citate+cu+sens+profund

Să dansezi. Tu trebuie să dansezi cît ţine muzica. Pricepi ce-ţi spun? Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândeşti la lucrurile astea, ţi se opresc picioarele. O dată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat, vei fi absorbit înăuntru. Aşa că să nu-ţi stea picioarele. Să nu-ţi pese o secundă, oricât de prostesc ţi s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puţin câte puţin, părţile înţepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Foloseşte tot ce poţi folosi. Dă tot din tine. N-ai de ce să te temi. Acum eşti obosit şi înspăimântat. Se întâmplă oricui. Ai senzaţia că totul e greşit. De aceea ţi se opresc picioarele.

Haruki Murakami în Dans dans dans (24 octombrie 1988)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

(A) «În "sens giratoriu" de închidere prin "aforism-brazdă" cu sămânţă de Pământ, reluăm şi aici pentru Distinsul Receptor "o mai cosmografic-veche notă" a noastră, potrivit căreia, "turta" / "bucata" de Pământ (Pământul "scurt" / "nelungit-lăţit"), în ziua de după zămislirea-i, "zi postgenezică", adică în ziua "somnului" / "odihnei", a zecea (nu a şaptea), s-a mărit, încât elementul Pământ era gata să sufoce nu numai elementul Apă, ci şi pe celelalte trei. Precizăm că Facerea (sau Geneza) din Pelasgime > Valahime se desfăşoară în nouă zile "lucrătoare", cărora li se adaugă a zecea zi, duminica odihnei "active" a Dumnezeului / Fărtatului (ipostaziind energia pozitiv-atotcreatoare), perioadă temporală de stă sub pecetea "decadei de aur" (aşadar, nu într-o săptămână ca în Geneza din Biblie).»
(Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Aforism-brazde" printre croite stihuri inspirate despre elementul Pământ» ‒, Timişoara, Editura Waldpress [ISBN 978-606-614-329-5], 2022, p. 206 sq.).

Ion Pachia-Tatomirescu în Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Af, capitolul «"Aforism-brazde" printre croite stihuri inspirate despre elementul Pământ» (30 iunie 2022)
Adăugat de Ion Pachia-Tatomirescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O vara si inca una

Ploua de mult, de saptamani
cad stropi in mine ca-ntr-o gara.
Mai stii peronul de-odinioara
din vara fara de sfarsit?

Si ploua des, marunt si rece
prin mintea mea fiorul trece
si lasa sant adanc, profund.
M-ascult gemand,
ma vad plangand
cum trec.

In paru-mi ploaia-si face drum
si lasa-n urma mari regrete.
Stau pe peronul unde atunci
noi ne dictam porunci
cu sete:

- tu sa m-astepti ca am sa vin,
cand vara va lasa in urma

[...] Citeşte tot

poezie de Mara Bartis
Adăugat de Mara Bartis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esti la fel ca mine

De nebun...
Privind...
Ai sa-ntelegi...
Tu nu esti altfel...
Esti la fel ca mine...

De sus pare-o intinsa panza
Ce este patata-n verde albastrui
Dar de cazi, fara vreo scuza
Te trezesti umbland hai-hui
De nebun...

Si nu te miri caci timp nu ai
Din pricina gandului neostenit
Ca esti un geniu. Ce ai?!
Ce vrei?! De ce ai atipit
Privind...

Ploua-ntr-una far' vreun sens;
Paradoxal, doar ideile-mi sunt ude,

[...] Citeşte tot

poezie de Marius Florin Mihaescu (1996)
Adăugat de Marius Florin Mihaescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice om care se consideră înfrânt, deznădăjduit, secătuit de resurse, să se molipsească de curaj de la mine. Aveam un condei care zgâria, o sticlă de cerneală şi hârtie – singurele mele arme. Şi am turnat tot ce mi-a trecut prin cap, fie că avea sens sau nu. Îmi spuneam iar şi iar că dacă un bărbat ca mine iubeşte, din toată inima lui, o femeie, dacă e gata să-şi taie urechile şi să i le trimită prin poştă, dacă o să-şi scurgă sângele din inimă şi o să-l pompeze pe hârtie, dacă o s-o satureze cu nevoia lui şi cu dorul lui de ea, dacă o s-o asedieze până-n pânzele albe, femeia nu va putea să-l respingă. Bărbatul cel mai urât, cel mai nevolnic, bărbatul cel mai lipsit de merite trebuie să triumfe dacă e gata să-şi dăruiască şi ultimul strop de sange. Nicio femeie nu poate rezista în faţa darului iubirii absolute.

