garleanu

Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scuturându-şi aripile, vulturul făcu un ocol larg, suind şi scoborând prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi şi, in ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, apoi ii dădu drumul, şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei, care cândva îl ajutase să se ridice. Luă munţii în lung. Nicio boare de vânt, niciun murmur de ape care să străbată atât de sus. Şi aşa a mers până după-amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul cu gâlgâiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scântei. Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vârful unei stânci ce ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stâncii încremenite acolo de veacuri.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. "De ăsta nu mai scap!" crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. "Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie", gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului "ziua bună". Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă. Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe rând de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea paserilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare, şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămîne însă limpede, şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe vârful şurelor de paie...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nicio pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o; în nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Grivei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfârşit dă Dumnezeu şi musculiţa ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, zbârnâind mulţumită, pe foaia unsuroasă, pe ale cărei colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte peceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti; nu o dată ieşise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroşate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grija să se înmoaie dintru-ntâi în dulceaţă. Musculiţa se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul rândului: "Slavă ţie". Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o leturghie, pe-un das căl, căruia îi rămăsese pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungând-o.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Musculiţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma Grivei îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câni, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Grivei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verişoara

Prin anul nouă sute nouă,
Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul "Lumea Nouă",
Şi alte cercuri literare.
Îl cunoscusem pe Gârleanu,
Pe Cincinat, pe Efitimiu,
Ş-a apărut de Minulescu,
"Romanţe pentru mai târziu".

Văzând – directorul revistei –
Că am talent de pamfletar,
Fără să steie mult pe gânduri,
M-a angajat ca secretar.

Redacţia era în centru,
O cameră – unde-încăpea,
Biroul, scaune, dulapul,
Maculaturi ş-o canapea.

De joi, când apărea revista,

[...] Citeşte tot

poezie satirică de Ion Pribeagu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!