veste

Cântul XIII

Vrând bine să-nţelegi ce-acum văzui,
imagini fă-ţi în gând şi neclintite
ca stânca să le ţii, cât timp îţi spui.

Ia cincisprezece stele-n felurite
bucăţi de cer, cari ard aşa de clare
că-nving şi zări oricât de-acoperite;

ia Carul cel ce zi şi noapte are
atâta loc, că,-ntors în orice fel
proţapul său, el vecinic nu dispare;

şi ia şi gura cornului acel
ce-ncepe-n osie,-n vârfu-i care-ascunde
un punct ce-a lumii osie-o ţine-n el,

şi două semne fă-ţi apoi rotunde,
cum fu făcut şi de-a lui Minos fată
simţind al morţii ger cum o pătrunde;

[...] Citeşte tot

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zburătorul

Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sîni mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvîcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;
Îm braţe n-am nimica şi parcă am ceva.

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste cînd singură mă strîng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi învăpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi şi plîng, măicuţă, plîng.

Ia pune mîna, mamă, -pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde, şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpînit.

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciudăţeniile iubirii Domnului Hristos

(Ioan 11,6)

Cine vrea să înţeleagă tainele lui Dumnezeu
Trebuie să fie gata la tot pasul şi mereu,
Să găsească în Scriptură comportări tare ciudate,
Ale căror înţelesuri sunt total contrariate.
Cine însă rabdă criza şi aşteaptă cu răbdare
Va primi lumină sfântă, har şi binecuvântare.

Haideţi să vedem acuma un aspect foarte ciudat
Al împrejurării-n care Lazăr a fost înviat.
Surorile trimit vestea că cel pe care-1 iubea,
Era greu bolnav şi-L roagă să vină a-1 vindeca.
Iar Cuvântul precizează că Isus iubea la fel
Şi pe Marta şi Maria, cari erau surori cu el.
Acum luaţi, vă rog, aminte: după ce citim întâi
Că Isus iubea pe Lazăr şi pe surorile lui,
Atunci când primeşte vestea că Lazăr era pe moarte,
Nu dă nici un semn de grabă, ci rămâne mai departe
Încă două zile-n locul unde ucenicii Lui

[...] Citeşte tot

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lebedei negre

Moartea lebedei negre

E ger şi totu-i îngheţat.
Zăpada, năvălind în valuri
Peste colibele din micul sat,
Acoperindu-le în sus de geamuri.
În margine de sat, într-o văioagă,
Sub pătura albită de omăt,
Îngenuchiaţi, stau trei copii. Se roagă.
Părinţii, să-i aducă îndărăt.
Sunt două fete mici. Şi-un frate,
Mai răsărit ca ele cu un cot,
Răspunzător de viaţa lor în toate,
Căci singuri, ei trăiesc aşa cum pot.
E foamete şi multă suferinţă,
În vatra stinsă de bordei.
De mult e iarnă, şi-i cu neputinţă,
Şi hrană nu-i, de unde să mai iei.
Sunt nemâncaţi de multă vreme,
Nici lumânare la icoană, nu-i!

[...] Citeşte tot

poezie de Marck Nessel din Nerostitele Cuvinte, Versoterapii, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2019 (17 decembrie 2018)
Adăugat de Marck Nessel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata craiului din cetini

Un colţ întreg de lume s-a fost înspăimântat
De spada şi curajul lui Tabără-mpărat,
Domn mare şi puternic din ţara cu nenorii.
El trece-n şir de taberi cum trec secerătorii
Prin holdele răscoapte; cu braţul său robust
Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust
Şi zboară fortunatec prin rândurile dese
Şi-n veci cu biruinţă din grele taberi iese.
Deci dusu-mi-s-a veste prin lume şi prin ţări
Şi s-a pierdut în umbră de-albastre-ndepărtări
Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul şi de-a latul,
Voinic nu poţi să afli ca Tabără-mpăratul!
Dar totodată veste şi vorbă s-a pornit,
Că Tabără-i om dosnic şi-i trist necontenit
Şi cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbeşte,
Cât parcă ceva-l doare şi nu ştiu ce-i lipseşte;
Că-i tot mereu pe gânduri şi-i vecinic supărat.
Dar pentru ce?... De-aceea, că bietul împărat
Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,
Frumoşi în zi de pace şi tari în zile grele

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-a timpului uitată filă...

Oare o fi posibil, se-ntreabă ea,
Ca gândul să îţi zboare aşa, cu toata fiinta ta?
Sa te puna pe o fila a timpului, ce mai-nainte usor s-a asternut
In al materiei camp de energie cuantic si complet necunoscut?
Sa-ntoarca a vietii roata, sa-si impleteasca soarta cu al ei nicicand stiut iubit,
Ce-n multe rugi si visuri langa ea tot l-a cersit.

Cand sta si mediteaza, campul ce din materia grea vibreaza, simte cum o cuprinde toata.
Al sau discret si tainic susur o intriga, o fi spre alte lumi apuse o poarta?
Oare putea-va sa-nteleaga acest mesaj emis continuu?
Si sa atinga lumi ce parca o chemau asiduu?
O astfel de enigma o tulbura de-o vreme-ncoace,
Iar mintii ei iscoditoare nu mai avea ce-i face.

Si iat-o in sfarsit sa-ncerce, timpul sa-l descifreze.
Atatea file in al campului rastel, ce mana timpului a apucat sa le aseze
Stau ca-ntr-o carte, e a materiei nestiuta zestre, izvor de viata.
Tot sta si mediteaza, sufletu-i fiind o mare de speranta,
La gandul c-a ei minte o poate-asterne
Pe-a timpului trecut, pagina veche.

