imbratisarea

În ger turbat. Stâng, drept, stâng, drept, stâng, drept... culcat! Om (aproape) viu de zăpadă cu picioarele înnodate de alcool şi braţele ca două lopeţi despicate şi aruncate în fundul unui beci pustiit. Ţurţurii curgând parcă din felinare luminau şi ei, la rândul lor, străzile împânzite de sămânţa divină din care în acea seară nu avea să răsară niciun fiu (poate doar moartea ar fi putut să schimbe ceva în peisajul monoton). Damfuri chinuite pluteau către cer, în spirale, legându-se de aburii gerului ca nişte lanţuri ruginite şi groase ce ar strânge trupuri de îngeri, criogenizate. Niciun zgomot, niciun glas, nicio înjurătură... nimic pe o rază de câteva sute de metri, şi unul dintre copiii pământului zăcea lat în îmbrăţişarea acestuia. Cămaşa albă a părintelui îi penetra carnea de piatră într-o încordare demult visată. "Iubito..." cu un murmur aproape stins. "Iubito, de pielea-ţi albă aş putea să mor, şi n-aş mai avea nevoie de lumină, în respiraţia ta aş putea să fiu îngropat, şi n-aş mai cere o altă eternitate, în noapte aş pune somnul să te iubească asemenea mie, şi n-ai mai avea nevoie de odihnă." Delir. Febra topea gheaţa din jurul omului, şi dragostea creştea în carnea lui odată cu boala. Spasme din Iad şi îmbraţişări de sânge, trotuar dezolant, obraji de var, întuneric alb şi o inimă ale căreri bătăi făceau cărări prin zăpadă.

Ionuţ Popa (februarie 2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, Nietzscheanul

Nu era chiar niciun secret,
ştiam că mă iubeşte doar pentru că nu sunt întreg şi ca să-mi poată adăuga a treia mână sau mai ştiu eu ce,
aşadar numai ca sa fiu aşa cum mă vedea ea,
nu o dată m-am trezit dimineaţa altfel decât mă culcasem
cu o aripă de fluture lipită stângaci pe umărul dezgolit de furtuna din zori,
cu tatuaje facute cu pixul sau doar cu ochiul ei drept,
mi-a desenat încă o inimă, un catarg cu velele rupte,
într-o seară, făcând pe filozoafa, lucru ce-i dădea un aer fermecător de caraghios,
după ce mi-a aruncat aiureala "eşti exponentul unei lumi fără păcat aflată sub dictatura iubirii"
la lumina unor lumânări de tort a pus la cale un soi de ceremonie de sanctificatare
ori, mai degrabă, de nesanctificare
alăturând numelui meu pe acela de Nietzscheanul, ca Tesviteanul bunăoară,
astfel că în toate calendarele cu nesfinţi veţi da de mine astfel,
nu era atât de fraieră încât să nu-şi dea seama că nu sunt eu însumi, ci doar căutarea, de aceea ea îmi şi zicea "alteritatea ta"
"sunt ceea ce scriu", am recunoscut, "aşa că las-o baltă cu declaraţiile tale de dragoste,
pietrele amfiteatrului, obloanele prăvăliilor, macadamul,
toate le ştiu pe de rost şi le declamă fornăitor,
iar tu mă minţi spunându-mi că e ecoul",
eu de fapt nici n-am iubită,
e doar o cascadă care curge din cer şi de aceea pare nespus de înaltă

[...] Citeşte tot

poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul (2012)
Adăugat de Augustin Nicolae
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hora stihiilor

Grădini cu stupi şi zumzet de albine
cu pomii aplecaţi pân' la pământ
îmi amintesc de zilele divine
când amândoi aveam în creştet lotuşi
şi îngeri păzitori aveam în gând

Eram noi singuri în Grădina lumii
şi tu erai păgân şi filosof,
citind tainele vieţii direct în boaba spumii
Şi tu era păgân şi geometru
citind tainele Lunii pe Pământ;
distanţele le măsurai cu gândul
căci încă nu se inventase metrul

O, minunate clipe mai trăiam!
Erai şi geometru şi poet
şi totul era fascinant în lume
fără cuvinte, fără alfabet
Veneam spre tine fără să mă simţi
plutind pe nori albaştri, singuratici

[...] Citeşte tot

poezie de Olga Alexandra Diaconu din Hora stihiilor (2003)
Adăugat de Olga Alexandra Diaconu
Comentează! | Votează! | Copiază!