capul de zimbru

Final

Iubirea noastră, Riri, se va sfârşi. Ce vrei,
Iubirea... e o vorbă, un mic pseudonim
Ce ne-amuzăm să-l punem acelui obicei
De-a-ne culca-mpreună convinşi că ne iubim.

O, nu... nu fac o glumă sau scenă de prost gust
Nu sunt bolnav (cu toate că sufăr de migrenă)
Nici n-am băut nimica... lichior, malaga, must,
Ori altă băutură de marcă indigenă.

Atunci?... O întâmplare, un lucru de nimic,
Am întâlnit pe stradă trecând o-nmormântare;
Idei asociate... amurg... anticipare...
Şi am venit la tine cu şovăiri de dric.

Nu mă-nţelegi... Acuma, mi-eşti încă dragă, Riri,
Căci îmi iubesc în tine amorul meu limfatic.
Dar va veni şi ziua firească-a despărţirii...
Când?... O necunoscută-ntr-un calcul matematic.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Tudor Muşatescu din Doresc ca micile mele rânduleţe (2003)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prâslea dus în gradină a fost. Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de ziori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său. Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reîntâlnire de gradul zero

lui E.H.

În noapte visez cu luna cea plină,
Şi nu pot să dorm, plutesc în visări...
Mă străbate o fantezie alpină,
De sus ea venită, din mări...

Şi nu te-am văzut până acum niciodată
Şi nu te cunosc, dar te vreau...
Pentru dragoste, însă... este o plată,
Şi vreau să ofer, nu să iau.

Pe pieptul tău capul să pun,
Să mă priveşti în tăcere...
Din ochii tăi, văpăi să adun
Şi zâmbete pline de miere.

Să mă ţii strâns în braţele tale,
Să mă cuprinzi întru tot ce eu sunt...
Să-mi povesteşti drumeţii ancestrale

[...] Citeşte tot

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginile în care mă caut...

mama
s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă
să poarte de belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va sprijini somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din
răsăritul târziu
separându-i chipul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prag

Torceam pe prag în răsărit de lună.
Şi visul meu spre tine s-avânta.
În suflet, tainic dragostea cânta,
Ca lira când uşor loveşti o strună.
Simţeam în visul meu o nouă viaţă
Dar mâna alb-a mamei m-a atins.
Şi mângâierea ei mi s-a prelins,
Ca strop de mir curat şi sfânt pe faţă.
Când mi-a vorbit, i-am cunoscut durerea.
Cu glasul greu de griji mi-a spus aşa:
"Te-am plămădit în trup, copila mea,
Precum albina plămădeşte mierea.
Când sângele curat ce-ţi curge-n vine
L-am colorat cu tainice iubiri
Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri,
Crescuţi în nopţi de umbre şi lumini.
În veghea mea de chin îngreunată,
Te-am mângâiat cu-a genelor mişcări
Şi te-am scăldat în calde revărsări
De dragoste adâncă şi curată.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Zorica Laţcu
Adăugat de gabriela alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de ură

Te urăsc. Din toată inima.
Totul din mine urăşte totul din tine.
Fiecare mişcare a încheieturii mâinilor mele te urăşte.
Felul în care îmi ţin creionul te urăşte.
Sunetul făcut de oscioarele mele, parcă strivite-n dinţii unui ţipar, te urăşte.
Fiecare corpuscul din mine cântând în capilarul lui te urăşte.

Fii atent! La toate cele petrecute! Te urăsc!

Scama albăstrie de la ciorap, prinsă sub unghia degetului mare, te urăşte.
Amintirile brelocului de la cheie te urăşte.
Oftatul meu meu de dincolo, în vreme ce tu mănânci alune, te urăşte.
Peştişorul de aur al inteligenţei mele te urăşte.
Aorta mea te urăşte. La fel, străbunii mei.

O fereastră închisă este o fereastră închisă şi un simbol evident că te urăsc.

Vocea mea aspră ca o cămaşă grosolană din cânepă: furie.
Ezitarea mea când mă inviţi la o plimbare cu limuzina: furie.
Tandra mea urare " bună dimineaţa": furie.

[...] Citeşte tot

poezie de Julie Sheehan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştergarul în care mi-am uitat copilaria

mama
s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă
să poarte de belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va sprijini somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din
răsăritul târziu
separându-i chipul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume din Carte: Exil într-o lacrimă. Editura: Minela
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi sufletul

Şi sufletul
când vrei să-l cunoşti
trebuie să priveşti
în alt suflet.
Străinul şi duşmanul l-am văzut în oglindă.

Erau buni băieţi, tovarăşii; nu strigau
nici de oboseală, nici de sete, nici de îngheţ,
aveau comportarea copacilor şi a valurilor
care acceptă vântul şi ploaia
acceptă noaptea şi soarele
fără să se preschimbe în schimbare.

Erau băieţi buni; zile întregi
asudau peste vâsle, cu ochii plecaţi,
respirând ritmic
şi sângele lor colora o piele supusă.
Cândva au cântat, aveau ochii plecaţi
trecând pe lângă insula de cactuşi, pustie,
în amurg, pe dincolo de Capul Câinilor

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Giorgos Seferis din Argonauţi (1965)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, aşezară baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă. Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit! Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care de care mai măgulitor.

Ion Creangă în Soacra cu trei nurori
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E-aşa o gaşcă de pungaşi în acest neam*

Adio scoţianului renume,
Adio străvechii noastre glorii!
Adio celticelor noastre nume,
Atât de faimoase-n ostăşeşti istorii.
Azi Sark curge vegheat de berze
Către Salway, iar Tweed către ocean,
Marcând hotarul provinciei engleze*...
E-aşa o gaşcă de pungaşi în acest neam!

Ceea ce forţa sau minciuna n-au putut supune
De-a lungul veacurilor de luptă necurmată,
A reuşit acum o mână de mişei răpune
Trădând pentru treizeci de arginţi răsplată.
N-am căzut loviţi de-oţelul englezesc în ţeastă,
Apăraţi fiind de valorile în care noi credeam,
Dar aurul englezesc a fost otrava noastră...
E-aşa o gaşcă de pungaşi în acest neam!

O, decât să fi văzut, cum am văzut,
Trădarea, vânzarea aceea care s-a comis,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Robert Burns, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!