[...] Citeşte tot

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Complotul bubei

I
Era-ntr-o bătrână pădure,
Din care vrăjmaşa secure
Nu smulse o creangă de brad:
P-o stâncă de fulger crăpată,
P-o râpă de şerpi îmbălată,
P-o beznă cu fundul în iad.

În cuibul acei văgăune
Precum într-o cronică spune
Din secolul patrusprezeci -
A fost o petrecere mare:
Leproşii din mii de hotare
Veniră pe mii de poteci.

Vedeai o icoană grozavă!
Tot bube, pocnind de otravă,
Pe braţe, pe coapse, pe frunţi!
Otrepuri, de mult închegate,
Lipite pe răni destupate,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu te iubesc, penelopă

stai întinsă tu, femeie, pe un pat de vise dulci,
parc-ai sta în aşteptare şi nu vreai ca să te culci,
ai pe cap maramă albă, trup de aur, sâni de aur,
plămădită din miresme, de un mare meşter faur,
în vârtejuri diafane doar privirea în nocturn
te-nfăşoară în linţolii şi-n inele de saturn,
treci printre cărări pierdute, la umbră de chiparoşi,
îţi priveşti oglinda în faţă şi cu ochii tăi frumoşi
te vezi tânără, regină, cum erai odinioară
şi visezi idila-ţi dragă, cum a fost întâia oară,
cum cupole de amiază se lăsau în dulci sonate,
în idile de iubire, lună, stele şi agate,
joc de treceri, iuţi, încete, scene din trecut bizare,
stând în pat aşa de tristă tot mereu ţi se năzare,
în cvadriga ta de visuri timpul îşi pierde măsura,
ochiul lăcrimează singur, a tăcut deja şi gura,
pe o pernă roz- albastră tot visezi cai verzi pe cer,
care-apar din când în când după care iute pier,
vise aspre, ne-mplinite, deziluzii şi păcate
trec prin faţa ta, femeie, pline de singurătate,

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (24 februarie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirajul "victimei"

Cu siguranţă că există cel puţin un moment în viaţa ta în care ai adoptat, în mod conştient sau mai puţin conştient, poziţia de victimă. Şi nu, nu te cred dacă spui că nu ai făcut-o niciodată.

E firesc, e natural, e omenesc.

Poziţia de victimă e ca mierea de albine: dulce, îmbietoare... dar al naibii de lipicioasă. Odată ce te atingi de ea, cu greu te mai dezlipeşte cineva. Dacă o consumi în cantităţi îndeajuns de mari, ajunge să provoace chiar şi dependenţă. O guşti o dată, o guşti de două ori, şi înainte să-ţi dai seama, nu îţi mai poţi imagina viaţa fără ea.

Poziţia de victimă, adoptată de mai multe ori, devine precum cutia automată a unei maşini: intri în viteza ei de la sine, fără nici un efort. Dacă cineva te-ar opri în loc şi te-ar întreba: "De ce te comporţi aşa?", "Ce te face să crezi că toată lumea complotează împotriva ta?", "Ce te face să persişti în adoptarea ei, cu toate că te doare?"; probabil că i-ai răspunde, cu o privire ce aparent denotă inocenţă: "Dar ce, cu ce am greşit?".

Ei bine, cu nimic, cu nimic nu ai greşit. Nimic înafară de faptul că te-ai lăsat dus/ă din nou de nas, te-ai prins din nou în dans, uitând de ceea ce e cu adevărat aici, acolo, peste tot, la orice ceas.

Doar în moment, doar în Prezent, ţi se relevă cu claritate, că tu eşti atât personajul principal, cât şi scriitorul pentru propria carte. Iar asta, înainte de toate, înseamnă responsabilitate. Asumarea a tot ceea ce faci, indiferent daca îţi stau pe umăr îngeri sau draci.

Să revenim însă puţin la început, acolo de unde am plecat nu de demult. Ştiu prea bine cum se simte, să crezi că eşti victima unei conspiraţii, a unui complot. Părinţii par că nu te înţeleg, indiferent de vârstă, partenerul de viaţă pare că nu se gândeşte de loc la tine, maşinile din trafic par să ţi se-aşeze dinadins în cale, cafeaua pare să îţi sară cu afurisenie direct în poală, greierii par să chiuie special ca să îţi fure ţie somnul, mă rog, ai prins ideea. Totul şi toţi pare că îţi sunt împotrivă. Şi e atât de dulce-acrişor. E ca o plapumă în care te cocoloşeşti, e micul tău colţisor de lume. Pentru că dacă nimeni nu te înţelege, şi toţi îţi vor răul, atunci înseamnă că eşti singur/ă. Iar când crezi că eşti singur/ă, soarele radiant al prezenţei tale, se reduce la o lumânare, şi o uşoară somnolenţă atunci apare.

Cunoşti momentul? Exact atunci când eşti pe cale să adormi, şi rămâi parcă suspendat/ă în aer, agăţat/ă de un fir invizibil, poziţie ce îţi dă senzaţia că pluteşti. Îl ştii, nu-i aşa? Pare că nu se va termina, că vei putea rămâne aşa pentru totdeauna, făcând pace cu minciuna.

Însă un asemenea lucru nu e posibil, nu în cele din urmă. Şi ah, ce veste minunată! Ce moment frumos este acela, când durerea apare, şi îţi inundă mintea. Ce moment frumos atunci când realizezi că ai rănit, că te-ai îndepărtat, că plapuma propriilor nemulţumiri a intrat la apă, iar frigul îţi face degetele să tresară.

Atunci, îţi pare rău. Regreţi minciuna. Tu şi victima încetaţi a mai fi una. Ce prostie, a vieţii ironie, să îţi laşi calmul furat de frenezie şi să uiţi de poezie.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!