fericire+si+ura

Brâncuşi: Aşa-mi trebuie! M-am înfundat în Fundătura Ronsin! Orice labirint se termină cu o fundătură. Din fericire, fundătura mea este la Paris... (Priveşte Cocoşul.) Academia română s-a pronunţat: n-are nevoie de cocoşii mei! Asta e! Lor le trebuie cocoşeii de aur ai burgheziei... Tovarăşul Călinescu susţine că eu, Constantin Brâncuşi, nu sunt un creator, fiindcă nu mă exprim "prin mijloace esenţiale"... (Zâmbeşte amar.) Poate că port şi eu o vină! Trebuia să fi întins o mână noilor guvernanţi... Intram astfel în graţiile bolşevicilor... Aş putea sculpta chiar acum o colectivistă mulgând vacile "prin mijloace esenţiale"... (Râde.) Principesa X pe semănătoare, cariatida puterii populare! (Pauză.) Nu, nu! Am creat sculpturi pentru orbi! Pentru proşti, niciodată! (Oftează obosit.) Artiştii cei mari ai ţării mele trag la jug... Jalea ciopleşte mineri vânjoşi, oţelari de nădejde... Opera lui Ressu e plină de tractoare! O, Doamne! Mi-e frică să mă întorc la cuibul meu... Vremuri sumbre pentru o pasăre măiastră...

replici din piesa de teatru Pasărea de aur (Infinitul Brâncuşi), scenariu de Valeriu Butulescu (2005)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Barton Keyes: Ei, bine? Walter, iată că ceva deja începe să scârţâie. Nu există crimă perfectă. Mai devreme sau mai târziu totul se destramă, iar când două persoane sunt implicate, asta se întâmplă chiar devreme. Acum ştim că numele Dietrichson e implicat plus încă cineva. Vom şti cine e acel cineva destul de curând. O să apară el. Trebuie să apară. Cândva, undeva, trebuie ca cei doi să se întâlnească. Au sentimente unul faţă de celălalt, fie că e dragoste sau ură, n-are importanţă, nu vor putea sta mult timp departe unul de celălalt. Li se va părea de două ori mai sigur în doi. (Chicoteşte.)
Barton Keyes: Dar nu e de două ori mai sigur. E chiar de zece ori mai periculos. Au comis o crimă! Şi nu e ca şi când ar merge împreună cu troleul şi coboară fiecare unde vrea. Sunt nevoiţi să rămână împreună până la capăt şi nu există cale de întoarcere, e un drum cu sens unic şi ultima oprire e cimitirul. (caută prin buzunare un chibrit; Walter îi aprinde ţigara) Las-o să ne dea în judecată. Sunt pregătit pentru ea şi pentru acel cineva. Îşi sapă singuri groapa.

replici din filmul artistic Asigurare de moarte, după James M. Cain (24 aprilie 1944)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Julieta: Vrei să şi pleci? Departe-i ziua încă!
Privighetoarea fu, nu ciocârlia
Ce-ţi săgeta auzul sperios.
Ea cântă noaptea colea, între rodii...
O, crede-mă, iubitul meu, a fost
Privighetoarea...
Romeo: Ciocârlia fu...
Ea, care-i solul dimineţii, nu Privighetoarea...
Vezi, iubita mea,
Lumina cea pizmaşă ce tiveşte
Şi norii îi desparte-n răsărit.
Şi-a mistuit opaiţele noaptea,
Pe culmile ce fumegă răsare
Voioasa zi... Atârnă de plecare
Viaţa mea. Întârzierea-i moarte!
Julieta: O, nu-i lumina zilei, nu-i, iubite,
E-un meteor ce soarele-l trimite
Ca purtător de torţă-n noaptea-aceasta,
Să-ţi lumineze-n drum spre Mantaua!..
Rămâi dar: nu-i nevoie să pleci încă...

