+fata +cu +ie

Robert Davidson

Spiritul mi-a devenit obez hrănindu-se cu suflete de oameni.
Când întâlneam un suflet puternic
Îi provocam mândria, rănindu-l, şi-i devoram vlaga.
Adăposturile prieteniei îmi erau cunoscute
Şi unde puteam fura un prieten, nu ezitam.
Oriunde îmi puteam creşte puterea
Prin subminarea ambiţiei altora, o făceam,
Pentru a netezi astfel calea măririi mele;
A triumfa în faţa altor inteligenţe
Însemna pentru mine achiziţia şi totodată dovada unei puteri superioare,
O bucurie mereu crescândă,
O gimnastică a sufletului, intensă şi biruitoare.
Aş fi putut trăi în eternitate devorând suflete,
Însă partea lor nedigerată a clădit în mine o nefrită ucigătoare,
Alimentând-o cu temeri, nelinişti, depresii,
Ură, suspiciuni, viziuni tulburi.
Finalmente, cu geamăt, m-am prăbuşit.
Luaţi aminte, ghinda
Nu creşte stejar devorând alte ghinde.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminesciene

(...)
De ce-i atât de puţină poezie pe mormântul tău cenuşiu -
Pe mormântul poeziei tale,
Tu, cel mai mare poet şi cel mai mare român?

E timpul să plec;
Iartă-mă, bătrâne prieten, că nu mi-am scos şapca în faţa ta,
Dar fruntea mea n-a cunoscut şapcă -
Iartă-mă că nu mi-am făcut cruce
În faţa ta, pentru tine,
Dar eu, nefericitul, nu cred în nimic.
Nu ţi-am adus paos sfinţit
Pentru că diseară am să-mi beau ultimele parale, pân'am să cad -
Şi-mi voi închipui că am băut cu tine!
Dar ia-mi sufletul meu nesfârşit, săracă cunună
Şi încolăceşte-l în jurul tău sau deasupra ta, cum vei crede,
Eu sunt ultimul poet şi ultimul ţăran,
Eu sunt ultimul om şi ultimul poet
Care te cânt,
Sunt ultimul poet al ţărănimii

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă în stil vechi

Se stinge amurgul cu roşii văpăi,
Şi noaptea de vară
Coboară-n tăcere pe munţi şi pe văi,
Înaltă şi clară.

La marginea apei să-şi caute vad
O turmă s-abate.
Răsare şi luna din codri de brad,
În singurătate.

Măicuţele-n umbra părerii de rău
Se duc să se culce;
Din vale s-aude un glas de pârău
Sălbatic şi dulce.

Odihna s-aşterne pe sfântul lăcaş
Din vremea străbună.
Şi numai o fată cu dor pătimaş
Mai cântă sub lună.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul (VI)

Şi iar se schimbă visul. Pribeagul s-a întors
Şi-l văd păşind în faţa altarului, la braţ
Cu tânăra-i mireasa suavă. E frumoasă,
Dar nu ca steaua dalbă a tinereţii lui,
Şi iată cum, deodată, pe chipului lui apare
Aceeaşi tulburare ce l-a cutremurat,
Pe vremuri, în capela bătrână; pentru-o clipă,
Ca şi atunci, noianul de gânduri tăinuit
I-acoperă obrazul şi piere fără veste
Cum a venit, şi iată-l în linişte rostind
Cuvintele cerute de legământ, dar glasul
Străin îi pare, totul se-nvârte-n jurul lui,
Nu vede nici ce este, nici ce-ar putea să fie,
Ci casa veche, sala familială, largă,
Odăile şi locul şi ceasul anumit,
El vede umbra, vede lumina cum coboară,
Prilejul care-l leagă de-acel suprem minut
Şi-o vede pe femeia care i-a fost menită
Cum se strecoară iarăşi umbrindu-i ziua. Dar
De ce, în astă clipa, i se-arătase iarăşi?

