adevarat

Profiterol

Toamna a sosit anul acesta fulgerător:
mâncam împreună un profiterol la cofetăria de vizavi de Cocor.
Când l-am început, era vară;
pe la mijloc linguriţele reflectară
foile carpenilor îngălbenite
spiţele cărucioarelor ruginite.

La centrul de-alături, unde se umplu sifoane,
roata mare, albastră şi cele două pistoane
umflau sifoane cât nişte zepeline:
călare pe ele, copiii ieşeau plutind direct prin vitrine.

La baraca unde se-nregistrează muzică pe casete
difuzorul de la intrare emitea doar sonete
şi pe casetele AGFA aliniate
erau înregistrate
râsete, râsete de femei.

La fierărie, în truse, şurubelniţi şi chei
se corodau în vântul roşu al toamnei

[...] Citeşte tot

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sentimente amestecate în grădina Sui

1
Bucuria şi supărarea nu vin din exterior:
Pur şi simplu, cresc în inimă.
Înălţarea şi căderea nu sunt acte ale sorţii:
pur şi simplu, cineva le întâlneşte în cale.
Citind o carte şi negăsind nimic acolo,
arunc volumul, mă ridic şi fac o plimbare.
Cred că mă voi duce în crângul de bambus
unde pot asculta cum se revarsă apele primăvara.

2
Lasă-i să bată la uşa rugilor de mure —
camera de primire e într-un vis!
Trezit brusc, îmi caut ciorapii;
i-am pierdut, desigur, la răsărit de coliba din stuf.
Noaptea, cu mintea golită,
am vegheat în vis bambusul crescând înalt.
Dacă ar veni acum oaspeţi în grădina mea,
i-aş vedea, desculţ, cum iute se îndepărtează.

[...] Citeşte tot

poezie de Yuan Mei, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa oilor-Isus

Eram la fântână
când chipul ţi l-am văzut
în apă
am scăpat găleata
din mâini
cu mâini cu tot
şi m-am prăbuşit
în fântână
îmbrăţişându-ţi chipul

niciodată n-am să uit
privirea aceea
ochii albaştrii
cum mă urmăreau
de dincolo
de ape
faţa
îţi era de copil
cu soarele asemănătoare
sau cu un înger de lumină

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Daniel Bălan (26 iulie 1996)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unchiul Dan despre viaţă

Nu gândi în exces,
visează la lumina zilei;
astfel vei deveni mai inteligent.
Einstein este dovada.

Nu fi exagerat de umil şi de respectuos,
ai putea sugera că te simţi atât de măreţ şi de deosebit
încât este necesar să te porţi în felul acesta.

Nu fi prea înţelept,
asta deranjează pe mulţi;
mai degrabă faci un pas înapoi –
astfel vei părea mai deştept decât eşti.

Nu căuta să arăţi prea bine,
oamenii vor crede
că eşti bun doar pentru aşa ceva.

Fă-ţi un prieten
sau doi;

[...] Citeşte tot

poezie de Lonie Hicks, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lusiada (extras)

Arme şi Eroi de pe-ale Lisabonei ţărmuri – plutind
Pe Mări care niciodată alte vele n-au văzut,
Dincolo de Ceylon-ul înmiresmat de mirodenii,
Înălţându-şi codrii deasupra unui ocean necunoscut –
Cu dibăcie zeiască şi-au tăiat drum
Spre ţinuturile de basm ale soarelui răsare:
Câte bătălii au dus, câte talazuri şi pericole-au sfidat,
Ce glorios imperiu-a născut truda lor roditoare!

Deajuns cu poveştile despre grecul cel viclean*,
Despre meleagurile bătute şi peripeţiile-i îngrozitoare,
Despre refugiaţii de la Troia şi epopeea pribegiei lor**,
Despre ce furtuni şi stânci au înfruntat pe mare
Nu mai slăviţi atât Roma-n numele împăratului Traian,
Nici cuceririle estice-ale lui Alexandru Macedon;
Un erou mai nobil se cere azi cântat –
Decât orice alt erou c-un mai eminent blazon:
Vasco da Gama***, cel care-a supus şi mare şi ocean,
Şi-a cărui sabie-a luminat imperiul lusitan.

[...] Citeşte tot

poezie de Luís Vaz de Camões, 1524 - 1580, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă pentru Bere

I

În timp ce unii preferă largi câmpuri epice,
Iar alţii, dimpotrivă, tonalităţi şi ritmuri lirice
După cum pofta sau capriciul lor o cere,
O, voi, cei aflaţi sub semnul sacru, Nouă,*
Oferiţi-mi forma potrivită, mă-nchin vouă –
Vreau să cânt cum se cuvine catifelata Bere.

II

Unii fac rime despre cidru, o cunună;
Iar Cidrul chiar este-o băutură bună,
Când n-ai acces la alte spirtoase după vrere;
Dar Vinul, decât Cidrul mai gustos, mai bun,
Vinul însuşi (ar recunoaşte asta şi-un nebun)
Îşi pleacă fruntea în faţa unui ţap de Bere.

