roditor

Clăcaşul

I

Oh! legaţi pentru vecie
De pămîntul unde stăm,
Plătim vecinică chirie
Şi pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru ;
Tot în preajmă e străin!
Venim rupţi din lucrul vostru
Şi dăm peste-al lipsei chin.

Ca un dobitoc de muncă,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o luncă
Voi striviţi pe muncitor.
El şi fiii, şi soţie,
Boul, vaca şi viţei,
Toţi sunt zestre pe moşie:
Robi ai muncii, robi ai ei.

[...] Citeşte tot

poezie de Cezar Bolliac
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa mărilor şi oceanelor

Trec catarge către maluri,
Înecându-se-n tăceri,
Trec pierzându-se în valuri,
Trec şi azi, treceau şi ieri.
În corola lui de alge,
Vântul, bun toreador,
Pescăruşii îşi atrage
Într-un dans ameţitor.

Trec catarge către maluri...
Scoici, în dans de catifea,
Proiectează idealuri
În oglinzile de stea.
Plâng de doruri marinarii –
Zorile le dau fiori,
Când zăresc în larg corsarii –
Mari oceane de ninsori...

Înecându-se-n tăceri,
Prinse-n valul roditor,

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

Am învăţat să tremur...
Noaptea când fumez o ţigară cu fereastra deschisă
Sau dimineaţa când cobor dintre plapumele calde
Când nu simt căldură-n juru-mi, tremur,
Uitând cine sunt eu şi cine eşti tu,
Doar atunci pot să te uit.
Te scot din mintea mea fără să vreau
Şi mă gândesc cum fac să-mi fie iarăşi cald
De-aş putea...
Aş sta la soare tot anul
Pe plajă... la mare...
Şi-aş înota-n adâncuri să pot uita din nou
Cine sunt eu şi cine eşti tu
De-aş putea...
Aş vrea să-mi crească aripi sub piele
Să pot fi sus mereu
Să nu m-atingi nici tu, suflet rău, ce parcă-mi vrei pieirea
Şi n-aş zbura în jurul tău...
Aş vrea să zbor deasupra casei mele
S-arunc cu praf de zâne...

[...] Citeşte tot

poezie de Roxana Maria Neacsa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul Pământului

Doborât de-a soarelui dogoare
Te tot rogi române la Cel Sfânt
Însă ai uitat să ceri iertare
Gliei strămoşescului pământ

Ţi-au lăsat în dar înaintaşii
Tot ce-aveau pe lume mai de preţ
Cu ce drag îţi dezmierdai privirea
De la şes la muntele semeţ...

Codrii atrăgeau precum magnetul
Norii grei aducători de ploi
Pajiştile cu imaşui grase
Erau raiul turmelor de oi

Prin artere largi de irigaţii
Unduia mereu al vieţii râu
Câmpul devenind o-împărăţie
De porumb, de floare şi de grâu

[...] Citeşte tot

poezie de Gelu Oproiu din Lumea Satului, nr.16(45): 16-31 august,2007
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi fi poet...

Nu poţi fi poet, până nu pândeşti primele suliţe ale razelor de soare, răsărind din culcuşul orizontului, inundând gratuit cărările spiritului omenesc şi pe cele ale pământului roditor, ca o sfântă binecuvântare matinală.

Nu poţi fi poet, până nu vezi cum creşte firul ierbii sub roua dimineţii sau deşteptarea ciripitorilor din frunzişurile verzi şi crude, purtând cu ele trilurile libertăţii spre marea cerului primitoare de frumos.

Nu poţi fi poet, până nu întâmpini valsul capricios al vântului pe mare, printre miresmele florilor de câmp, pe alei cu trandafiri înfloriţi sau lângă perdelele ferestrelor deschise, pentru a invita imunitatea naturii să-ţi intre în casă sau să-ţi însoţească bucuria întâlnirii, fredonând o melodie.

Nu poţi fi poet, până nu asculţi cascadele picăturilor de ploaie, căzând peste tăcerea amintirilor sau pe faţa omului îndrăgostit, care le-ar gusta la nesfârşit jocul ud, adunat în podul palmelor calde de melancolie sau fericire.

Nu poţi fi poet, până nu înţelegi plânsul iedului flămând urcând crestele munţilor după ţâţa caprei, până nu rămâi uimit cum îngenunchează stânca sub copitele sprintene ale ţapilor furioşi sau până nu surprinzi bucuria din privirile drăgăstoase ale copiilor, faţă de tot ce le este lor drag.