Henry Miller în Sexus
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amarele nelinişti

Cresc neliniştile-n noi ca veninul în guşe de şerpi.
Spre ireale zări ale gândului negru
ne îndeamnă haotice ascunzişuri
ale sufletului nostru bântuit de grele furtuni.
Cine ne va putea da liniştea,
liniştea în care să nu mai simţim că suntem aievea,
după care tânjim cu priviri purulente
ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,
unde în colţuri apar şi cresc tristeţile,
tristeţile cenuşii, tristeţile mai sumbre dacât moartea?
Cine ne va lecui de neliniştile ce ne rod,
Cum viermii sfartecând un creier într-un sicriu de lemn putred,
atunci când planăm în zbor frânt dincolo de zarea conştiinţei
şi gândurile noastre nu mai au speranţe,
şi sufletele noastre nu mai au vise?
Când suntem pustii ca nesfârşitele, vastele deşerturi
ce nu au nici nisip, nici gheţuri eterne să le acopere?
Când dincolo de noi şi de sufletele noastre nu mai e nimic,
Când vântul negru-al nefiinţei ne bântuie amar,
neînchipuit de amar şi fără sens?...

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeneaua albastră

În albastrul palpabil, nefericirea este
complementară fericirii întocmai ca
finitul dintr-o stea, care se naşe în infinit.
Suntem Adam şi Eva în căutarea

Edenului pierdut, sperând că Dumnezeu
ne poate readuce în acea starea de graţie.
E, de fapt, o stare de complementaritate.
Edenul este acum un spaţiu gol, invizibil,

şi aparent absent, un spaţiu în care au rămas
doar cuvintele noastre. În scurgerea timpului şi
în cafeneaua albastră cu mese ponosite, noi
bem zi de zi cafeaua ca pe un medicament

amar şi încercăm să dăm un sens vieţii. Într-un
paradis iluzoriu şi absolut real, care este viaţa pe
pământ, ne iubim cu disperare şi muncim, fiind mai
mult sau mai puţin indiferenţi. Simţim, totuşi, cum

[...] Citeşte tot

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

[...] Citeşte tot

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răul fizic a fost, cu siguranţă, permis de Dumnezeu şi se poate spune că, într-un anume sens, a fost chiar voit de Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu nu l-a voit de dragul lui, ci el a voit un univers, o ordine naturală, care, presupune cel puţin posibilitatea defectelor fizice şi a suferinţei. Voind creaţia unei naturi sensibile, Dumnezeu a voit acea capacitate de a simţi atât durerea cât şi plăcerea, ce este în mod natural inseparabilă de natura umană. El nu a voit suferinţa ca atare, ci acea natură(un bine)care este însoţită de capacitatea de a suferi. Mai mult, perfecţiunea universului, presupune existenţa unor fiinţe ce pot fi degradate, pe lângă cele ce nu pot fi degradate, iar dacă există fiinţe degradabile, degradarea şi moartea se vor petrece în acord cu ordinea naturală. La fel, menţinerea ordinii dreptăţii presupune ca răul moral să-şi primească pedeapsa, astfel că putem spune că Dumnezeu a voit şi a cauzat acea pedeapsă pentru a menţine ordinea dreptăţii.

citat clasic din Sfântul Augustin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât învăţam mai mult cu atât ştim mai puţin

Ted Sheridan

Mi-a luat mult timp să aflu că n-am învăţat absolut nimic;
Creierul meu e nelocuit, inima goală şi braţele abandonate...
Exhibiţii peste exhibiţii.
Atenţia mea e deficitară şi inaccesibilă detaliilor,
M-am gândit numai la mine,
Am pierdut tot ce mi-am dorit să dobândesc
Şi pentru care am trudit din greu.

Golit de sens, lipsit de valoare şi-n faliment intelectual,
M-am zbătut să-mi menţin egoul fragil
Deasupra temperaturii de îngheţ.
Căci până la urmă... când paharul altora e plin de înţeles
Al meu este gol, cum de altfel e şi sticla de pileală ieftină
Care zace-n poala mea dezumflată de orice lux.

Asta-n vreme ce ecranul plat al televizorului HD

[...] Citeşte tot

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!