[...] Citeşte tot

replici celebre din piesa de teatru Romeo şi Julieta, scenariu de William Shakespeare (1597), traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare e mai important dorul de trăiri intense, de emoţii şi prea plin de sentimente? Sau cel de persoane? De persoanele care provoacă astfel de emoţii. Nu ştiu. Nu m-am gândit până acum la aşa ceva. Dar înclin să cred că emoţiile în sine sunt cele care ne lipsesc, persoanele care le-au provocat de-a lungul timpului fiind diferite.

Dor de viaţă, de iubire, de fericire, de bucurie – a ta sau a celor dragi, de hohote de râs, de emoţii intense, de atingeri diafane, de mângâiere, de tandreţe, de dulcea oboseală după un ţel împlinit, de libertate, - da trebuia să-l clasez mai pe primele locuri că e cu adevărat important - de plăcere, de satisfacţie, de speraneţe – toate aceste doruri se întâlnesc în poemele din Boemia unui mort.

Dacă am uitat vreunul asta înseamnă că autorul nu l-a mai trăit de mult şi e cazul să se ocupe de asta.

Scrisul îţi cere, pe lângă darul înnăscut, multă trudă, puţină îndrăzneală, enormă exigenţă şi nu de puţine ori înţelepciunea de a suporta dureroasele înfrângeri de a înghiţi amarul propriei neputinţe de a depăşi limitele unor bariere nevăzute. Dar zidirea nu se înalţă fără jertfă.

Boemia unui mort este fără îndoială o imagine profundă a autorului Cludiu Dumitrahe, care se afirmă năvalnic, surprinzând atâtea ipostaze ale trăirii noastre de zi cu zi - bucurii, tristeţi, îndoieli şi speranţe.

Cum primăvara, în Domnul se trezeşte descoperind Calea, Adevărul şi Viaţa - regăsind puterea de a fi - autorul descoperă că scrisul îi face bine. Sufletul autorului vrea să rămână în libertatea unui izvor...

replică din eseul Recenzie pentru Boemia unui Mort de Claudiu Dumitrache de Rodica Elena Lupu (2019)
Adăugat de Claudiu Dumitrache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Vai... Câtă cruzime!
Lucian: Aşa-i; din nefericire mai există şi asemenea indivizi care nu se dau în lături de la asemenea fapte reprobabile.
Maria: Poftim?! Desigur, ai dreptate, dar nu la indivizii aceia mă refeream eu.
Lucian: Nu?! Atunci la ce?!
Maria: La cruzimea cu care foarte multe flori au fost smulse de la locul lor, doar pentru a ajunge şi a sfârşi în nişte vase cu apă, următoarea lor destinaţie, ultima, fiind, foarte probabil, o ladă de gunoi. Câtă cruzime!
Lucian: Ah, asta era... Desigur, în felul tău poate ai dreptate, însă prezenţa acelor flori are un scop bine determinat, ba încă unul nobil: acela de a o mai înveseli pe domnişoara Petra, în perioada de convalescenţă.
Maria: De acord; nu te contrazic, însă acest scop şi-l puteau îndeplini la fel de bine şi dacă erau aduse cu rădăcini, în vase cu pământ, nu aşa, rupte... Deci, ţine minte, Luci, altădată nu oferi un buchet de flori, ci o glastră cu flori, vii, care vor răsări şi-n anii următori, cu o îngrijire adecvată; vor aduce tot atâta fericire în sufletul celui căruia doreai să-i alini suferinţa.
Lucian: Bine, am să încerc să nu uit.
Maria: Ah, scuză-mă; vorbea biologul din mine. M-a răvăşit însă imaginea atâtor flori rupte, când ar putea fi lăsate să trăiască, pentru că şi ele trăiesc... Ştii, într-un fel şi asta este tot o crimă; dacă florile ar avea grai şi ne-ar putea spune ce cred ele despre asta, nici nu vreau să-mi imaginez ce-am putea afla, ce-am auzi şi nu ştiu dacă s-ar ţine cont de părerea lor, dar să lăsăm asta. Măcar domnişoara Petra e mulţumită şi veselă văzându-le; ei nu i-am împărtăşit opinia mea, ca să n-o indispun...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!