulţi ani-lumină, azi!

Azi de ziua poeziei, vă urez iubiţi confraţi,
Albă să vă fie calea, caldă inima în piept,
Slova să vă fie lină şi Cuvântul înţelept,
Iară la onor, la faimă şi măriri să nu visaţi,
Doar la tainica vibrare a mesajului din stele
Aplecaţi urechea minţii şi cu ea vă săturaţi.

Nu vă amăgiţi cu texte şi pretenţii clar-obscure
Îndemnaţi de incolore măşti cu aură de carte.
Cei ce n-au nimic a spune, n-au nici lege, nici dreptate,
Ei sunt negustori de piele de la urşii din pădure
Şi iluzie rotundă pentru capete pătrate,
Cum că tot ce-i azi în aer, zboară spre eternitate.

Prin urmare întru cultul veacului ce va să vină,
Vă salut pe cei ce credeţi, cei ce scrieţi şi iubiţi,
Floarea, stelele, pământul şi care vă nevoiţi,
Zile, nopţi trudind Cuvântul, adevăr ca să devină
Raţiune şi simţire, tot ce trebuie să ştiţi...
E... că dincolo de stele unde timpul se comprimă,

[...] Citeşte tot

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păcatul

Pomul pe care Domnul îl oprise
Făcea de toate, şi caise,
Smochine, chitre, pere moi şi prune,
Cari de cari mai grase şi mai bune,
Castan cu fel de fel de crăci,
Cu flori, miresme şi murmure. Căci
În Paradis se îmbinau deodată
Tot bunătăţi din lumea toată.

Să nu te-ndemne gândul: "Ia şi papă!".
Să nu îţi lase gura apă
Şi să mai ţii porunca minte
A sfântului şi bunului Părinte?
Înger să fii, şi tot şi-ar fi dat brânci
Inima – vai – să rupi şi să mănânci,
Necum să fii băiat şi fată,
La pomul care da şi ciocolată.

Ei se uitau la poame, iar pe
Copac se-ncolăcise ispititorul şarpe

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pumnii strânşi

Pumnii strânşi
Sunt ca o armă,
Paşnică,
Dar la nevoie,
Pot tăia
În carne vie,
Pune mâna
Pe secure.
Până vor cânta
Cocoşii,
Să reteze
O pădure:
Cu un vârf de brad,
Cu două.
Şi când ninge,
Şi când plouă.
Să frământe
Aluatul,
Pentru-a coace
Pâine caldă,

[...] Citeşte tot

poezie de Victor Cobzac
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reînvie primăvara

Primăvara îşi întinde peste câmp oceanul verde,
Prin grădini şi prin livezi e-o explozie de floare,
Pe sub petece de plumb cerul de azur se pierde,
Printre nori apar apoi calde razele de soare

S-a îmbrăcat cireşu' amar c-o hlamidă de flori albe
Mâţişorii verzi prin sălcii ca-ntr-o salbă se anină
Şi pe ramurile de măr râd buchete cu flori dalbe
Când deschid bobocii roz într-un zumzet de albină

Lăcrămioarele au rouă de cristal pe clopoţei,
Cu aripi de catifea zboară fluturii-n cascadă,
Mierla şi privighetoarea dau concerte într-un tei,
Piţigoii sanitari se agită prin livadă...

Prin pădure, pe copaci mugurii stau să plesnească
Toporaşi şi viorele, Floarea Paştelui... cu flori
Albe, albastre, aurii pregătite-s să primească
Musafirii cântăreţi la concert de sărbători

[...] Citeşte tot

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De şaptezeci de ori câte şapte

îl vedeam din depărtare în spectacolele de stradă cum treceam
grăbită spre grădinile suspendate ale Semiramidei
îi aruncam cu praştia genelor
aşchii de vis de la distanţa celor
câţiva ani de cenuşă care se tot aşezaseră
aripi de albine frânte pe umerii mei

auzeam vocea lui zdrobită de muchiile de bronz ale Ereborului
şi poteci de lumină mă străbăteau

niciodată nu m-am apropiat mai mult decât
o palmă de pământ de pădure de inima lui
şi-atât cât să-i simt mirosul poeziei –
se revărsa ca lava din Santa Maria mai mult binecuvântând
decât ucigând rizomii de ferigă din palmele celor din jur –

într-o zi m-am hotărât să las
fuga de mine însămi la o parte şi să-mi dezrădăcinez ochii
să-i prind de coapsa lui

