dea

Eminescu

O viaţă întreagă am visat să vin la Ipotesti, la tine,
Să văd e sat terestru satul tău – extraterestru...
Dar nu mă lasă sâgele ce-mi curge-n vine,
Basarabeanul sânge, bade Eminescu.

Şi satul meu la fel cu "eşti", ca Ipoteştii,
În stânga Prutului, sătucul meu, Hăreştiul,
Ce vad frumos aveau cândva Hăreştii,
Să-l treacă toata lumea, bade Eminescu.

... acum întregul Prut e o vâltoare,
Şi nu mai trec ţărani, cu caii de căpăstru...
La Iaşi să-şi ducă, pepenii de vânzare
Ca-n vremi apuse, bade Eminescu...

Acuma Prutu-i ştreang, care de gât ne strânge,
Cum afirma prin Europa preşedintele Băsescu,
- De neam c-o datorie şi de sânge,
Faţă de tine, bade Eminescu...

[...] Citeşte tot

poezie de Iurie Osoianu (9 iunie 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bustului meu

Tu, "cap de studiu", mobilă intactă,
Discret tovarăş de proiecte mari,
Tu reprezinţi persoana mea abstractă -
Un alter ego fără ochelari.
Şi laolaltă noi trăim ca fraţii...
Dar vezi tu cât de nebulos apare
Destinul tău, prematură-ntrupare
A tainicelor mele aspiraţii!
Când mă cuprind presentimente rele
Mă uit la tine, mosafir posac,
Şi nu ştiu dacă voi putea să-ţi fac
Un piedestal din visurile mele...
Ori mă voi stinge ca un foc de paie
Şi voi pieri cum piere-n lume totul,
Ori te răstoarnă slujnica cu cotul
Când va veni să scuture-n odaie.
Dar dacă scapi de-o moarte-aşa brutală
Şi dacă eu mi-oi face datoria,
Atunci e obligată primăria
Să-ţi dea şi ţie-un loc în Capitală.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minunea ta cu păr scăldat în aur

Te-ai înălţat de mult la cer, şi azi
În noapte străluceşti atât de tare,
Peste păduri cu-a ta lumină cazi
Şi peste munţii toţi şi peste mare.

Eşti poetul cel mai de cu seamă,
Ai scris cu sufletul atâtea versuri,
Ţi-ai declarat iubirea fără teamă,
Ai dus până la cap a tale visuri.

Fiind băiet odat' păduri cutreierai
Şi îţi plăcea s-auzi cântul naturii,
Întins pe iarba verde adesea tu stăteai
Visând ca ea să-ţi dea dulceaţa gurii.

Din prima clipă te-ai îndrăgostit,
Ţi-au curs şi multe lacrimi pe obraz,
Era frumoasă, paru'-i de aur despletit,
Pentru tine totul, icoană şi privaz.

[...] Citeşte tot

poezie de Răzvan Isac (13 ianuarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iad

Trecând prin şapte nopţi fără de vad,
Cu Îngerul m-am pogorât la Iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de zmoală -
O veşnicie netedă şi goală...

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin
Ca boabele de struguri în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială -
O mucedă, cumplită lâncezeală,

Că nu se mişcă-n veci nimic din loc,
Nici flacăra de dor, nici gând de foc.

Că-n aerul pătruns de făr' de lege
Nu poate val de cântec să se-nchege

Şi-n cuget pângărit şi necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Zorica Laţcu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negustorul de visuri

Pe malul timpului mă surpă-ncet gândul...
Visul mi se-opreşte pe minutar, răstignit...
S-ajung la capăt de drum, să-mi vină rândul,
Îmi las calul să pască, de-un ciot priponit.
Rândul... c-un ban să-mi cumpăr speranţă...
Treaptă cu treaptă urc, s-ajung pare greu...
Nu mai am nici putere, nici măcar cutezanţă,
Un zid se înaltă-n cale-mi, oprindu-mă mereu.
Nimeni să-mi vină-n ajutor, de mâna să mă tragă...
Se-nghesuie, se-mping alţii, cu vlăguite chipuri.
Negustorul cotrobăieşte, să-mi dea din desagă,
Însă mi-i trupu-nţepenit, pe mal între timpuri.
Totul se-mprăstie-n jur, ca o fugace viziune...
Se schimbă decorul, ceaţa-n ochi mi se aşterne...
Degeab-aştept, în ultim ceas poate-o minune,
Mai mult neputinţa m-opreşte, dezolarea mă cerne.
Mă-nghite-aşteptarea şi strunele tăcerii
Îmi cânta sonata timpului-n zadar pierdut...
Uscate visuri pe brazdele-adânci ale uitării,
Scaieţi devin, duşi de vânt... câmpului tribut.

