cultura e ceea ce

Flori de câmp

De-a pururi ucenici măiestrei lire
ce-a dat nobleţe slovei româneşti,
prin secoli mulţi poeţi au să se-nşire,
dar nu vor fi nicicând doi Emineşti.

La zvonul codrului, murmuitor,
la al legendelor trăind prin vreme
atenţi precum la cristalin izvor,
aţi auzit cum glasu-i vrea să cheme

atâtea umbre şi lumini din cer,
credinţă şi durere, magi şi sori,
tot ceea ce-i pe lume efemer
şi aştri care sunt nemuritori.

Eternizând dulceaţa din cuvinte,
ivind simboluri proaspete în veac,
EL ne presară flori de câmp nainte
şi-n suflet ierburi tainice, de leac...

poezie de Corneliu Vasile din revista "Catedra" (ianuarie 1992)
Adăugat de Corneliu Vasile
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă tot întreb

Nu încerca să trişezi, fiecare stă la rând
orice grabă nu este justificată,
m-am obişnuit demult să respect pe ceilalţi,
nimeni nu observă,
dar firescul ne face mulţumiţi.

La fel ca mine mulţi trăiesc normalul,
fiecare închis în sufletul său,
preţul nu este mare.
Nu cad în ispita timpului care îi întârzie
spre ceea ce vor să realizeze,
s-ar impune o trecere prin aerul copt
în tărâmul înrobit de frumos.

Mă tot întreb,
când mulţi asemenea nu mai sunt
cine se va cinsti cu bunul simţ?
Dar demult se umblă cu şiretlicuri
ce dărâmă zilnic zidul cinstei.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acel curajul pe care mama mea l-avea

Acel curaj pe care mama mea l-avea
A însoţit-o la plecarea-n noaptea cea adâncă,
Tăiat din a New England-ului stâncă,
Zace-acum jos în groapa de sub piatra grea.

Broşa de aur pe care şi-o prindea la piept
Mi-a lăsat-o mie – şi-o preţuiesc, şi-o port de mică;
Totuşi, dacă-ar fi să vorbim drept,
Aş putea renunţa uşor la ea, la o adică.

Oh, dar dacă, în schimb, mi-ar fi lăsat un dram
Din ceea ce-a luat şi-i stă-n mormânt alăturea!
Acel curaj de rocă tare, curaj de care ea
Nu mai are nevoie-acum, însă eu am.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albina şi porumbiţa

Albina căzu în apă,
Iar porumbiţa o scapă,
Cu o frunză oarecare,
Ca un colac de salvare.

Porumbiţa, vrea să spună
A făcut o faptă bună,
Folosindu-se de plisc,
Însă, fără nici un risc.

Netemându-se de om
Porumbiţa sta-ntr-un pom,
Dar omul, inimă rea,
Îndreptă puşca spre ea.

Albina zbură de zor
Şi-nţepă pe vânător,
Care iute se feri
Şi ţinta nu nimeri.

[...] Citeşte tot

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi

Bronzul, piatra şi lemnul
au prins viaţă doar atunci
când au întâlnit feciorul
venit din Hobiţa, în opinci.

O pasăre măiastră a fost,
cu mult har înzestrat
ceea ce cu dalta a făcut,
o lume-ntreagă s-a mirat.

A construit Porţi de sărut,
din piatră o Masă tacută
şi-a ridicat semeţ spre cer
Coloana care-i nesfârşită.

Un dor adânc l-a măcinat,
trăind departe de ţară,
prin ce-a creat a deranjat,
fiind pentru unii o povară.

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi

Bronzul, piatra şi lemnul
au prins viaţă doar atunci
când au întâlnit feciorul
venit din Hobiţa, în opinci.

O pasăre măiastră a fost,
cu mult har înzestrat
ceea ce cu dalta a făcut,
o lume-ntreagă s-a mirat.

A construit Porţi de sărut,
din piatră o Masă tacută
şi-a ridicat semeţ spre cer
Coloana care-i nesfârşită.

Un dor adânc l-a măcinat,
trăind departe de ţară,
prin ce-a creat a deranjat,
fiind pentru unii o povară.

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă poetică

Mă rog de tine, Lună,
pe tine doar te ştiu,
tu eşti cu mine noaptea
când ceasul e să fiu!

Nu m-ai certat odată
de ceea ce-am gândit
şi mi-ai trimis doar vraja
să scriu nemiruit!

Mă rog de tine, Lună,
să nu mă aiureşti,
mă rog te tine lună
să nu mă umileşti!

Dictează-mi să pot scrie
în versuri tot ce simt,
să scriu ce mă loveşte
în piept şi să mă mint!

[...] Citeşte tot

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stafia şi eu

Sufletul meu e un prinţ închis într-un turn,
Scrutând viaţa prin cinci micuţe ferestre.
El e o prinţ cernit, prizonierul trupului.
Iar sufletul tău, care a zburat în clipa-n care-ai murit,
Este o o aripă strălucitoare, pe deplin eliberată...
Nu tu eşti stafia, stafia sunt eu!

Câte pot înţelege privind lucrurile! Pentru mine, lucrurile
nu sunt ceea ce sunt ele cu adevărat, ci felul in care apar
celor cinci simţuri cu care Dumnezeu controlează
întregul percepţiilor mele, fragila mea realitate.
Astăzi, acolo, tu ştii deja totul... eu, recunosc, nu ştiu nimic!
Nu tu eşti stafia, stafia sunt eu!

poezie de Amado Nervo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitirul cuvintelor

acolo unde pe măsură ce îmbătrânim
nefericirea ne înţeapă tot mai des în piepturi
acolo, între cearcănele sufletului
sub sârmoasa iarbă a regretelor
zac toate cuvintele pe care nu am avut curajul să ni le rostim
ca nişte copii morţi la naştere
-
amintirea lor ne suprimă înălţarea
amintirea ţipătului lor ne asurzeşte
orice gând, orice vocaţie, orice destin

acolo, fix în locul acela
singurătatea îşi înfige adesea cârligul în noi
balansându-ne vieţile deasupra unei mări de acidă incertitudine
folosindu-ne visele spulberate
pe post de scripete

acolo totul este o rumoare
despre ceea ce am fi putut
să devenim

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţă şi ideal

N-am recunoscut nimic din ce mi s-a spus,
am trăit prea multe întâmplări regizate,
întotdeauna regizorii nu erau de meserie
şi s-a observat de la distanţă falsul.

De fiecare dată se împăunează cu victorii
care cad imediat în derizoriu
cum cel ce ţinteşte un orizont necunoscut
şi împuşcă din greşală un prieten.

Nu cunosc mobilul mişcării probabile,
nu am sentimentul vinovăţiei strigat,
doresc să cred în ceea ce se poate crede cinstit
şi nu în himere găsite vinovate.

Nu cred în golul care umple gândirea
mai degrabă cred în plinul care naşte deducţia
şi sedimentează logic realitatea
care nu se lasă adormită sau furată.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!