poezie celebră de Byron
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fugind fata împăratului de la curtea tătâne-său, apucă pe căi dosnice, pe cărări neumblate de picior de om. Ea se feri ca să nu o vază nimeni, şi fugi şi fugi, până ce ieşi din împărăţia tatălui său. Trecând hotarul, îi mai veni niţică inimă. Unde până aci umbla cu moartea în sân, acum se mai linişti olecuţă. Merse ce merse, şi ajungând la curtea împăratului locului aceluia, se puse la poartă cu chip umilit şi smerit. Iară daca ieşi bucătăreasa şi o văzu, i se făcu milă de dânsa şi înduplecându-se de rugăciunile ei, o primi înăuntru. Spuse şi împărătesei că o fată sărmană şi nenorocită a năzuit la curtea împărătească şi o rugă ca să o priimească să fie găinăreasa curţii. Împărăteasa se înduioşi când auzi că o sirimană nevoiaşă cere adăpost de la dânsa şi porunci ca să o puie îngrijitoare de găini; dară ea, bucătăreasa, să răspunză de dânsa.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuţă de alune şi câte un pahar de vin bun. Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la uşe, n-auzea alt decât cum spărgea la alune pe nicovală! Iară când fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului, ce era la dânsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei împăratului. Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rând de haine; iar pe la nămiez, când venise slujitorii împăratului ca să-l chele la palat, el se duse şi îi dete furca care torcea singură. După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani. Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca şi pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieşit deasupra pământului.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea se duse şi iară se întoarse, ca şi întâi, fără ispravă şi tot cu astfel de vorbe. Mă-sa înţelese că acolo nu e lucru curat şi îi dete un ac vrăjit să-l ţie în păr, şi o învăţă ce să facă cu el la întâmplare de ar da peste cineva p-acolo, şi o trimise iară. Ţiganca, cum ajunse la fântână, cătă în sus şi văzu de unde venea în fântână acel chip îngeresc. Iară fata cu părul de aur zise copaciului de se lăsă, luă pe ţigancă ca să-i ţie de urât, şi copaciul se ridică la loc. Stând ele la vorbă, ţiganca se linguşi şi rugă pe fată, ca de voieşte să doarmă niţel, să puie capul în poala ei, şi ea îi va căuta în cap. Fata se înduplecă şi se puse cu capul în poala ţigancei, şi, când era să o fure somnul, ţiganca îi înfipse acul otrăvit în cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur, şi începu a zbura de colo până colo, pân crăcile pomului.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delimitări

Acesta e pământul nostru.
Noi am făcut schiţa acestor ape şi munţi.
Fiecare floare a răsărit după indicaţiile noastre.
Peisajul poartă semnătura noastră.
Da.
Pentru fiecare centimetru am luptat şi am gândit.
Sângele şi visul nostru e amestecat pretutindeni.
Mâna ni s-a înfipt în grumazul pădurii,
Ca în coama unui mistreţ întărâtat,
Şi am făcut ordine în sălbăticie.
Cu tălpile goale am dansat peste vipere
Până ce ultimul strop de venin
S-a scurs în sânul imun al ţărânii.

Acesta nu e pământul tău, laşule,
Care te-ai aciuat ca o molie în faldul steagului nostru.
Nici al tău, linguşitorule şi mincinosule,
Care mânjeşti cu vânzătoare săruturi faţa adevărului.

Acesta nu poate fi pământul tău, corupătorule,

[...] Citeşte tot

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de pomenire pentru morţii neştiuţi

Oh, pomeniţi-i, pururi pomeniţi-i
pe morţii neştiuţi din Hiroshima...
pe gârbovul pescar ce-şi împletise
un nou năvod făcut din ochi de soare,
prin care
petalele oceanului sclipeau
ca nişte violete parfumate...
pe omul-cal căzut în faţa casei
în clipa-n care surîzînd spre prunci
le arăta un animal ciudat,
o veche bicicletă cumpărată,
spunând – Cu ea mai pot s-alerg un veac!
pe mamele ucise lângă leagăn,
pe fata care peste-un sfert de oră
şi-ar fi văzut logodnicul plecat
de patru ani pe front şi-ntors rănit...
pe cei nefericiţi ce se rugau
în templele cu umbre de izvoare...
pe pruncii care nu s-au mai întors
din şcoli... şi ale căror şorţuri mici,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit. Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijăască de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului. Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.

Petre Ispirescu în Sarea în bucate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!