john steinbeck

Plăcerea fizică nu este decât o plăcere; poate ceva mai mare decât celelalte, dar, oricum, o plăcere ca oricare alta. Nu reprezintă decât un aspect - şi nu cel mai important - al relaţiei pe care o numim iubire. Lucrul esenţial este adevărul, încrederea care se stabileşte între doi oameni, două suflete, două spirite... cum vrei să-i spui. Că adevărata infidelitate este cea care ascunde infidelitatea fizică. Pentru că lucrul care nu trebuie să existe niciodată între doi oameni, care şi-au oferit unul altuia dragostea, este minciuna.

citat clasic din romanul Magicianul de John Fowles
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

este singurul citat care imi vine in minte de fiecare data cand ma gandesc la romanul lui john fowles!

Oricui şi la orice rezişti, fie cu gândul, cu vorba sau cu fapta, fie sub forma criticismului, invidiei, geloziei, urii sau altfel, cu siguranţă îl alimentezi pe acela şi te slăbeşti pe tine proporţional. De ce? Pentru că ai luat în mod deliberat o porţiune din preţioasa ta forţă vitală atât de necesară progresului tău şi ai transferat-o acelei persoane sau acelui lucru. N-ai observat asta uneori, când cineva se sleieşte de puteri după un "acces de furie" îndreptat asupra cuiva? Extenuarea este epuizare. Şi a epuiza înseamnă a goli. Ceva a ieşit. Da, spre cealaltă persoană, în avantajul lui şi în defavoarea celui care s-a enervat. Acesta e un exemplu de transfer de forţă vitală în formă violentă.

John McDonald în Mesajul unui maestru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe câmpurile Flandrei

Vara, în Flandra, maci roşii precum focul
Printre mii de cruci obrazul îşi întorcu-l,
Veghindu-ne somnul greu, de plumb, sub glie;
Deşi pe cer vesel cântă-o ciocârlie,
Sub bombe n-o auzim, n-avem norocul.

Suntem cei Morţi. Mai ieri, nu sosise-încă sorocul.
Vedeam soarele-n zori, înflorind ca siminocul;
Iubeam, eram iubiţi – azi în lut ne-am găsit locul
Pe câmpurile Flandrei.

Preia tu lupta noastră, dar nu şi nenorocul:
Căzând, spre tine noi aruncăm zălogul
Luminii, torţa-i la tine-acum, păstrează-o vie.
Rămâi sub jurământ cu noi, altfel în vecie
Nu vom avea somn – cât maci ne-or scrie epilogul
Pe câmpurile Flandrei.

poezie de John McCrae, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stea luminoasă, de-aş fi statornic ca şi tine

Stea luminoasă, de-aş fi statornic ca şi tine,
Dar nu în splendoarea agăţată-n noapte,
Şi de-aş putea privi cu ochii deschişi bine
Precum un pustnic treaz în miazănoapte,
La apa mişcătoare, cu-al ei rol preoţesc
Ce spală şi sfinţeşte a ţărmurilor plajă
Sau la covorul moale căzut aşa firesc
Când ninge peste mlaştini şi peste munţi de vrajă...
Dar încă nu-s statornic şi nici neschimbător
Ca stând culcat cu faţa pe al iubitei sân
Să-l simt cum se ridică şi cum se lasă uşor,
Cum se agită veşnic, şi-acolo să rămân
Tăcut, ca s-o aud cum suflă-ncetişor
Şi să trăiesc aşa sau dacă nu să mor.

poezie clasică de John Keats, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul sfânt #10

Nu fi semeaţă, moarte, căci nu eşti ce se spune,
Chiar dacă mulţi te văd stăpână peste'ale lumii sorţi;
Acei pe care tu crezi că i'ai îngenuncheat nu's morţi,
O, moarte – cum nici pe mine nu mă poţi răpune.
Despre clişee – repaos, somn şi iarbă verde'n vale –
Numai de bine; noi, cei mai buni, aşteptăm sa vină
De la tine semnalul de plecare spre lumină.
Tu'albeşte oase, iar sufletul să'şi vadă de'ale sale.
Eşti sorţii, neşansei şi disperării armă,
Lucrezi cu'otravă, cu război şi boală;
Nu'ţi mai da aere, căci nu'i nici o scofală!
Vrăjile şi macul la fel pot să ne'adoarmă.
Trecuţi de somnul morţii, mereu noi vom trăi
Si nu va mai fi moarte; moarte, curând tu vei muri.

sonet de John Donne din Sonete sfinte, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Dacă lui Cezar cel drept, de care asculta o lume,
Lui Augustus cel măreţ sau lui Tiberius, mândrul împărat,
Nu le-ar fi plăcut să bea, atunci Bachus cel pus pe glume
N-ar fi făcut un vin atât de-învăpăiat.

