dispus

Cântul XVII

Precum veni la Climene să-mpace
un zvon protivnic ce-auzise-acel
ce-avari pe taţi şi-acum cu fiii-i face,

aşa fui eu şi-aşa simţit ca el
de doamna mea ca şi de sfânta pară
venită-n jos cu-aşa de dulce zel.

De-aceea-mi zise ea: — "Să faci s-apară
al dorului tău foc ce arde-n tine,
interna stamp-a lui purtând-o clară,

dar nu spre-a ne spori ce ştim noi bine
prin vorba ta, ci spre-a-ndrăzni să spui
ce sete ai ca el să ţi-o aline."

— "O, scump răsad al meu, ce-atât te sui,
încât, cum vede-a noastr-umană minte
că-n trigon loc de două-obtuze nu-i,

[...] Citeşte tot

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IX

Apoi, Clemenţo, lămurit când fui
de Carlo-al tău şi-mi spuse cum duşmanii
aveau să-şi bată joc de-urmaşii lui,

mi-a zis: — "Dar taci, şi las' să curgă anii!
Atât mai pot să-ţi spui ce-o fi nainte:
că just amar urma-vă-va pierzanii."

Apoi viaţ-acelei flăcări sfinte
s-a-ntors spre soarele care-o străbate
ca şi spre-un bun de-odihn-a orice minte.

Făpturi împii şi suflete-nşelate,
vai, cum vă-ntoarceţi voi de-asemeni bine,
cu ochi ţintiţi mereu spre vanitate!

Şi iat-alt foc spre noi văzui că vine
din sfera lor şi claru-i foc de-afară
vădea dorinţa-i de-a vorbi cu mine.

[...] Citeşte tot

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanţii-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopţii umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe şi de ochi saşie,
cu ciunte mâni şi-o faţă scolorată.

Priveam la ea. Şi,-un trup precum învie,
de-al nopţii frig înţepenit, în soare,
aşa privirea-mi o făcu mlădie

şi dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
şi-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

[...] Citeşte tot

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către Silvia, Secretar General în retragere

(la prima suflare)

"Încurajare"
când mă gândesc la ideea asta de încurajare
o simt cum mă trage dinspre Interior înspre Exterior.
Este un îndemn de a ieşi din tine însuţi.
De a te scoate din minţi cumva.
Câte minţi? De ce "minţi"?

Curaj. De exemplu când vezi un politician vorbind la televizor
să crezi pentru o clipă că el e de fapt un prinţ din poveste
visător, curat, iubitor, pur, sincer, credul, îndrăgostit
dar blestemat de o vrăjitoare
şi transformat în spurcăciunea care gâlgâie acum pe ecran.
Iată curajul.
Să patinezi adică pe fundul prăpastiei întunecate
pavate cu muci de copii. Copilule.
Copilotule al meu.
Rătăcitor.

[...] Citeşte tot

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

În faţă-mi stete-acum cu-aripi întinse
frumosul chip ce dă fericea stare
atâtor duhuri strâns în el cuprinse.

Părea tot insu-a fi rubin în care
ardea din soare-o raz-aşa de vie,
că-n ochii mei stârnea străfulgerare.

Dar câte-acum mi-e dat a le descrie
nici limbă n-a mai spus, n-a scris condeiul,
nici n-a mai conceput vro fantazie;

căci "eu" văzui şi-am auzit rostreiul
vorbind, şi "eu" şi-"al meu" era zicând,
ci "noi" era şi-"al nostru"-n glas temeiul.

Şi-a zis: — "Fiindc-am fost şi drept şi blând,
urcat eu fui aci-ntr-atâta slavă
ce-n veci n-o poţi ajunge numai vrând.

[...] Citeşte tot

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unchiul Dan despre viaţă

Nu gândi în exces,
visează la lumina zilei;
astfel vei deveni mai inteligent.
Einstein este dovada.

Nu fi exagerat de umil şi de respectuos,
ai putea sugera că te simţi atât de măreţ şi de deosebit
încât este necesar să te porţi în felul acesta.

Nu fi prea înţelept,
asta deranjează pe mulţi;
mai degrabă faci un pas înapoi –
astfel vei părea mai deştept decât eşti.

Nu căuta să arăţi prea bine,
oamenii vor crede
că eşti bun doar pentru aşa ceva.

Fă-ţi un prieten
sau doi;

[...] Citeşte tot

poezie de Lonie Hicks, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru prietenia ta, omule...

.. în trecerea timpului, cu toţii am observat că pe un drum neumblat cresc repede spinii
şi buruienile, într-o brazdă de pământ bătucită cu talpa întărindu-se o prietenie frumoasă
cum nu mai poţi să ai la fel alta chiar dacă vei lega mereu alte legături, că-ntre semeni un
om nu poate trăi singur nici atunci când ar avea-n curte o fântână să-i curgă-n găleată cu
arginţi încontinuu, pentru că, oamenii, nu vor înceta să aibă mereu nevoie unii de alţii aşa
cum sunt, buni sau răi, cuminţi-necuminţi, amicii adevăraţi valorând mai mult decât fraţii
aşezaţi printre aceia falşi şi prefăcuţi care te-nconjoară ca umbra atât cât în viaţa ta este
soare, aici pe pământ existând o singură cale să poţi avea prieteni buni, căutând tu însuţi
să fii un prieten bun semenilor, ca un sfătuitor de bine, nu ca cei care le laudă nebuniile şi
apoi râd ca netrebnicii pe seama lor, lipsiţi de ruşine... o mână ce-ţi şterge lacrima atunci
când te doare, ochii, care-ţi văd calităţile, ştiindu-ţi toate defectele, un spate care te cară-n
vremi de război rănit în spinare, vocea aprigă ce se ridică spre-a-ţi lua apărarea, căutând
pentru tine dreptăţile, e prietenul tău bun, omule, în toate dăţile... dintr-o prietenie ce nu a
înflorit în margini de drum... că-i mult în viaţă s-ai un prieten, doi, şi mai mult însemnând,
ca să ai trei, aproape imposibil fiind... un prieten, semănând cu o poartă de rai, el văzând
pentru tine ce pentru el vede într-o lume a lumii cu lumea-n vălmăşie, deficitară-n a crede,
toţi întâlnind pe cărări şi hoţi de suflete care muşcă şi fug deznădăjduindu-ne, un cerc de
prieteni, fără să-l poţi trasa cu compasul nici când i-ai alege cu dinadinsul, tu, trebuind să
afli singur că prietenia-i posibilă doar între oamenii buni şi că pe prietenii buni nu-i pierzi
niciodată, dar c-un prieten nărod ajungi să umbli din pod în pod făr-a trece peste niciunul,

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!