[...] Citeşte tot

poezie de Anna-Nora Rotaru
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vorbeşte mult de teatru, dar cine n-a făcut parte din el, nu-şi poate închipui cu adevărat ce e scena. E de necrezut: oamenii aceştia nu se cunosc deloc pe ei înşişi, îşi fac meseria fără să reflecteze asupra ei, însă au pretenţii nemăsurate. Nu numai că fiecare vrea să fie cel dintâi, dar vrea să fie şi unicul; fiecare i-ar înlătura bucuros pe toţi ceilalţi şi nu-şi dă seama că nu ajunge la ceva decât împreună cu ceilalţi; fiecare se crede grozav de original, dar când îl scoţi din rutină, e incapabil să se descurce; în acelaşi timp e într-o agitaţie perpetuă în căutarea noutăţii. Şi cu câtă îndârjire se sapă unul pe altul! Numai din cel mai meschin amor propriu şi din mărunte interese personale se leagă între ei. Despre un sprijin reciproc nici nu poate fi vorba; o veşnică neîncredere este întreţinută prin răutăţi săvârşite pe ascuns şi prin bârfeli; pentru ei, cine nu e desfrânat e prost. Fiecare are pretenţia să i se dea o atenţie fără margini şi e sensibil la cea mai neînsemnată critică. Fiecare ştie toate mai bine decât oricare altul. Dar atunci, te întrebi, de ce le fac pe toate pe dos? Mereu lipsiţi de mijloace şi mereu fără încredere, parcă de nimic nu se tem mai mult decât de ce e raţional şi de bun-gust şi la nimic nu ţin mai mult, decât la dreptul suveran al bunului plac.

Goethe în Idealul plenitudinii umane
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite şi să-şi împace nesaţiul ce avea de a se uita la dânsele. Dară rămase ca ieşit din minţi, când, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăiri. Încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi. Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta până a doua zi. în ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci ca paznici să se uite să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana aia! Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creştea şi seara da în pârg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pârga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă până într-atâta încât p-aci p-aci era să se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În peşteră trăiau nişte oameni uriaşi carii aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la dânşii, dar ei, în loc de foc, puseră mâna pe dânsul şi-l legară. După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l fiarbă ca să-l mănânce. Dară tocmai când era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi nu departe de peştera aceea, toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrân de ai lor ca să facă astă treabă. Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse gând rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mâna pe un tăciune şi-l azvârli drept în ochiul bătrânului, îl orbi, şi apoi fără să-i dea răgaz a zice nici cârc! îi puse o piedică şi-i făcu vânt în cazan. Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu faţă curată. Ajungând la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă şi fugi până ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dânsa, şi apoi se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă. Când ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atât de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

Toţi nătării se simt datori să dea definiţii vieţii
cei mai aplecaţi către asta par gunoierii
sunt şi cei mai buni cunoscători, la o adică
e-atâta viaţă-n pubelele acelea verzi
iar ei o duc la groapa de gunoi ca şi când ar fi prisosind
viaţa nu e chiar o mare doamnă
umblă adesea cu subsuorile pline de sudoare
dezgustătoare ţoalele ei umede
de sub care îi atârnă sânii până pe asfalt de multe ori
trebuie să caşti bine ochii să n-o calci pe sfârcuri
câteodată se dichiseşte cu boieli pregătite de vreun alchimist impotent
iar atunci seamănă cu o cocotă din Montmartre
fredonează şansonete naive
şi-şi zice dragoste
tertipul ţine şi nimeni nu se mai uită la sânii ei
privindu-i doar ochii încondeiaţi meşteşugit
cu verzuri ca de pe burta brotacului, cu sidefuri de scoică rară,
cu diafane rozuri ca-n pânzele nu mai ştiu cui
atunci se plimbă, obrăznicătura, cu nasul pe sus, aproape de nori
o claxonează şoferii de trolee, de tir

[...] Citeşte tot

poezie de Mihail Soare din Iubirea ca o sârmă ghimpată (2016)
Adăugat de Dragoş Coandă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-aş putea eu să fac în faţa inechităţilor sociale, în faţa contrastului dintre două lumi, una de sătui alta de flămânzi, una de privilegiaţi şi alta – turmă obidită şi împilată, cu existenţa sortită să se consume în cenuşiul anonim al fiinţelor larvare, sau în faţa acceselor tricolore în numele cărora se sparg capetele în Cişmigiu la nişte bătrâni neputincioşi, ce pot face în faţa urii de rasă pe care orice cap sănătos o repudiază, sau cum pot privi impasibil la deşucherile politicii instinctive puse la cale de guvernanţi şi ocrotite de ei, ce pot face în faţa nedreptăţilor de tot felul, a calomniei ticăloase, a aţâţărilor fără noimă, a legalităţii concediate, a spiritului de justiţie absent, sau, când mă lovesc de arhierei fără credinţă, de moralişti fără morală, de tâlhari servind lecţii de onestitate, de prostituate care blamează prostituţia, de inconsecvenţi anatemizând cinic inconsecvenţa, ori când văd jurăminţi călcate şi făgăduieli publice uitate, te întreb iarăşi: pot să nu scriu? Poate trece un mânuitor de condei – un sensibil şi un receptiv deci – fără să se înduioşeze pe lângă o dramă, fără să-şi ţipe revolta pe lângă nedreptate, fără să dărâme de pe soclu un fals apostol, fără să dea în vileag rătăcirile, vidul din mirajul superstiţiilor, fetişurile, eresurile şi poate să nu pălmuiască el ipocrizia, duplicitatea, poltroneriile şi să nu flageleze cu gârbaciul slovei epiderma care nu ştie roşi? Hotărât, este cu neputinţă.

Leon Kalustian în revista Facla, De ce scriu? (1935)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!