Toate rezultatele despre doldora, pagina 6
Altfel
altfel a venit culoarea zilei
din cercul înghițit de șarpe,
nunta chimică și-a transferat elixirul pe inima lucrurilor,
fețele realului s-au zbuciumat
și doar una absentă din cărțile vechi
a dăruit puterea de a fi în ochiul căzut
printre pașii de îngeri.
seara întârziată a îndesat verdele pădurii
în spațiile închise aflate-n surpare.
am ascuns mâinile la spate când a trecut răcoarea
peste arsura cu doldora de săgeți.
copacii au făcut zid,
hotelurile albe s-au clătinat ca o părere
și-n locul pictat de natură, deodată nu mai eram.
poezie de Oana Frențescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
să-mi fi trimis și mie cineva
puțină dragoste la pachet
să fi mușcat din pulpa cocoșului prăjit în ceaun
să fi feliat un pandișpan
ori fructele copacilor din livadă să-și fi lăsat
coapsele rotunde pe buze într-o împreunare de roșu
să mă fi chemat un înger la poartă
cu coșul doldora de iubire
să fi povestit pe urmă din inima mea
atâtea versuri neclintite în
paragrafe celebre
chitarele să-mi fi făcut declarații
pe note sculptate din puncte cardinale
și toate batistele fluturate pentru
toate trenurile plecate la aceeași oră
din stații diferite să le fi luat vântul schimbării
dar cântecul din frunză e al toamnei
poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cartea "Totul e sa mergi pana la capat" de Ottilia Ardeleanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar Iubirea mea cu sufletul curat
Te-am căutat mereu,
de când mă știu,
în norii ce treceau voios
deasupra mea.
Și azi te chem,
cât nu e prea târziu,
și îi zăresc iar,
doldora de nea!
Te-am căutat mereu,
de când mă știu,
în limpezimea apei
de izvor.
Și azi te chem,
cât nu e prea târziu,
când arde-n suflet
necuprinsul dor!
Te-am căutat mereu,
de când mă știu,
[...] Citește tot
poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde și albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dorul meu
Din nou frunza lasă pe copac
Și mă ispitește: ce mai fac?!
De-mi revarsă gând ce mă apasă,
Cum să-i spun: mi-e tare dor de casă!..
Clampa ușii stă rămasă-n veghe,
Ochiul de fereastră-i tot mai verde,
Treptele de scări mă urcă-n prag,
Cuibul meu, știu, mă aștepți cu drag!
Mult prea largă-i bolta ta senină...
Amintirile mă iau tiptil de mână,
Porumbei își trec aripi albastre
Și în zbor mă duc la casa noastră!
Nucule, măi nucule, tu nuc,
Încotro acuma să apuc?!
Dorul și mireasma ta umbroasă,
Mă tot cheamă, mă îndeamnă acasă!
[...] Citește tot
poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Am sa te-alerg
Nici nu stiu, nimic, ce am.
Sint mereu in greva,
Am ajuns un Adam
Cautind o Eva.
Esti doldora de aur si de stima
Si viata ta nimic nu mai regreta,
Am sa te-alerg din rima-n rima
Pin' ai sa cazi de pe planeta.
Cind pe o stea necunoscuta
Am sa te prind iubito-n brate
Aici esti data disparuta
Si te vor cauta instante.
Ca la-nceput ne-om pune foi
Pe nud. Nu ride, nu sint glume...
Vom fi acolo numai noi
Si de la noi va-ncepe-o lume.
[...] Citește tot
poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Copacul cu 1001 de nopți înflorite
Poezie plină doar cu flori
în strofele ca niște lungi vagoane
o te-am simțit de-atâtea ori
trecând prin vene și urcând prin carne
Cu strofele ca niște lungi vagoane
multiplu sângerând în cinci
te-ai înhămat la carul condiției umane
pe care însă doar tu-l-împingi
Multiplu sângerând în cinci
o ai simțit de-atâtea ori
luptându-te cu tine poți să-nvingi
poezie doldora de călători
În strofele ca niște lungi vagoane
duci imponderabilul condiției umane
poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (10 ianuarie 2005)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sărbătoarea patimilor eminesciene
Doamne dă-mi melancolia oricând
lacrimi amare să-mi curgă-n cuvinte
acest Iisus Hristos se-nalță-n cuvânt
această pagină-i doldora de morminte
Lacrimi amare îmi curg din cuvinte
o iartă-ne pre toți care murim cântând
stele tot mai reci răsar pe bolta fierbinte
și-i atât de-ntuneric în ultimul meu gând
O iartă-ne pre toți care murim cântând
mereu ne ispitește destinul opus
acest Iisus Hristos s-a-nălțat în cuvânt
acest poem s-a-nroșit spre apus
Și Doamne-abia-l mai suport
când țipă că-i mort
poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Condensatul...
. sorb permanentul existenței din lumea ce mă înconjoară
mai sorb și harul excelenței din cea sortită să mă doară
și trec prin spațiu și prin vreme spre lume aia, viitoare
cu arhetipuri și extreme în care nimeni și nimic nu moare
și-n care-i numai veșnicie și permanentă ambianță
și gol ce naște energie din morfogena-i rezonanță
iar lutul stă în nemișcare iar nemișcarea într-o găoace
din care naște când un soare, când hăuri dure și rapace...
și-n care nu există moarte și-n care nu există viață
doar fluctuații când deșarte când lungi când doldora de ciață
și-n care-i condensată firea mai zis-a lui einstein și bose
și în esență fericirea-i un câmp cu floricele roze...
poezie de Iurie Osoianu (9 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Metamorfoze
Acest drumeag de lespezi încâlciți
Îmi rupe carnea goală și trufașă
Pe urmele a mii de neofiți
Și cu azur durerea mă înfașă.
Nestăvilit 'nainte mă îndemn
Urcat pe uriașe crepuscule,
E lumea ca o amforă de lemn
Și fluer în sărăciile-i pătule.
Hei, suflete deapururea hoinar
Oprește la o margine de vară
Și soarele luându-l felinar
Să trecem peste margine afară.
Voi ocărâ de-acolo, fără cosorog
Acest pământ aidoma cu-o sferă
Și voi scuipa pe mersul lui olog
De brută prăbușită în holeră.
[...] Citește tot
poezie celebră de Ion Pena din revista "Universul literar", an I, nr. 10 (7 martie 1942)
Adăugat de Marin Scarlat
Comentează! | Votează! | Copiază!
LA CEASUL BLÂND AL SERII
Nimic nu stinge fiara ce doldora coboară
Topindu-se sub sfoara întinsului pământ,
La ceasul blând al serii lumina o doboară
Carbonizând înaltul, croind negru veșmânt.
Se troienește-argintul în infinite zări
Ștergând sinitul zilei, încorsetând seninul,
Acoperind de umbre noptatice cărări
Mușcând bucăți de lună, ademenind divinul.
Tăciuni smoliți separă funinginea de scrum
Lansând al nopții leagăn în ațipiri de cer
Trezindu-se grăbiți, făcându-și lesne drum
În temporale spații ce niciodat' nu pier.
La orizont e fiara ce urcă dogorândă
Dorind să mai aprindă lumina-n zori de zi,
Domol începe-a arde sub flacăra flămândă
Pân' ce amurgu-i stoarce puterea de-a urzi.
poezie de Sibiana Mirela Antoche din Clipe și îngeri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!