Prinţi, Regi, cântaţi pe-ale Franţei şi-ale Spaniei arene
Nectarul cel înmiresmat nespus,
Nectar care curge din fântana Hipocrene
Rubiniu precum mantia lui Augustus.

Amintiţi-vă doar atât:
Toţi oamenii au dreptul să-şi înece amarul –
Nu numai Cezar – şi să-şi vândă ieftin, golind paharul,
Ziua ce de mâine. Dar, apoi, să nu le fie de mirare,
Dacă-i va durea lumina soarelui în ziua următoare.

John Dryden, 1631 – 1700

[...] Citeşte tot

poezie de John Dryden, 1631 – 1700, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de pahar

Bea astăzi şi-neacă-ţi tristeţea sau năpasta,
Poate mâine n-o să mai poţi face asta.
Un sfat, cât îl ai, foloseşte-ţi sufletul din plin;
După ce mori n-o să te mai bucuri de rubiniul vin.

Vinul dă inimii curaj, trezeşte spiritul şi-l asistă;
Împotriva bătrâneţii un tratament mai bun nu există.
E de-ajutor la durerea de cap, la tuse şi la tuberculoză,
Şi la alte dureri trupeşti – bei, şi viaţa devine deodată roză.

Deci, să sorbim, băieţi, pentru sănătate cât mai multă,
Pe cine bea ca lumea, lumea-l iubeşte şi-l ascultă.
Cine intră-n pat şi stă treaz de seara până-n ziuă,
Se va ofili ca frunza, degeaba bate apa-n piuă.

poezie de John Fletcher, 1579–1625, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Shakespeare

Shakespeare al meu să aibă nevoie de onoare
Ca oasele-i slăvite să stea sub pietre-n zare?
Ca ale sale moaşte s-asculte liniştea
Puse într-o piramidă cu vârful spre o stea?
Drag fiu al Amintirii, cu al tău bun Renume
De ce o biată piatră să poarte al tău nume?
Căci din uimirea noastră şi-a noastră încântare
Tu ţi-ai zidit mormântul spre veşnică-nchinare
Şi spre ruşinea artei care se mişcă-ncet
Ai scris slove frumoase cu stofă de poet
Şi inimile toate citind se bucurau
De versuri ce pe vremuri la Delfi se năşteau.
Iar tu, când fantezia pe noi ne-a părăsit,
În marmura cea albă cu grijă ai cioplit.
Acesta e mormântul ce-l meriţi după moarte
De care chiar şi regii ar vrea să aibă parte.

poezie clasică de John Milton, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineţa

Mă-ntreb, pe legea-mi, ce făceam – tu, eu –
Când nu ne cunoştem? Neînţărcaţi,
Sugeam plăceri copilăreşti, mereu?
Sau sforăiam în peşteri, fermecaţi?
Aşa a fost: scornita desfătare
Şi orice frumuseţe-ntâmplătoare
Ce am râvnit, ţi-a fost prefigurare.

Deci, bună dimineaţa, inimi treze!
Voi nu vă urmăriţi cumva din frică?
E vrednică iubirea să vegheze?
Ea-ndepărtări preface tinda mică.
Noi lumi navigatorii afle-n zare,
Un altul vază-n hărţi lumi uimitoare,
Noi stăpâni-vom lumea, o lume fiecare.

În ochi doar chipul celuilalt apare,
Despre curate inimi chipul spune.
Mai mândre emisfere unde-s oare,
Fără de nord şi fără soare-apune?

[...] Citeşte tot

poezie clasică de John Donne
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiinţa umană posedă o capacitate inerentă de auto-cunoaştere. Dar a te cunoaşte pe tine însuţi nu înseamnă doar a şti că te cheamă John, Jacob sau Henry, că eşti înalt, scund sau potrivit ca înălţime, că eşti bun sau rău, şi aşa mai departe; înseamnă să cunoşti şi misterul propriei tale existenţe, teoretic şi practic; să ştii ce eşti înăuntrul tău, de unde ai venit şi cu ce scop te-ai născut pe pământ; dacă vei trăi aici veşnic ori şederea îţi este numai de scurtă durată; din ce eşti alcătuit şi ce atribute ai; dacă te numeri printre îngeri, contemplând frumuseţile naturii lui Dumnezeu, ori faci parte dintre animalele care nu ştiu decât să mănânce, să bea şi să fie satisfăcute; ori dacă faci parte dintre demoni.

Inayat Khan în Paşi pe cale
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!