Nu poţi fi poet, până nu săruţi cu privirea iscoditoare clarul lunii pline, enigmatică în nopţile liniştite de iubire, până nu culegi buchete de stele din simfonia zodiacului ceresc sau până nu guşti amprentele sării de pe buzele iubitului, iubitei, ieşit din valurile mării.

Nu poţi fi poet, până nu-ţi laşi amprenta îngerească a trupului tău pe o plapumă de mărgăritare înzăpezite, în joc ca de copii, până nu dai mâna cu cerul de pe crestele munţilor inhalând aerul rece şi curat, plăcut spiritului înălţător şi până nu sfidezi ecourile munţilor lor cu cele ale fericirii tale.

Nu poţi fi poet, până nu înfrunţi gerul despărţirii de cineva drag şi până nu înveţi, că toate frământările vieţii, bune sau rele sunt daruri necesare şlefuirii tale spirituale, spre liniştirea sufletului împovărat de păcate, cu voie sau fără voie.

Nu poţi fi poet, până nu eşti cinstit faţă de semenii tăi, aşa cum ai vrea să fie ei faţă de tine şi până nu îi ajuţi să îşi corecteze defectele sau până nu le binecuvântezi altruismul voluntar, în funcţie de necesitate şi împrejurări.

Nu poţi fi poet, până nu iubeşti, dăruieşti sau eşti om, în adevăratul sens al cuvântului!

poezie de Valeria Mahok (30 mai 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din caierul bunicii

Torcea bunica timpul în caierul de lână,
curgea întruna firul pe fusul slab zărit, în raza lămpii afumânde.
Nu auzeam secunde, un zumzet abia desluşit se propaga agale
din corpul rotitor ce îmi şoptea poveşti şi-un somn, odihnitor.
Şi tot mai greu o pleoapă privirea o ridică, zăream bunica
căscând îmbietor, cuprinsă-n picoteală de lucrul monoton.
Odihna de-o secundă revigora lucratul, degetele stângii în caier dăpânau,
iar dreapta coborâtă asigura scurgerea lânii, uniform,
pe corpul din clepsidră, pe fusul plutitor.
Dar, niciodată n-am aflat povestea sfîrşitului de fir,
vedeam, doar dimineaţa, în paner,
din nou, că fusu-i gol şi apare înc-un ghem.
Şi nu ştiam atunci, eram un torcător, ce-adună firul vieţii întruna crescător.
Din ombilic venit-a firul, la caierul de timp ursitele l-au prins,
ca pe un nod al vieţii în mersu-i necuprins.
Căci veşnică e viaţa, funie în univers, sudează-ntruna fire ce nu se mai sfârşesc.
Rar lângă trunchi e câte unul nelegat, e însă mic, şi-n bază ancorat.
Câtă miscare-n faţă, cum clocoteşte viaţa,
parcă e un fitil ce muşcă-n viitor cu fiecare germen în şanse roditor.
Nestăvilita sete sorbeşte din trecut şi-ntruna iscodeşte ce nu s-a mai născut.

[...] Citeşte tot

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru pruncii noştri (pentru fii şi fiice)

Oh, prunci, să nu uitaţi, iubirea-i sfântă!
E încrustată-n mâna tremurândă.
În lacrima durerilor de mamă...
Ea nu are hotar... Şi nu-i o vamă
Ca să-i oprească curgerea în lume.
Iubirea de părinţi e-o plecăciune,
Redevenind şi cruce şi altar...
Există... şi învinge iar şi iar.

Oh, prunci, să nu uitaţi, iubirea-i sfântă!
Este lumină, flacără arzândă,
O blândă adiere în eter,
Drum transcendent, al păcii porumbel,
Vă regăsiţi în arderea-i deodată
Când primii paşi spre alte lumi vă poartă.
Nu-i cânt mai dulce... strigătul de mamă,
Când, ah, izvor, spre rădăcini vă cheamă.

E încrustată-n mâna tremurândă
Şi dăltuită, mâna ta plăpândă...

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea de colţ

***
Există pietre
ce păstrează căldură
şi una dintre pietre
sunt eu.

***
Am zidit pădurea
în toată inima mea,
înţelegând tulburarea frunzei
peste grija sufletului.

Straja ochilor stropeşte rouă.

Rodul luminii
din pântece curat
înalţă adăpost cerbilor
şi-n pustiul neumblat şi fără apă
călăuzesc corăbii.

[...] Citeşte tot

poezie de Sorin George Vidoe din Floare de colţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!