[...] Citeşte tot

poezie de Mihaela Meravei (27 februarie 2018)
Adăugat de Mihaela Meravei
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Voi sta aici până ce va trece o femeie
Îmbrăcată în alb,
Îi voi spune cu jumătate de glas
Că amintirile nu se îmbracă niciodată astfel,
Iar dacă ea va zâmbi, aşa cum foarte puţine
Ştiu să zâmbească, departe de ele,
Atunci îi voi spune că privirile ei
Sunt ca un ecou de pădure tăiată,
Că eu caut pădurea aceea de mult,
Că nu ştiam că nu mai există,
Că aş fi vrut chiar sa n-o găsesc niciodată,
Dar să ştiu că există, că de crengile ei
Se leagănă, toamna, vânturi albastre.
O voi ruga apoi să mă ierte,
Voi schiţa o plecare uşoară,
Ca o desprindere de ţărm, ne vom alătura paşii,
Voi inventa o poveste frumoasă,
Abătând drumul acela în trecut, înspre copilărie,
Îi voi vorbi despre lumile îndepărtate,
Despre vuietul mării, de marile temperaturi ale stelelor,

[...] Citeşte tot

poezie de Darie Novăceanu
Adăugat de El
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între anahoreţii şi alungaţii din pădure era şi un călugăr roşu cu o înfăţişare deosebit de înfricoşătoare, care nu băga în seamă pe nimeni şi pe care toată lumea îl lăsa în pace; era cunoscut sub porecla ironică de Gya-zò, însemnând "Ocean (de Înţelepciune)". Într-adevăr, călugărul cu pricina nu spunea niciodată nimic: imposibil să-ţi dai seama de ştiinţa lui. Ar fi la fel de fals să spunem că Gya-zò era un om bun, pe cât ar fi să susţinem că nu era. Binele în Tibet n-are nimic de-a face cu binele nostru: acolo, să abandonezi copiii nu e un rău, iar să-i salvezi nu e un bine, cu excepţia anumitor cazuri când destinul copilului cere ca el să rămână neapărat în viaţă. Gya-zò care, ca orice magician, ştia să desluşească semnele subtile ale destinului, asculta de această lege. De aceea, într-o noapte cu osebire friguroasă, pe când se preumbla activându-şi centrul căldurii lăuntrice prin tehnica tum-po, el se opri dinaintea cadavrului livid al unui copil părăsit.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Popas în pădure într-o seară cu ninsoare

Cred că ştiu al cui este codrul acesta taciturn.
Totuşi, casa lui este pe deal, departe în cătun;
El n-o să mă poată vedea făcând popas aici,
Privind cum ninge-n pădurea lui de fag şi de gorun.

Căluţul meu nu-înţelege de ce-am oprit şi nici
De ce nu este nici o fermă-un jur cu geamuri mici,
De ce stăm între copacii mari şi lacul îngheţat
În seara cea mai neagră-a lumii, când din cer cad licurici.

Dă clinchet zurgălăilor din coamă îngrijorat,
Parcă-ar spune că-acesta nu-i loc de mas şi de-adăstat.
Şi nu se mai aude-alt sunet în afară de-alintul lin
Al fulgilor de nea purtaţi de vântul uşor, învelurat.

Pădurea, neagră şi frumoasă, mă cheamă în adâncul ei sublim;
Dar eu am promisiuni pe care trebuie să mi le ţin
Şi am multe mile de mers înainte de-a dormi somn lin,
Şi am multe mile de mers înainte de-a dormi somn lin.

poezie de Robert Frost, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma Soarelui îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său îi răspunse că nu ştie de seama lui nimic, fiindcă, de va şedea în vro pădure deasă şi mare, vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afundăturile, ci că altă nădejde nu e, decât să meargă la Vânt. Îi dete şi acolo o găină să mănânce şi îi zise să păstreze oscioarele cu îngrijire. După ce lepădă a doua pereche de opinci, car se spărsese şi acelea, luă legătura cu oscioarele, copilul în braţe şi toiagul în mână şi porni spre Vânt. În calea aceasta întâlni nişte greutăţi şi mai mari, căci dete, una după alta, peste munţi de cremene din care ţâşnea flacări de foc, peste păduri nemaiumblate şi peste câmpii de gheaţă cu nămeţi de zăpadă. P-aci, p-aci, era să se prăpădească, biată femeie; însă, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o văgăună care era într-un colţ de munte, mare de putea să intre şapte cetăţi într-însa. Acolo şedea Vântul.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri noi

Era o-nvălmăşeală de secvenţe
în mintea sa, pe drumul din pădure,
încât îi provocau incoerenţe
în logica gândiri lui mahmure.

Vedea cum paşii săi strivesc în umbre
a razelor de soare veselie,
iar sunete venite din penumbre
îi cântă, prin copaci, o simfonie.

Voia, în ochii tulburi, limpezire,
în suflet, printre gânduri şi în viaţă,
mergea pe vechiul drum, dar n-avea ştire
de ţinta lui în noua dimineaţă.

Îşi aminteşte noaptea cea din urmă,
de ea, de-o fericire nepereche,
dar, dincolo de asta, chiar de scurmă,
nu poate da de-o amintire veche.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!