III

[...] Citeşte tot

poezie de John Gay, 1685-1732, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirajul "victimei"

Cu siguranţă că există cel puţin un moment în viaţa ta în care ai adoptat, în mod conştient sau mai puţin conştient, poziţia de victimă. Şi nu, nu te cred dacă spui că nu ai făcut-o niciodată.

E firesc, e natural, e omenesc.

Poziţia de victimă e ca mierea de albine: dulce, îmbietoare... dar al naibii de lipicioasă. Odată ce te atingi de ea, cu greu te mai dezlipeşte cineva. Dacă o consumi în cantităţi îndeajuns de mari, ajunge să provoace chiar şi dependenţă. O guşti o dată, o guşti de două ori, şi înainte să-ţi dai seama, nu îţi mai poţi imagina viaţa fără ea.

Poziţia de victimă, adoptată de mai multe ori, devine precum cutia automată a unei maşini: intri în viteza ei de la sine, fără nici un efort. Dacă cineva te-ar opri în loc şi te-ar întreba: "De ce te comporţi aşa?", "Ce te face să crezi că toată lumea complotează împotriva ta?", "Ce te face să persişti în adoptarea ei, cu toate că te doare?"; probabil că i-ai răspunde, cu o privire ce aparent denotă inocenţă: "Dar ce, cu ce am greşit?".

Ei bine, cu nimic, cu nimic nu ai greşit. Nimic înafară de faptul că te-ai lăsat dus/ă din nou de nas, te-ai prins din nou în dans, uitând de ceea ce e cu adevărat aici, acolo, peste tot, la orice ceas.

Doar în moment, doar în Prezent, ţi se relevă cu claritate, că tu eşti atât personajul principal, cât şi scriitorul pentru propria carte. Iar asta, înainte de toate, înseamnă responsabilitate. Asumarea a tot ceea ce faci, indiferent daca îţi stau pe umăr îngeri sau draci.

Să revenim însă puţin la început, acolo de unde am plecat nu de demult. Ştiu prea bine cum se simte, să crezi că eşti victima unei conspiraţii, a unui complot. Părinţii par că nu te înţeleg, indiferent de vârstă, partenerul de viaţă pare că nu se gândeşte de loc la tine, maşinile din trafic par să ţi se-aşeze dinadins în cale, cafeaua pare să îţi sară cu afurisenie direct în poală, greierii par să chiuie special ca să îţi fure ţie somnul, mă rog, ai prins ideea. Totul şi toţi pare că îţi sunt împotrivă. Şi e atât de dulce-acrişor. E ca o plapumă în care te cocoloşeşti, e micul tău colţisor de lume. Pentru că dacă nimeni nu te înţelege, şi toţi îţi vor răul, atunci înseamnă că eşti singur/ă. Iar când crezi că eşti singur/ă, soarele radiant al prezenţei tale, se reduce la o lumânare, şi o uşoară somnolenţă atunci apare.

Cunoşti momentul? Exact atunci când eşti pe cale să adormi, şi rămâi parcă suspendat/ă în aer, agăţat/ă de un fir invizibil, poziţie ce îţi dă senzaţia că pluteşti. Îl ştii, nu-i aşa? Pare că nu se va termina, că vei putea rămâne aşa pentru totdeauna, făcând pace cu minciuna.

Însă un asemenea lucru nu e posibil, nu în cele din urmă. Şi ah, ce veste minunată! Ce moment frumos este acela, când durerea apare, şi îţi inundă mintea. Ce moment frumos atunci când realizezi că ai rănit, că te-ai îndepărtat, că plapuma propriilor nemulţumiri a intrat la apă, iar frigul îţi face degetele să tresară.

Atunci, îţi pare rău. Regreţi minciuna. Tu şi victima încetaţi a mai fi una. Ce prostie, a vieţii ironie, să îţi laşi calmul furat de frenezie şi să uiţi de poezie.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rodia

Vânturi înalte-n noaptea aceea au desfrunzit rodiul.
Frunzele se depuseseră într-un cerc în jurul lui.
Kimiko a fost surprinsă când l-a văzut dimineaţa gol
şi era uimită de perfecţiunea cercului.
S-ar fi aşteptat ca vântul să împrăştie frunzele.
Rămăsese-o singură rodie-n pom, una foarte bună.
"Vino şi priveşte-o," şi-a strigat mama. "Aproape c-o uitasem."
Mama ei a aruncat o privire şi s-a întors în bucătărie.
Asta a făcut-o pe Kimiko să se gândească la singurătatea lor.
Rodia de dincolo de verandă părea şi ea singură şi uitată.
Două-trei săptămâni înainte, nepotul ei de şapte ani venise-n vizită
şi a observat îndată rodia. S-a căţărat în pom.
Kimiko se simţea un fel de martor al vieţii.
" E una mare acolo sus," a strigat ea de pe verandă.
"Da, dar dacă o culeg, nu mai pot coborî." Era adevărat.
Să cobori din pom cu rodii în mâini n-ar fi fost un lucru uşor.
Kimiko a zâmbit. Era un scump.
Înainte de-a intra în casă au uitat deja de rodie,
iar ea rămăsese uitată până azi.
Fructul era ascuns în frunziş. Acum se vedea clar pe ecranul cerului.

[...] Citeşte tot

poezie de Kawabata Yasunari, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!